Ce vane sfârleze suntem noi, oamenii! Eu, care hotărâsem să stau departe de orice relații sociale și mulțumeam stelei mele că, în sfârșit, descoperisem un loc unde era aproape cu neputință să am asemenea legături, eu — o biată făptură — după ce am dus până către seară lupta cu melancolia și singurătatea, mă văzui silit să cobor steagul și, în cele din urmă, să capitulez; pretextând că trebuie să mă informez asupra celor de trebuință în noua mea așezare, am rugat-o pe doamna Dean, când mi-a adus cina, să ia loc și să stea cu mine până mănânc, nădăjduind din tot sufletul că se va dovedi o adevărată guralivă și că astfel, prin limbuția ei, ori mă va trezi din toropeală, ori mă va adormi de-a binelea.
— Dumneata ai trăit aici multă vreme, am început; nu mi-ai spus că șaisprezece ani?
— Optsprezece, domnule; am venit cu doamna, când s-a măritat, ca s-o servesc. După ce-a murit ea, stăpânul m-a păstrat aici ca menajeră.
— Așa!
Urmă o pauză. M-am temut că nu-i guralivă decât, poate, despre treburile ei, care cu greu m-ar fi putut interesa. Totuși, după ce stătu câtăva vreme pe gânduri, cu pumnii așezați pe genunchi și cu un nor de gânduri pe fața-i rumenă, exclamă:
— Ah, de-atunci mult s-au mai schimbat timpurile!
— Da, remarcai eu, cred c-ai fost de față la multe schimbări. Nu-i așa?
— Da, și la multe necazuri, zise ea.
„Ah, da, îmi zisei, am să aduc vorba despre familia proprietarului meu. Iată un mijloc bun pentru a o îndemna la vorbă. Tare mi-ar plăcea să cunosc povestea frumoasei fetișcane văduve! O fi de prin partea locului ori, ceea ce e mai probabil, o fi vreo străină pe care acei «indigeni» posaci refuză s-o recunoască drept rubedenie?!…” Cu această intenție o întrebai pe doamna Dean pentru ce Heathcliff închiria Thrushcross Grange și prefera să trăiască în condiții și într-o casă mult inferioare acesteia:
— Nu e destul de bogat pentru a-și întreține moșia așa cum se cuvine?
— Bogat, domnule! răspunse ea. Are bani mulți, nimeni nu știe câți are, și-i înmulțește în fiecare an. Da, da, e destul de bogat pentru a trăi într-o casă și mai bună decât asta, dar e strâns la pungă, zgârcit; și chiar dacă ar fi avut de gând să se mute la Thrushcross Grange, când a auzit c-ar putea găsi un chiriaș bun, nu s-a îndurat să scape prilejul de a câștiga câteva sute în plus. Ce ciudat e ca un om să fie atât de lacom când e singur pe lume!
— Mi se pare c-a avut un băiat.
— Da, a avut… dar a murit.
— Și doamna aceea tânără, doamna Heathcliff, e văduva acelui băiat?
— Da.
— De pe unde e de felul ei?
— Păi, e fata răposatului meu stăpân, domnule! Numele ei de fată era Catherine Linton. Eu am crescut-o, mititica! Și trăgeam nădejde că domnul Heathcliff o să se mute aici, și-atunci am fi putut sta din nou împreună.
— Ce? Catherine Linton?! exclamai mirat. Dar după un minut de reflecție, mi-am dat seama că nu era vorba despre Catherine, năluca visului meu. Așadar, continuai, predecesorul meu în această casă se numea Linton?
— Da.
— Și cine e acel Earnshaw, Hareton Earnshaw, care locuiește în casă cu domnul Heathcliff? E rudă cu el?
— Nu, acela e nepotul răposatei doamne Linton.
— Atunci e vărul tinerei doamne?
— Da; și bărbatul ei îi era tot văr: unul din partea mamei, celălalt din partea tatălui. Heathcliff a fost însurat cu sora domnului Linton.
— Am văzut că la Răscruce de Vânturi casa are sculptat deasupra ușii numele „Earnshaw”. Sunt dintr-o familie veche?
— Foarte veche, domnule. Iar Hareton e ultimul dintre ei, după cum domnișoara noastră Cathy e ultima dintre ai noștri, adică din neamul Linton. Ați fost la Răscruce de Vânturi? Iertați-mă, vă rog, că vă întreb, dar tare aș vrea să știu ce mai face mititica.
— Doamna Heathcliff? Arăta foarte bine și era foarte frumoasă. Dar cred că nu e prea fericită.
— Vai de mine, nici nu mă mir! Și cum v-a plăcut stăpânul, domnule?
— Cam aspru, doamnă Dean; să fie oare și caracterul lui tot așa?
— Aspru ca dinții unui fierăstrău și tare ca cremenea. Cu cât îți faci mai puțin de lucru cu el, cu-atât mai bine.
— Trebuie să fi fost greu încercat de viață pentru a ajunge atât de ursuz. Știi ceva despre povestea vieții lui?
— Povestea lui e ca povestea cucului, domnule. Știu totul despre el în afară de unde s-a născut, cine erau părinții lui și de unde a căpătat primii bani. Iar Hareton a fost aruncat din cuib ca un pui de brumăriță încă fără pene! Bietul băiat e singurul din toată parohia care nu bănuiește cât a fost de înșelat.
— Ai face o faptă bună, doamnă Dean, dacă mi-ai povesti ceva despre vecinii mei. Simt că nu aș adormi dacă m-aș culca acum, așa că fii drăguță, stai jos și povestește-mi vreun ceas.
— Oh, cu plăcere, domnule! Mă duc numai să-mi aduc ceva de cusut, și-apoi stau cât poftiți dumneavoastră. Dar ați răcit, v-am văzut tremurând, și trebuie să mâncați niște fiertură de ovăz, să vă treacă frigul.
Femeia, om de treabă, plecă în grabă, iar eu m-am ghemuit mai aproape de foc. Capul îmi frigea, iar corpul îmi era ca gheața; creierii, nervii îmi erau atât de surescitați, încât mă simțeam în pragul nebuniei. Această stare însă nu îmi dădea o senzație de boală, ci mai degrabă îmi trezea o teamă (pe care o resimt și acum) ca nu cumva întâmplările de azi și de ieri să aibă urmări mai grave. Femeia se înapoie îndată cu un blid fumegând și un coșuleț cu lucruri de cusut. Apoi, după ce așeză blidul pe plita căminului, își trase scaunul mai aproape, încântată desigur că mă găsește atât de sociabil.
Înainte de a veni să locuiesc aici, începu doamna Dean fără a mai aștepta o invitație din parte-mi, eram aproape mereu la Răscruce de Vânturi, pentru că mama mea fusese doica domnului Hindley Earnshaw, tatăl lui Hareton, și mă obișnuisem să mă joc cu copiii; dar mă trimiteau și cu treburi, apoi mai ajutam la fân și umblam încoace și încolo pe la fermă, gata să fac orice mi se poruncea. Într-o dimineață frumoasă de vară — țin minte că începuse secerișul — domnul Earnshaw, stăpânul cel bătrân, coborî scările îmbrăcat de drum; după ce-i porunci lui Joseph ce era de făcut în ziua aceea, se întoarse către Hindley, Cathy și mine — căci eu ședeam și-mi mâncam terciul împreună cu ei — și spuse fiului său:
— Ei, băiatul meu, azi plec la Liverpool, ce vrei să-ți aduc? Poți să ceri ce-ți place, numai să fie ceva mic, căci mă duc și mă întorc pe jos: șaizeci de mile la dus și șaizeci la întors, e cale lungă, nu glumă!
Hindley a spus că vrea o vioară. Apoi a întrebat-o pe domnișoara Cathy; deși avea abia șase anișori, putea încăleca orice cal din grajd; ea și-a dorit un bici. Nici pe mine nu m-a uitat, căci avea suflet bun, cu toate că uneori era cam sever. Mi-a făgăduit că-mi aduce mere și pere cât i-o încăpea într-un buzunar; după aceea și-a sărutat copiii, și-a luat rămas bun și-a pornit-o.
Nouă tuturor ni s-au părut tare lungi cele trei zile cât a lipsit, și micuța Cathy întreba mereu când se întoarce acasă. Doamna Earnshaw îl aștepta în seara celei de a treia zi, la vremea cinei, și amâna masa din ceas în ceas; dar nici vorbă să sosească, iar copiii osteniseră de cât fugiseră până jos, la poartă, să vadă dacă nu cumva vine. Apoi se lăsă întunericul. Doamna ar fi vrut să culce copiii, dar ei au rugat-o cu lacrimi să-i lase să-l aștepte; și iată că pe la ora unsprezece ivărul ușii s-a ridicat încet și stăpânul a intrat. S-a trântit, râzând și gemând, pe un scaun și le-a spus tuturor să se dea la o parte, căci era aproape mort de oboseală: nici pentru toate trei regatele n-ar mai face un asemenea drum.
— Și la capătul lui să mai și mori de spaimă! zise desfăcându-și paltonul pe care-l ținea făcut ghemotoc în brațe. Ia te uită aici, nevastă! În viața mea n-am fost atât de istovit de ceva, dar trebuie să-l primești ca pe un dar de la Dumnezeu, măcar că e aproape atât de negru de parc-ar veni de la diavol!
Ne-am strâns cu toții în jurul lui și, peste capul domnișoarei Cathy, am zărit un copil murdar, zdrențăros, cu părul negru; era destul de mare pentru a putea umbla și vorbi. După chip ai fi zis că-i mai mare decât Catherine, dar când l-a așezat în picioare, doar s-a uitat în jurul lui cu ochii holbați și a tot repetat niște vorbe păsărești pe care nimeni nu le-a putut înțelege. Mie mi s-a făcut frică, iar doamna Earnshaw era gata să-l arunce afară; s-a înfuriat și l-a întrebat pe soțul ei cum de-a putut aduce în casă acel pui de țigan, când ei aveau odraslele lor de hrănit și crescut? Ce-avea de gând să facă acum cu el, înnebunise oare de-a binelea? Stăpânul a încercat să-i explice toată povestea, dar era într-adevăr pe jumătate mort de oboseală și tot ce-am putut desluși eu în timp ce doamna bodogănea a fost că-l găsise pe străzile din Liverpool, lihnit de foame, fără adăpost și aproape mut; că l-a luat de pe drum și a întrebat al cui era. Nimeni nu știa al cui e, spunea el; și, pentru că nici banii, nici timpul nu-i îngăduiau zăbavă, a socotit că este mai cuminte să-l aducă de îndată acasă decât să mai cheltuiască zadarnic pe-acolo, deoarece hotărâse să nu-l lase așa cum îl găsise. Ei bine, până la urmă stăpâna mea a bombănit până s-a potolit; iar domnul Earnshaw mi-a spus să-l spăl, să-i dau haine curate și să-l culc cu copiii.
Hindley și Cathy s-au mulțumit să privească și să asculte, până când s-au potolit lucrurile; apoi au început amândoi să caute prin buzunarele tatălui lor darurile făgăduite. Primul era băiat de paisprezece ani, totuși, când a scos din buzunarul paltonului țăndările a ceea ce fusese odată o vioară, a început să bocească tare; iar Cathy, când a aflat că stăpânul pierduse biciul de grija copilului străin, și-a arătat supărarea rânjind și scuipând spre micul prostănac, iar drept răsplată pentru osteneala ei căpătă de la tatăl ei o palmă zdravănă, ca să învețe purtări mai frumoase. Copiii au refuzat cu dârzenie să-l primească pe străin în patul lor sau măcar în odaia lor; iar eu, neavând mai multă minte decât ei, l-am pus pe palierul scării, sperând că până a doua zi va dispărea. Întâmplător, sau poate atras de glasul domnului Earnshaw, el s-a târât până la ușa acestuia, iar domnul Earnshaw, ieșind din odaie, a dat de el. S-a cercetat apoi cum de-a ajuns copilul acolo; am fost silită să-mi mărturisesc fapta și, drept răsplată pentru lașitatea și lipsa mea de omenie, am fost trimisă afară din casă.
Iată cum a intrat Heathcliff în familie. Întorcându-mă după câteva zile (căci nu puteam crede c-am fost surghiunită pe veci), am văzut că-l botezaseră Heathcliff; era numele unui fiu care le murise încă de mic, și de-atunci i-a slujit atât de nume, cât și de prenume. Domnișoara Cathy se împrietenise la toartă cu el, dar Hindley îl ura! Și, drept să vă spun, îl uram și eu și-l chinuiam și ne purtam nerușinat cu el; căci eu nu aveam destulă minte pentru a-mi da seama că sunt nedreaptă, iar doamna niciodată nu-i lua partea când vedea că-i nedreptățit.
Părea un copil posomorât, răbdător; poate înăsprit de rele tratamente: răbda loviturile lui Hindley fără a clipi sau a vărsa vreo lacrimă, iar ciupiturile mele nu-l făceau decât să tragă aer în piept și să deschidă ochii mari, de parcă se lovise singur, din întâmplare, și nimeni altul nu era de vină. Această putere de a răbda îl făcea pe bătrânul Earnshaw să se înfurie ori de câte ori descoperea că fiul său îl persecută pe bietul orfan, după cum zicea el. În mod cu totul ciudat, se legă foarte tare de Heathcliff, crezând tot ce-i spunea (de fapt spunea foarte puține, și de obicei adevărul) și răsfățându-l mai mult decât pe Cathy, care era prea zburdalnică și îndărătnică pentru a fi favorita lui.
Așa că, de la început chiar, el a adus zâzanie în casă. Și la moartea doamnei Earnshaw, care s-a întâmplat nici doi ani după venirea lui la noi, tânărul stăpân se învățase să-l socotească pe tatăl său mai degrabă asupritor decât prieten, iar pe Heathcliff uzurpatorul dragostei tatălui său și al drepturilor lui; și, tot rumegând aceste nedreptăți, se umplu de amărăciune. O vreme i-am ținut partea, dar când copiii s-au îmbolnăvit de pojar și eu a trebuit să-i îngrijesc, luându-mi deodată răspunderile unei femei, mi-am schimbat părerea. Heathcliff a fost greu bolnav și, cât timp i-a fost mai rău, voia să stau tot timpul la căpătâiul lui; cred c-a simțit câtă osteneală mi-am dat cu el, dar nu era destul de isteț să-și dea seama că eram silită să mă port astfel. Totuși, trebuie să recunosc c-a fost cel mai liniștit copil pe care l-a îngrijit vreodată o îngrijitoare. Deosebirea dintre el și ceilalți m-a obligat să fiu mai puțin părtinitoare. Cathy și fratele ei m-au necăjit peste măsură; el nu se plângea deloc, ca un miel, cu toate că asprimea, și nu blândețea, îl făcea să-mi dea atât de puțină bătaie de cap.
S-a vindecat, și doctorul spunea că în mare parte datorită mie, și m-a lăudat pentru felul cum l-am îngrijit. Am fost mândră de laudele lui și m-am îmblânzit față de cel datorită căruia le primisem, astfel că Hindley și-a pierdut ultimul aliat. Totuși, nu puteam să-l îndrăgesc peste măsură pe Heathcliff, și deseori mă întrebam ce-o fi găsind stăpânul să admire atâta la acest băiat posac, care, după câte țin eu minte, niciodată nu i-a răsplătit îngăduința cu vreun semn de recunoștință. Nu era obraznic față de binefăcătorul său, ci pur și simplu nepăsător, cu toate că știa prea bine câtă stăpânire avea asupra inimii lui și-și dădea seama că la o singură vorbă spusă de el casa întreagă ar fi fost silită să se închine în fața dorințelor lui. De pildă, îmi aduc aminte că odată domnul Earnshaw cumpărase o pereche de mânji de la târgul parohiei și dăduse fiecărui băiat câte unul. Heathcliff l-a luat pe cel mai frumos, dar curând calul lui începu să șchiopăteze, și când a descoperit acest lucru îi spuse lui Hindley:
— Trebuie să schimbăm caii; mie nu-mi place al meu; dacă nu vrei, am să-i spun tatălui tău că mi-ai tras săptămâna asta trei bătăi și am să-i arăt brațul, care e vânăt până la umăr.
Hindley a scos limba la el și l-a plesnit peste urechi.
— Ar fi mai bine să faci schimbul chiar acum, stărui Heathcliff, fugind în tindă (erau în grajd); tot va trebui să mi-l dai, și dacă-i pomenesc despre loviturile astea, ai să le primești înapoi cu dobândă.
— Cară-te, câine! strigă Hindley, amenințându-l cu o greutate de fier care folosea la cântărirea cartofilor și a fânului.
— Azvârle-o! îi răspunse Heathcliff rămânând nemișcat; și atunci am să-i spun că te-ai lăudat c-o să mă dai afară din casă cum moare el, și-ai să vezi dacă nu te dă el pe tine afară numaidecât.
Hindley aruncă greutatea și-l izbi în piept; Heathcliff căzu jos, dar se ridică imediat, clătinându-se, cu răsuflarea tăiată și alb ca varul. Și de nu-l opream eu, s-ar fi dus așa cum era la stăpân și s-ar fi răzbunat din plin, lăsând starea în care se afla să vorbească pentru el și dând de înțeles cine-l adusese în halul acela.
— Dacă-i așa, ia-ți, țigane, mânzul meu! zise tânărul Earnshaw. Și mă rog lui Dumnezeu să-ți frângă gâtul! Ia-l și fii blestemat, venetic cerșetor ce ești! Și lingușește-l pe tata până ți-o da tot ce are, numai că după aceea să-i arăți ce ești, pui al Satanei! Și na! Sper să-ți scoată creierii cu copita!
Heathcliff se dusese să dezlege mânzul ca să-l mute în boxa lui. Trecea tocmai pe la spatele calului când Hindley își încheie vorbele trântindu-l sub picioarele lui și, fără să mai stea să vadă dacă nădejdile i s-au împlinit, o rupse la fugă cât putu de iute. Am fost uluită de sângele rece cu care copilul s-a ridicat în picioare și și-a văzut mai departe de treabă; a schimbat șaua și toate celelalte, apoi, înainte de a intra în casă, s-a așezat pe un maldăr de fân pentru a-și domoli greața pricinuită de izbitura aceea puternică. Fără nicio greutate l-am convins să mă lase să pun vânătăile pe seama calului; puțin îi păsa ce se va spune, de vreme ce obținuse ceea ce dorea. De fapt, se plângea atât de rar de ciocniri ca acestea, încât eram într-adevăr încredințată că nu-i răzbunător. Dar cât de mult m-am înșelat veți vedea din cele ce urmează.