La răscruce de vânturi · Volumul al doilea
12 min de ascultat

Către ora douăsprezece noaptea veni pe lume Catherine, cea pe care-ați văzut-o la Răscruce de Vânturi: un copil firav, născut la șapte luni. Două ore după aceea mama muri, fără a-și mai fi venit îndeajuns în simțiri pentru a-și da seama de lipsa lui Heathcliff sau pentru a-l recunoaște pe Edgar. Deznădejdea acestuia din urmă e un subiect prea dureros ca să stărui asupra lui; urmările ei au arătat cât de adânc pătrunsese durerea. După părerea mea, i-a fost mult agravată și de faptul că rămăsese fără moștenitor. În timp ce priveam orfana firavă, regretam și eu asta, acuzându-l, în gând, pe bătrânul Linton pentru că, dintr-o părtinire de altfel firească, își lăsase averea propriei fiice, și nu fiicei fiului său. Biata copilă nu era binevenită! În timpul primelor ore ale existenței ar fi putut scânci până și-ar fi dat sufletul, căci nu-i păsa nimănui de ea. Mai târziu am dres noi această lipsă de atenție, dar începutul vieții ei a fost atât de lipsit de dragoste cum pare să-i fie și sfârșitul.

Dimineața următoare — afară, luminoasă și veselă — pătrunse îmblânzită prin jaluzelele încăperii tăcute, învăluind patul și pe cea întinsă pe el într-o strălucire suavă și dulce. Edgar Linton, cu ochii închiși, stătea cu capul pe pernă. Chipul lui tânăr și frumos părea aproape tot atât de lipsit de viață și aproape tot atât de nemișcat ca și al trupului de lângă el. Numai că al lui era liniștea unui chin istovit, pe când al ei o pace desăvârșită. Fruntea senină, pleoapele închise, buzele cu o expresie de zâmbet: niciun înger din cer n-ar fi putut fi mai frumos decât părea ea. Iar eu am fost cuprinsă de liniștea nesfârșită în care odihnea. Sufletul meu n-a fost niciodată într-o stare mai sfântă decât atunci când priveam acel chip netulburat al odihnei divine. Fără să vreau am repetat cuvintele spuse de ea cu câteva ore în urmă: „Nespus mai departe și mai presus de noi toți! Fie că e încă pe pământ, fie că e acum în cer, sufletul ei e acasă, la Dumnezeu!”

Nu știu dacă asta e o ciudățenie a mea, dar rareori mi se întâmplă să nu mă simt fericită atunci când veghez într-o cameră mortuară, dacă nu împarte veghea cu mine vreun îndoliat frenetic sau deznădăjduit. Văd o odihnă pe care nici pământul, nici iadul n-o pot tulbura și simt încredințarea unei lumi de dincolo fără sfârșit și fără umbră — Veșnicia în care au intrat — unde viața e nemărginită în durata ei, iubirea în dărnicia ei și bucuria în plinătatea ei. Cu-acel prilej am observat cât egoism zace chiar și într-o iubire ca a domnului Linton, când regreta atât de tare izbăvirea binecuvântată a Catherinei. E drept că omul s-ar fi putut întreba dacă, după viața plină de capricii și neastâmpăr pe care o dusese, merita să ajungă în cele din urmă la un liman al păcii. Te puteai îndoi în ceasuri de rece judecată, dar nu atunci, în fața trupului ei neînsuflețit. El își vădea propria liniște, care părea chezășia unei liniști la fel de mari pentru cea care-l locuise.

Credeți că asemenea oameni sunt fericiți în lumea cealaltă, domnule? Ce n-aș da să știu!

Am refuzat să răspund la întrebarea doamnei Dean, care mi se păru cam eterodoxă. Ea urmă:

Dacă ne gândim la viața pe care a dus-o Catherine Linton, mă tem că n-avem dreptul să credem că este; dar s-o lăsăm în seama Celui care a făcut-o.

Stăpânul părea adormit și, curând după răsăritul soarelui, am îndrăznit să părăsesc camera și să mă furișez afară, în aerul curat și proaspăt. Servitorii credeau c-am ieșit să-mi alung toropeala după o veghe atât de prelungită; de fapt însă, motivul meu principal era să-l văd pe domnul Heathcliff. Dacă ar fi stat toată noaptea printre zade, n-ar fi auzit nimic din forfota de la Grange; doar poate galopul călărețului trimis la Gimmerton. Dar dacă s-ar fi apropiat de casă, și-ar fi dat seama probabil, după luminile care se mișcau încoace și-ncolo, după deschisul și închisul ușilor de afară, că se petrecea ceva neobișnuit. Doream să dau de el, și totuși mi-era teamă. Simțeam că vestea îngrozitoare trebuie spusă și doream să scap de ea cât mai repede, dar cum s-o fac nu știam. Era acolo — cel puțin, câțiva pași mai încolo, în parc —, rezemat de un frasin bătrân: n-avea pălărie, iar părul i se udase de roua care se strânsese pe crengile înmugurite și picura în jurul lui. Stătuse multă vreme așa, nemișcat, căci am văzut o pereche de mierle care, preocupate să-și facă cuibul, zburau încoace și-ncolo la nici doi pași de el, nestingherite, de parcă ar fi fost o bucată de lemn. Când m-am apropiat, păsările și-au luat zborul, iar el și-a ridicat ochii și-a zis:

— A murit! Nu te-am așteptat pe dumneata ca s-o aflu. Lasă batista, nu te smiorcăi în fața mea. Blestemați fiți cu toții! Ea n-are nevoie de lacrimile voastre!

Plângeam atât de mila lui cât și de mila ei; uneori ne e milă de făpturile care nu simt nimic nici pentru ele, nici pentru alții. Când i-am văzut fața, mi-am dat seama că aflase de nenorocire, și un gând nesăbuit îmi trecu prin minte: că inima i se potolise și se ruga, căci buzele i se mișcau și privirile îi erau plecate în pământ.

— Da, a murit, i-am răspuns, oprindu-mi hohotele de plâns și ștergându-mi obrajii. S-a dus în cer, sper, unde ne vom întâlni cu toții, dacă luăm bine aminte și ne abatem de pe căile rele pentru a merge pe cele bune!

— Așadar ea a luat bine aminte? întrebă Heathcliff încercând să rânjească. A murit ca o sfântă? Haide, povestește-mi tot ce s-a petrecut. Cum a murit…

Încercă să-i rostească numele, dar nu fu în stare, și, strângându-și buzele, se luptă în tăcere cu durerea care-l sfâșia, înfruntând în același timp, cu privirea lui sălbatică și fixă, compătimirea mea.

— Cum a murit? reîncepu în cele din urmă… dar, în ciuda tăriei sale, fu bucuros să se poată sprijini de copacul din spate; căci după lupta pe care o dusese tremura, fără să vrea, până în vârful degetelor.

„Sărmane nenorocit, mi-am zis, ai nervii și inima la fel cu semenii tăi! De ce te străduiești să le ascunzi? Trufia ta nu-l poate orbi pe Dumnezeu! Îl ispitești să ți le frângă până când îți va smulge un strigăt de umilință.”

— Liniștită ca un mielușel! i-am răspuns tare. A suspinat adânc și s-a întins ca un copil care se trezește și adoarme din nou. Cinci minute după aceea am mai simțit o mică zvâcnire în inima ei, și apoi nimic!

— Și… a mai pomenit de mine? întrebă el, șovăind, ca și cum i-ar fi fost teamă că răspunsul meu ar putea cuprinde amănunte pe care nu le-ar putea îndura.

— Nu și-a mai venit în fire; din clipa în care-ai plecat de lângă ea n-a mai recunoscut pe nimeni, i-am spus. Zace cu un zâmbet senin pe față, și ultimele ei gânduri s-au întors la zilele frumoase de odinioară. Viața i s-a sfârșit într-un vis dulce… De s-ar trezi în lumea cealaltă tot atât de lin!

— De s-ar trezi în chinuri! strigă el cu o vehemență înspăimântătoare, lovind cu piciorul în pământ și gemând, cuprins brusc de o patimă pe care n-o putea stăpâni. A fost o mincinoasă până la sfârșit! Unde e? Nu-i acolo… nu-i în cer… n-a pierit… unde-i? Oh! Ai spus că nu-ți pasă de suferințele mele! Eu n-am decât o singură rugăciune… și-am s-o repet până-mi va înțepeni limba… Catherine Earnshaw, să n-ai liniște câtă vreme sunt eu în viață! Ai spus că eu te-am ucis… atunci vino și bântuie-mă! Cei uciși își bântuie ucigașii, cred. Știu că stafiile au rătăcit pe pământ. Rămâi cu mine întotdeauna… ia orice chip… fă-mă să înnebunesc! Numai nu mă lăsa în abisul ăsta unde nu te pot găsi! O, Doamne! Nu sunt cuvinte! Nu pot trăi fără viața mea! Nu pot trăi fără sufletul meu!

Își izbi capul de trunchiul noduros al copacului și, ridicându-și privirea, începu să urle, dar nu ca un om, ci ca o fiară sălbatică străpunsă până la moarte de cuțite și sulițe. Am observat pe scoarța copacului mai mulți stropi de sânge; mâna și fruntea îi erau, de asemenea, însângerate. Probabil că scena la care am fost martoră se repetase și în cursul nopții. N-aș putea spune că mi-a stârnit mila… mai degrabă m-a înspăimântat; totuși nu-mi venea să-l las acolo în starea aceea. Dar în clipa în care și-a revenit destul ca să observe că privirile mele îl urmăresc, mi-a poruncit, răcnind, să plec; iar eu l-am ascultat. Nu era în puterea mea să-l liniștesc sau să-l mângâi!

Înmormântarea doamnei Linton fusese fixată pentru vinerea de după moartea ei, și până atunci coșciugul rămase deschis în salonul cel mare, acoperit cu flori și frunze parfumate. Linton își petrecu acolo zilele și nopțile, străjer fără somn; și — fapt necunoscut de ceilalți, ci numai de mine — Heathcliff își petrecu afară cel puțin nopțile, la fel de străin de odihnă. Nu i-am vorbit; totuși știam că ar vrea să intre, dacă ar putea. Și marți, puțin după ce se întunecase, când stăpânul meu, frânt de oboseală, fu silit să se retragă pentru două ore, mișcată de stăruința lui, m-am dus și-am deschis una din ferestre, ca să-i dau prilejul să-și ia un ultim rămas bun de la chipul ofilit al idolului său. Nu pierdu prilejul, dar se folosi de el cu prudență și în grabă; atât a fost de prudent, încât n-a făcut nici cel mai mic zgomot care să-i fi putut trăda prezența. Și adevărul e că nici eu n-aș fi știut că fusese acolo dacă n-aș fi văzut că vălul din jurul feței moartei nu mai era așezat ca înainte și dacă n-aș fi observat, jos, o buclă de păr blond, legată cu un fir de argint; după ce-am cercetat-o, m-am convins că fusese scoasă din medalionul de la gâtul Catherinei. Heathcliff deschisese bijuteria, azvârlise ce era înăuntru și pusese în loc o buclă neagră din părul lui. Eu le-am împletit pe amândouă și le-am închis împreună în medalion.

Domnul Earnshaw fu poftit, firește, să însoțească până la mormânt rămășițele pământești ale surorii lui. Nu-și ceru scuze, dar nici nu veni, așa încât, în afară de soțul ei, cortegiul fu alcătuit numai din arendași și servitori. Isabella nu fusese poftită.

Spre mirarea sătenilor, locul unde a fost îngropată Catherine n-a fost nici în capelă, sub monumentul sculptat al familiei Linton, nici afară, lângă mormintele rudelor ei. Groapa fu săpată pe povârnișul verde din colțul cimitirului, unde zidul e atât de scund, încât iarba-neagră și afinii de pe mlaștină s-au cățărat peste el, iar pământul de turbă aproape că-l îngroapă. Soțul ei odihnește acum în același loc, și fiecare își are mormântul însemnat cu câte o simplă piatră funerară la cap și o lespede cenușie la picioare.

0:00