În dimineața, sau mai bine zis în după-amiaza celei de-a cincea zile, s-a apropiat un alt pas — mai ușor și mai mărunt; și de data aceasta persoana a intrat în odaie. Era Zillah, gătită cu șalul ei stacojiu, cu o bonetă neagră de mătase pe cap și cu un coș de răchită atârnat de braț.
— Vai de mine! Doamnă Dean! exclamă ea. Ei, ce se mai vorbește pe socoteala dumitale la Gimmerton! N-am crezut altceva decât c-ai căzut în mlaștina Calului Negru, și domnișorica împreună cu dumneata, până mi-a spus stăpânul c-ați fost găsite și că v-a adăpostit aici! Auzi! Și-ați dat, de bună seamă, de-o insulă, nu? Și câtă vreme ați stat în groapă? Stăpânul v-a scăpat, doamnă Dean? Dar nu te văd așa de slabă… n-ai dus-o chiar așa de rău, nu?
— Stăpânul dumitale e un adevărat nemernic! i-am răspuns. Dar are să dea socoteală. N-avea de ce să scornească povestea asta: o să iasă totul la iveală!
— Ce vrei să spui? întrebă Zillah. Nu-i povestea lui: așa se spune în sat… că v-ați rătăcit în mlaștină; și, când am venit acasă, îi zic lui Earnshaw: „Ei, domnule Hareton, ciudate lucruri s-au mai petrecut de când am plecat eu! Tare păcat de fata aceea tânără și frumoasă și de Nelly Dean, așa voinică cum era.” El s-a holbat la mine. Am crezut că nu auzise nimic și i-am spus eu ce se zvonește. Stăpânul a ascultat, a zâmbit numai așa, pentru sine, și a zis: „Dac-au fost în mlaștină, acum au ieșit, Zillah. Nelly Dean e găzduită chiar în clipa asta în odaia ta. Când urci, poți să-i spui să-și ia tălpășița: uite cheia. I se urcase apa de mlaștină la cap și era gata să fugă acasă cu mințile rătăcite, dar am ținut-o eu până și-a venit în fire. Poți să-i spui să plece de îndată la Grange, dacă e în stare, și să ducă din partea mea vestea că tânăra ei stăpână o să vină și ea la vreme, ca să ia parte la înmormântarea moșierului.”
— Domnul Edgar n-a murit? am strigat cu sufletul la gură. Oh! Zillah, Zillah!
— Nu, nu; ia loc, buna mea doamnă, mi-a răspuns; încă ești tare bolnăvicioasă. N-a murit; doctorul Kenneth crede c-o mai duce poate o zi. L-am întâlnit pe drum și l-am întrebat.
În loc să mă așez, mi-am înșfăcat lucrurile de ieșit și m-am grăbit să cobor, căci drumul era liber. Intrând în sală, m-am uitat în jur după cineva care să-mi dea vreo veste despre Catherine. Încăperea era plină de soare, ușa stătea larg deschisă, dar nu se vedea nimeni prin preajmă. Pe când stăteam în cumpănă dacă să plec îndată sau să mă întorc să-mi caut stăpâna, o tuse ușoară mă făcu să privesc spre cămin. Linton zăcea pe banca cu spătar înalt, singur în toată sala, sugând un baton de zahăr candel și urmărindu-mi mișcările cu ochi apatici. „Unde-i domnișoara Catherine?” l-am întrebat aspru, închipuindu-mi că, prinzându-l așa, singur, aș putea să-l sperii ca să-mi dea vreo veste. El sugea mai departe, ca un nevinovat.
— A plecat? am întrebat.
— Nu, mi-a răspuns; e sus: n-are voie să plece; n-o lăsăm noi.
— N-o lăsați voi, idiotule! am exclamat. Arată-mi îndată odaia ei, că de nu, te fac eu să țipi de-ai să mă ții minte!
— Tăticu te-ar face pe tine să țipi, dacă ai încerca să ajungi acolo, răspunse el. Zice că nu trebuie să fiu moale cu Catherine: e nevasta mea și e o rușine să vrea să mă părăsească. Zice că mă urăște și vrea să mor, ca să pună mâna pe banii mei; dar n-o să-i aibă: și n-o să plece acasă! Niciodată!… Poate să plângă și să fie bolnavă cât o pofti!
Își reluă îndeletnicirea de mai înainte, închizând pleoapele, de parcă avea de gând să ațipească.
— Domnișorule Heathcliff, am reluat eu, ai uitat cât de bună a fost Catherine cu dumneata iarna trecută, când spuneai c-o iubești, când îți aducea cărți și-ți cânta cântece și venea de atâtea ori prin vânt și zăpadă ca să te vadă? Plângea dacă trebuia să lipsească o seară, fiindcă ai fi fost dezamăgit; și atunci simțeai că era de o sută de ori prea bună cu dumneata: iar acum crezi minciunile tatălui dumitale, deși știi că vă urăște pe amândoi. Și te dai de partea lui împotriva ei. Frumoasă recunoștință, nu-i așa?
Colțul gurii lui Linton se lăsă în jos, și-și luă zahărul candel de pe buze.
— A venit ea la Răscruce de Vânturi pentru că te ura? am continuat. Gândește-te și dumneata! Cât despre banii dumitale, nici nu știe că o să ai vreodată bani. Și zici că-i bolnavă; și totuși o lași singură, acolo sus, într-o casă străină! Dumneata, care ai simțit ce înseamnă să fii lăsat așa în părăsire! De suferințele dumitale ți-era milă; și și ei îi era milă de ele; dar de ale ei dumitale nu ți-e milă! Eu plâng, domnișorule Heathcliff, vezi bine… o femeie în vârstă și numai o servitoare… iar dumneata, după ce te-ai prefăcut că ții atâta la ea și cu toate că ai avea temei aproape s-o adori, îți păstrezi fiecare lacrimă numai pentru dumneata și zaci aici în toată tihna. Ah! ești un băiat egoist și fără inimă!
— Nu pot sta cu ea, răspunse el arțăgos. Și nici singur nu stau. Plânge de nu pot s-o mai îndur. Și nu se mai oprește, deși îi spun că-l chem pe tata. O dată l-am și chemat, și a amenințat c-o sugrumă dacă nu tace; dar a început iar de cum a ieșit el din odaie, gemând și văitându-se toată noaptea, cu toate că țipam de ciudă că nu pot dormi.
— Domnul Heathcliff nu-i acasă? am întrebat, văzând că nenorocita aceea de făptură n-avea putere să simtă nimic pentru chinurile sufletești ale verișoarei lui.
— E în curte, răspunse el; stă de vorbă cu doctorul Kenneth, care zice că unchiul chiar moare, de data asta. Mă bucur, că după el eu am să fiu stăpânul de la Grange. Catherine a vorbit întotdeauna despre Grange ca despre casa ei. Nu-i a ei! E a mea: tăticu zice că tot ce are ea e al meu. Toate cărțile ei frumoase sunt ale mele; mi-a oferit să mi le dea, și păsările ei frumoase, și poneiul ei, pe Minny, dacă iau cheia odăii noastre și-i dau drumul; dar eu i-am spus că n-are nimic de dat, că toate, toate sunt ale mele. Și atunci a plâns și a scos de la gât un medalion mic și a zis că mi-l dă mie: două portrete într-o cutiuță de aur, într-o parte mama ei, iar în cealaltă unchiul, când erau tineri. Asta a fost ieri… I-am spus că și ele sunt ale mele și am încercat să i le iau. Răutăcioasa nu m-a lăsat: m-a împins și m-a lovit. Am țipat… de asta se sperie… l-a auzit pe tăticu venind, a rupt balamalele, a desfăcut medalionul în două și mi-a dat portretul mamei ei; pe celălalt a încercat să-l ascundă: dar tăticu a întrebat ce s-a întâmplat, și i-am explicat. Mi l-a luat pe cel pe care-l aveam eu și i-a poruncit ei să mi-l dea pe-al ei; ea n-a vrut, și el… el a trântit-o la pământ, l-a smuls de pe lanț și l-a zdrobit cu piciorul.
— Și ți-a făcut plăcere s-o vezi lovită? am întrebat, având motivele mele să-l fac să vorbească.
— Am închis ochii, mi-a răspuns. Închid ochii când îl văd pe tata dând în vreun câine sau în vreun cal: lovește așa de tare! Totuși, la început m-am bucurat: merita să fie pedepsită pentru că m-a împins; dar după ce a plecat tăticu, m-a pus să vin la fereastră și mi-a arătat obrazul tăiat pe dinăuntru, de dinți, și gura care i se umplea de sânge; apoi a strâns bucățile portretului și s-a dus și s-a așezat cu fața la perete, și de atunci nu mi-a mai vorbit deloc: și uneori cred că nu poate vorbi de durere. Nu-mi place să cred asta; dar e rea, că plânge întruna; și e atât de palidă și arată atât de sălbatică, încât mi-e frică de ea.
— Și poți să iei cheia, dacă vrei? am zis eu.
— Da, când sunt sus, mi-a răspuns; dar acum nu pot urca scările.
— În care odaie e? am întrebat.
— Oh, strigă el, ție n-am să-ți spun unde e. E secretul nostru. Nimeni, nici Hareton, nici Zillah, nu trebuie să știe. Gata! M-ai obosit… pleacă, pleacă! Și-și întoarse fața pe braț și închise iarăși ochii.
Am socotit că e mai bine să plec fără să-l mai văd pe domnul Heathcliff și să aduc de la Grange ajutoare care s-o scape pe tânăra mea stăpână. Când am ajuns acolo, mirarea celorlalți servitori văzându-mă, și bucuria lor, a fost nespus de mare; iar când au auzit că tânăra lor stăpână e teafără, doi-trei dintre ei au dat să alerge sus să strige vestea la ușa domnului Edgar: dar am cerut să i-o dau chiar eu. Cât de schimbat l-am găsit, numai în câteva zile! Zăcea, întruchipare a tristeții și a resemnării, așteptându-și moartea. Arăta foarte tânăr: deși avea de fapt treizeci și nouă de ani, i-ai fi dat cu cel puțin zece ani mai puțin. Se gândea la Catherine, căci îi murmura numele. I-am atins mâna și i-am vorbit.
— Vine Catherine, stăpâne drag! i-am șoptit. E vie și nevătămată; și o să fie aici, sper, la noapte.
M-am cutremurat văzând cum îl izbesc la început vestea asta: s-a ridicat pe jumătate, s-a uitat cu nesaț prin încăpere, apoi a căzut la loc, leșinat. De îndată ce și-a revenit, i-am povestit despre vizita noastră silită și despre cum am fost ținute la Răscruce. I-am spus că Heathcliff mă silise să intru: ceea ce nu era tocmai adevărat. Am spus cât se poate de puțin împotriva lui Linton; și nici nu i-am descris toată purtarea brutală a tatălui său: voiam, pe cât puteam, să nu mai adaug nicio amărăciune în paharul lui și așa plin până la refuz.
El ghici că unul din scopurile dușmanului său era să-i asigure fiului, sau mai degrabă lui însuși, averea mobilă, ca și moșia; dar de ce n-aștepta până după moartea lui, asta era o enigmă pentru stăpânul meu, care nu știa cât de aproape unul de altul aveau să plece din lume el și nepotul lui. Totuși a simțit că ar fi mai bine să-și schimbe testamentul: în loc să lase averea Catherinei în mâinile ei, a hotărât s-o încredințeze unor fideicomiși, ca ea să se folosească de ea cât va trăi, iar după ea copiii ei, dacă va avea. În felul acesta, averea n-ar fi putut să-i revină domnului Heathcliff, dacă murea Linton.
După ce mi-a dat poruncile, am trimis un om să-l aducă pe avocat și încă patru, înarmați cum se cuvine, ca s-o ceară pe tânăra mea stăpână de la temnicerul ei. Și unii, și ceilalți au întârziat până foarte târziu. Servitorul trimis singur s-a întors cel dintâi. A spus că domnul Green, avocatul, nu era acasă când a ajuns el acolo și că a trebuit să aștepte două ceasuri până s-a întors; și că apoi domnul Green i-a spus că are o mică treabă în sat, pe care trebuie s-o facă neapărat, dar că va fi la Thrushcross Grange înainte de ziuă. Și cei patru oameni s-au întors tot singuri. Au adus vestea că Catherine e bolnavă, prea bolnavă ca să-și poată părăsi odaia, și că Heathcliff nu le dă voie s-o vadă. I-am certat zdravăn pe nătărăii aceia pentru c-au dat crezare poveștii, pe care n-am vrut s-o duc stăpânului meu, și m-am hotărât să urc la Răscruce în zori cu o ceată întreagă și să iau casa cu asalt, la propriu, dacă nu ni se dă de bunăvoie prizoniera. Tatăl ei o va vedea, am jurat și-am tot jurat, chiar de-ar fi ca diavolul acela să fie ucis pe propriul lui prag încercând să-l împiedice!
Din fericire, am fost scutită de drum și de bătaia de cap. Coborâsem pe la trei să aduc o cană cu apă și treceam prin hol cu ea în mână, când o bătaie scurtă și apăsată în ușa de la intrare mă făcu să tresar. „Ah! e Green, am zis, venindu-mi în fire, numai Green”, și mi-am văzut de drum, cu gândul să trimit pe altcineva să-i deschidă; dar bătaia s-a repetat: nu tare, dar stăruitor. Am pus cana pe balustradă și m-am grăbit să-i deschid chiar eu. Afară strălucea limpede luna plină a secerișului. Nu era avocatul. Scumpa mea stăpână mi-a sărit de gât, plângând în hohote: „Ellen, Ellen! Tăticu trăiește?”
— Da, am strigat, da, îngerul meu, trăiește! Slavă Domnului, ești iarăși la adăpost, cu noi!
Voia să fugă, gâfâind cum era, sus, în odaia domnului Linton; dar am silit-o să se așeze pe un scaun, i-am dat să bea și i-am spălat fața palidă, frecând-o cu șorțul până i-a venit în obraji o umbră de culoare. Apoi i-am spus că trebuie să mă duc eu întâi, să-i dau de veste că a sosit, și am rugat-o fierbinte să spună că va fi fericită cu tânărul Heathcliff. A făcut ochii mari, dar curând a înțeles de ce o sfătuiam să spună minciuna asta și m-a asigurat că nu se va plânge.
N-am avut tăria să fiu de față la întâlnirea lor. Am stat un sfert de ceas afară, la ușa odăii, și nici atunci n-am prea cutezat să mă apropii de pat. Totul era însă liniștit: disperarea Catherinei era tot atât de tăcută ca și bucuria tatălui ei. Ea îl sprijinea, calmă la înfățișare; iar el își ațintise asupra chipului ei ochii ridicați, care parcă se măreau de extaz.
A murit fericit, domnule Lockwood: așa a murit. Sărutând-o pe obraz, a murmurat: „Mă duc la ea; iar tu, copila mea dragă, ai să vii la noi!” și nu s-a mai mișcat și n-a mai vorbit; dar a privit-o mai departe cu ochii aceia răpiți și strălucitori, până când pulsul i s-a oprit pe nesimțite și sufletul i s-a dus. Nimeni n-ar fi putut spune minutul exact al morții lui, atât de lipsită de orice luptă a fost.
Fie că lacrimile Catherinei secaseră, fie că durerea era prea grea ca să le lase să curgă, a stat acolo cu ochii uscați până la răsăritul soarelui; a stat până la amiază și ar mai fi rămas, cufundată în gânduri lângă patul acela de moarte, dacă n-aș fi stăruit să vină de acolo și să se odihnească puțin. Bine am făcut c-am izbutit s-o iau de-acolo, căci la ora prânzului s-a ivit avocatul, care trecuse pe la Răscruce de Vânturi să ia instrucțiuni despre cum să se poarte. Se vânduse domnului Heathcliff: de aceea întârziase să dea curs chemării stăpânului meu. Din fericire, după sosirea fiicei sale, niciun gând la treburile lumești nu-i mai trecuse acestuia prin minte, ca să-l tulbure.
Domnul Green și-a luat asupra lui să poruncească totul și tuturor, în toată casa. Le-a dat tuturor servitorilor, în afară de mine, înștiințare să plece. Și-ar fi împins autoritatea împrumutată până acolo încât să stăruie ca Edgar Linton să nu fie înmormântat lângă soția lui, ci în capelă, laolaltă cu familia lui. Dar era testamentul, care împiedica asta, și protestele mele zgomotoase împotriva oricărei încălcări a dispozițiilor lui. Înmormântarea s-a făcut în grabă; Catherinei, acum doamna Linton Heathcliff, i s-a îngăduit să stea la Grange până ce trupul tatălui ei avea să părăsească casa.
Ea mi-a povestit că deznădejdea ei îl împinsese în cele din urmă pe Linton să-și asume riscul de a-i da drumul. Îi auzise pe oamenii trimiși de mine certându-se la ușă și prinsese înțelesul răspunsului dat de Heathcliff. Asta o adusese la disperare. Linton, care fusese dus sus, în salonașul cel mic, curând după plecarea mea, a fost speriat de ea până într-atât încât s-a dus să-i aducă cheia înainte să urce iar tatăl lui. A avut viclenia să descuie ușa și s-o încuie la loc fără s-o închidă; iar când trebuia să se ducă la culcare, s-a rugat să-l lase să doarmă cu Hareton, și, pentru o dată, rugămintea i-a fost împlinită. Catherine s-a strecurat afară înainte de a se crăpa de ziuă. N-a îndrăznit să încerce ușile, ca nu cumva să dea câinii alarma; a umblat prin odăile goale și le-a cercetat ferestrele; și, din noroc, nimerind în odaia mamei ei, a ieșit ușor pe fereastră și a coborât la pământ pe bradul de lângă casă. Complicele ei a suferit pentru partea lui la fugă, cu toate șiretlicurile lui fricoase.