Ziua de ieri a fost senină, liniștită și geroasă. M-am dus la Răscruce, cum îmi propusesem: menajera mea m-a rugat să-i duc tinerei ei stăpâne un bilețel din partea ei, și n-am refuzat, căci vrednica femeie nu-și dădea seama că rugămintea ei avea ceva ciudat. Ușa de la intrare era deschisă, dar poarta cea bănuitoare era încuiată, ca la ultima mea vizită; am bătut și l-am chemat pe Earnshaw din mijlocul straturilor din grădină; el a scos lanțul și am intrat. Flăcăul e un țăran atât de frumos cum rar îți e dat să vezi. De data aceasta l-am cercetat cu deosebită atenție; dar el, pe cât se pare, face tot ce poate ca să-și pună cât mai puțin în valoare înzestrările.
L-am întrebat dacă domnul Heathcliff e acasă. Mi-a răspuns că nu, dar că vine la prânz. Era ora unsprezece și i-am spus că am de gând să intru și să-l aștept; la care el și-a aruncat îndată uneltele și m-a însoțit, în slujba de câine de pază, nu ca înlocuitor al gazdei.
Am intrat împreună; Catherine era acolo și se făcea folositoare curățând niște legume pentru masa ce se apropia; părea mai îmbufnată și mai puțin vioaie decât atunci când o văzusem prima oară. Abia și-a ridicat ochii să mă bage în seamă și și-a văzut mai departe de treabă, cu aceeași nesocotire a formelor obișnuite de politețe ca și data trecută; nu mi-a răspuns nici prin cel mai mic semn la plecăciune și la bună dimineața.
„Nu pare atât de amabilă, mi-am zis, cum ar vrea să mă facă să cred doamna Dean. E o frumusețe, ce-i drept; dar nu un înger.”
Earnshaw i-a spus morocănos să-și ducă lucrurile în bucătărie. „Du-le tu”, zise ea, împingându-le de lângă ea de cum isprăvi; și se retrase pe un scăunel lângă fereastră, unde începu să cioplească chipuri de păsări și de fiare din cojile de nap pe care le avea în poală. M-am apropiat de ea, prefăcându-mă că vreau să privesc grădina; și, cu îndemânare, cum îmi închipuiam, i-am lăsat să-i cadă pe genunchi biletul doamnei Dean, fără să bage de seamă Hareton… dar ea a întrebat cu glas tare: „Ce-i asta?” Și l-a azvârlit jos.
— O scrisoare de la vechea dumneavoastră cunoștință, menajera de la Grange, i-am răspuns, supărat că-mi dăduse în vileag fapta bună și temându-mă să nu se creadă că e o scrisoare de-a mea. La vestea asta, ar fi ridicat-o bucuroasă, dar Hareton i-a luat-o înainte; a înhățat-o și a vârât-o în jiletcă, spunând că trebuie s-o vadă întâi domnul Heathcliff. Atunci Catherine și-a întors în tăcere fața de la noi și, foarte pe furiș, și-a scos batista din buzunar și a dus-o la ochi; iar vărul ei, după ce s-a luptat o vreme să-și înăbușe simțămintele mai blânde, a scos scrisoarea și a azvârlit-o pe jos, lângă ea, cât a putut de bădărănește. Catherine a prins-o și a citit-o cu nesaț; apoi mi-a pus câteva întrebări despre locuitorii, cuvântători și necuvântători, ai fostului ei cămin; și, privind spre dealuri, a murmurat ca pentru sine:
— Ce mi-ar plăcea s-o călăresc pe Minny până jos, acolo! Ce mi-ar plăcea să urc până sus, acolo! Of! Sunt obosită… m-am săturat, Hareton! Și-și rezemă capul frumos de pervaz, pe jumătate căscând, pe jumătate suspinând, și căzu într-o tristețe pierdută: fără să-i pese și fără să știe dacă ne uităm la ea.
— Doamnă Heathcliff, am zis, după ce am stat o vreme mut, nu știți că sunt o cunoștință de-a dumneavoastră? atât de apropiată, încât mi se pare ciudat că nu vreți să veniți să-mi vorbiți. Menajera mea nu mai obosește vorbind despre dumneavoastră și lăudându-vă; și o să fie foarte dezamăgită dacă mă întorc fără nicio veste despre dumneavoastră sau de la dumneavoastră, în afară de faptul că i-ați primit scrisoarea și n-ați spus nimic!
Păru să se mire de vorbele acestea și întrebă:
— Ellen te place?
— Da, foarte mult, i-am răspuns, șovăitor.
— Trebuie să-i spui, continuă ea, că i-aș răspunde la scrisoare, dar n-am cu ce să scriu: n-am nici măcar o carte din care să pot rupe o foaie.
— Nicio carte! am exclamat. Cum izbutiți să trăiți aici fără cărți? dacă-mi îngăduiți să întreb. Deși am la Grange o bibliotecă mare, mi-e adesea tare urât; luați-mi cărțile, și-aș fi disperat!
— Când le aveam, citeam tot timpul, zise Catherine; și domnul Heathcliff nu citește niciodată; așa că i-a venit în cap să-mi distrugă cărțile. N-am mai zărit una de săptămâni întregi. O singură dată am scotocit prin teologia strânsă de Joseph, spre marea lui supărare; și o dată, Hareton, am dat peste o comoară ascunsă în odaia ta… ceva latină și greacă, și niște povești și poezii: toate vechi prietene. Pe acestea din urmă le adusesem eu aici… iar tu le-ai strâns, cum strânge coțofana lingurițele de argint, numai din plăcerea de a fura! Nu-ți sunt de niciun folos; sau poate le-ai ascuns din răutate, ca, dacă tu nu te poți bucura de ele, să nu se bucure nimeni altul. Poate invidia ta l-a sfătuit pe domnul Heathcliff să mă jefuiască de comorile mele? Dar pe cele mai multe le am scrise în minte și tipărite în inimă, și pe acelea nu mi le poți lua!
Earnshaw se făcu roșu ca focul când verișoara lui dădu în vileag comorile lui literare strânse pe ascuns și tăgădui bâlbâindu-se, indignat, învinuirile ei.
— Domnul Hareton dorește să-și sporească învățătura, am zis eu, venindu-i în ajutor. Nu vă pizmuiește cunoștințele, ci le râvnește. În câțiva ani o să fie un om învățat.
— Și între timp vrea să mă vadă ajunsă o proastă, răspunse Catherine. Da, îl aud cum încearcă să silabisească și să citească singur, și ce mai greșeli face! Tare-aș vrea să mai spui o dată „Chevy Chase”, cum ai spus-o ieri: era nemaipomenit de caraghios. Te-am auzit; și te-am auzit răsfoind dicționarul ca să cauți cuvintele grele, și apoi înjurând pentru că nu puteai citi ce scria la ele!
Tânărul socotea, vădit, că-i prea de tot să se râdă de el pentru neștiința lui, și apoi să se râdă de el pentru că încearcă s-o îndrepte. Eram și eu de aceeași părere; și, amintindu-mi de întâmplarea povestită de doamna Dean, despre prima lui încercare de a lumina bezna în care fusese crescut, am observat: „Dar, doamnă Heathcliff, fiecare dintre noi a avut un început și fiecare s-a împiedicat și s-a clătinat în prag; dacă dascălii noștri ne-ar fi disprețuit în loc să ne ajute, ne-am împiedica și ne-am clătina și acum.”
— Oh! răspunse ea, nu vreau să-i îngrădesc învățătura: totuși, n-are niciun drept să-și însușească ce-i al meu și să mi-l facă de râs cu greșelile lui mârșave și cu pronunția lui stâlcită! Cărțile acelea, și proza, și versurile, îmi sunt sfințite de alte amintiri; și nu suport să fie înjosite și pângărite în gura lui! Pe deasupra, dintre toate, mi-a ales tocmai bucățile mele preferate, pe care-mi place cel mai mult să le spun, parcă dinadins, din răutate.
Pieptul lui Hareton s-a zbătut în tăcere un minut: se lupta cu un simțământ cumplit de umilință și de mânie, pe care nu-i era deloc ușor să-l înăbușe. M-am ridicat și, dintr-un gând de gentleman, ca să-l scot din încurcătură, m-am așezat în ușă, privind priveliștea de afară. El mi-a urmat pilda și a ieșit din odaie; dar curând s-a ivit iar, cu vreo șase volume în mâini, pe care i le-a aruncat Catherinei în poală, strigând: „Ia-le! Nu vreau să mai aud de ele, nici să le citesc, nici să mă mai gândesc la ele vreodată!”
— Acum nu le mai vreau, răspunse ea. O să le leg de tine și-o să le urăsc.
A deschis una care fusese vădit răsfoită de multe ori și a citit o bucată cu glasul tărăgănat al unui începător; apoi a râs și a aruncat-o. „Și ascultă”, urmă ea, ațâțător, începând în același fel o strofă dintr-o baladă veche.
Dar amorul lui propriu n-a mai putut îndura alt chin: am auzit, și nu cu totul fără să încuviințez, o palmă care i-a pus frână limbii obraznice. Mica afurisită făcuse tot ce putuse ca să rănească simțămintele delicate, deși necioplite, ale vărului ei, iar un argument trupesc era singurul mijloc pe care-l avea el ca să echilibreze socoteala și să-i plătească celei care-l lovise. Pe urmă a strâns cărțile și le-a aruncat în foc. I-am citit pe chip ce chin îl costa să-și jertfească necazului cărțile acelea. Mi-am închipuit că, în timp ce ardeau, își amintea plăcerea pe care i-o dăduseră deja și izbânda și plăcerea tot mai mare pe care le aștepta de la ele; și mi s-a părut că ghicesc și ce-l îmboldise la studiile lui tainice. Fusese mulțumit cu munca de fiecare zi și cu plăcerile aspre, de animal, până când îi ieșise Catherine în cale. Rușinea de disprețul ei și nădejdea că-l va prețui fuseseră cele dintâi imbolduri spre năzuințe mai înalte; și, în loc să-l ferească de cel dintâi și să-i câștige cea de-a doua, strădaniile lui de a se ridica aduseseră tocmai rezultatul potrivnic.
— Da, ăsta-i tot folosul pe care-l poate trage din ele o brută ca tine! strigă Catherine, sugându-și buza rănită și privind pârjolul cu ochi indignați.
— Acum ar fi mai bine să-ți ții gura, răspunse el fioros.
Și tulburarea nu-l mai lăsă să spună nimic; se îndreptă grăbit spre ușă, unde m-am dat la o parte ca să treacă. Dar, înainte să treacă de pragul de piatră, domnul Heathcliff, care venea pe alee, l-a întâlnit și, prinzându-l de umăr, l-a întrebat: „Ce s-a mai întâmplat, băiete?”
— Nimica, nimica, zise el, și se smulse, ca să-și trăiască în singurătate durerea și mânia.
Heathcliff se uită după el și oftă.
— Ar fi ciudat să mă împiedic singur, mormăi el, fără să știe că eram în spatele lui. Dar când îl caut pe tatăl lui în chipul lui, o găsesc pe ea, în fiecare zi mai mult! Cum dracu de-i seamănă atât? Abia pot îndura să-l văd.
Își plecă ochii în pământ și intră posomorât. Pe chip avea o expresie neliniștită, îngrijorată, pe care n-o mai văzusem până atunci; și părea mai slab la trup. Nora lui, văzându-l pe fereastră, fugise îndată în bucătărie, așa că am rămas singur.
— Mă bucur să te văd iar ieșind din casă, domnule Lockwood, zise el, răspunzând salutului meu; în parte din motive egoiste: nu cred că ți-aș găsi ușor un înlocuitor în pustietatea asta. M-am întrebat de mai multe ori ce te-a adus aici.
— Un capriciu fără rost, mă tem, domnule, i-am răspuns; sau un capriciu fără rost e pe cale să mă ia de aici. Săptămâna viitoare plec la Londra; și trebuie să vă înștiințez că n-am nicio poftă să păstrez Thrushcross Grange după cele douăsprezece luni pentru care m-am învoit s-o închiriez. Cred că n-am să mai locuiesc acolo.
— A, așa; te-ai săturat să fii surghiunit din lume, nu-i așa? zise el. Dar dacă ai venit să te tocmești ca să nu plătești pentru o casă în care n-ai să stai, ți-ai făcut drumul degeaba: nu mă înmoi niciodată când e vorba să-mi iau de la oricine ce mi se cuvine.
— N-am venit să mă tocmesc pentru nimic! am exclamat, destul de iritat. Dacă doriți, vă plătesc chiar acum, și mi-am scos portofelul din buzunar.
— Nu, nu, răspunse el rece; o să lași destul în urmă ca să-ți acoperi datoriile, dacă nu te mai întorci: nu mă grăbesc chiar așa. Ia loc și mănâncă cu noi; un oaspete care nu riscă să-și mai repete vizita poate fi, de obicei, primit cu plăcere. Catherine! adu tacâmurile: unde ești?
Catherine se ivi iar, cu o tavă de cuțite și furculițe.
— Poți să mănânci cu Joseph, mormăi Heathcliff deoparte, și să stai în bucătărie până pleacă.
Ea i-a urmat poruncile foarte întocmai: poate că n-avea nicio ispită să le calce. Trăind printre bădărani și mizantropi, pesemne că nu știe să prețuiască o tagmă mai bună de oameni când o întâlnește.
Cu domnul Heathcliff, aspru și întunecat, de o parte, și cu Hareton, mut de-a binelea, de cealaltă, am luat o masă cam lipsită de veselie și mi-am luat rămas-bun devreme. Aș fi vrut să plec pe ușa din dos, ca s-o mai zăresc o dată pe Catherine și să-l necăjesc pe bătrânul Joseph; dar Hareton a primit poruncă să-mi aducă calul, iar gazda însăși m-a condus până la ușă, așa că nu mi-am putut împlini dorința.
„Ce mohorât se scurge viața în casa asta! mi-am zis, pe când coboram călare drumul. Ce întruchipare a ceva mai romantic decât o poveste cu zâne ar fi fost pentru doamna Linton Heathcliff dacă ne-am fi îndrăgostit unul de altul, cum dorea buna ei doică, și ne-am fi mutat împreună în aerul plin de viață al orașului!”