În după-amiaza de ieri se lăsase ceață și frig. Mă gândeam că poate ar fi mai cuminte să rămân acasă, în biroul meu, lângă foc, în loc s-o pornesc prin iarba-neagră și noroaie spre Răscruce de Vânturi. Totuși, întorcându-mă de la masă (n.b. — iau masa de prânz între ora douăsprezece și unu, căci menajera mea, o matroană respectabilă, pe care am preluat-o odată cu casa, ca pe un lucru din inventar, nu poate sau nu vrea să înțeleagă cererea mea de a fi servit la ora cinci), urcai scările cu intenția de a-mi petrece după-amiaza lenevind. Când să intru în odaia mea, văzui o tânără servitoare, îngenuncheată lângă sobă, înconjurată de perii și găleți cu cărbuni, care, scoțând un praf infernal, stingea flăcările sub mormane de cenușă. În fața acestui spectacol m-am retras imediat, mi-am luat pălăria și, după un drum de patru mile, am ajuns la poarta grădinii lui Heathcliff, tocmai la timp pentru a scăpa de primii fulgi pufoși ai unei ninsori.
Pe acel vârf de deal pleșuv, pământul era înghețat bocnă, iar aerul mă făcea să dârdâi din tot trupul. Nefiind în stare să desfac lanțul porții, am sărit peste ea și am alergat de-a lungul aleii pavate cu lespezi, mărginită de tufe răzlețe de agriș. Zadarnic bătui în ușă până îmi amorțiră pumnii, iar câinii începură să urle.
„Oameni blestemați! zisei în gând, ați merita să fiți pe veci izolați de semenii voștri pentru lipsa de ospitalitate și mojicia voastră. Eu, cel puțin, n-aș sta cu ușile ferecate în timpul zilei. Dar nu-mi pasă, trebuie să intru!” Cu hotărâre, pusei mâna pe ivăr și începui a-l zgâlțâi din răsputeri. Mutra acră a lui Joseph apăru la fereastra rotundă a hambarului.
— Ce cați aici? strigă el. Stăpânu-i jos, la țarc. Dă ocol casei și du-te pân’ la capătu’ șurii dacă vrei să vorbești cu el.
— Nu-i nimeni în casă să-mi deschidă? răcnii eu drept răspuns.
— Nu-i decât cucoana, și ea nu deschide chiar de-ai face larma asta turbată pân’ la noapte.
— Dar pentru ce? Nu-i poți spune cine sunt? Haide, Joseph!
— Ba eu nu! Nu mă bag în treaba asta, mârâi capul din fereastră și dispăru.
Zăpada începu să se aștearnă, deasă. Pusei mâna pe clanță pentru a face o nouă încercare, când în curtea din dos apăru un tânăr fără haină, cu o furcă pe umăr. Îmi strigă să-l urmez și, după ce trecurăm printr-o spălătorie și un spațiu pietruit unde se afla o magazie cu cărbuni, o pompă și un porumbar, sosirăm în sfârșit în sala mare, caldă și plăcută, unde fusesem primit în ajun. Încăperea strălucea minunat în lumina unui uriaș foc de cărbuni, turbă și lemne, iar lângă masă, așternută pentru o cină îmbelșugată, am avut plăcerea s-o văd pe „cucoana”, o ființă de a cărei existență nici nu bănuisem până atunci. Mă înclinai și așteptai, crezând că mă va pofti să iau loc. Ea mă privi, rezemându-se de speteaza scaunului, dar rămase nemișcată și mută.
— Urâtă vreme! zisei. Mă tem, doamnă Heathcliff, că ușa din față a suferit consecințele zăbavei servitorilor dumneavoastră: a trebuit să bat din greu ca să mă audă.
Ea nu deschise gura. Eu o priveam, ea mă privea: în orice caz, își ațintise ochii asupra mea cu o răceală și o indiferență neplăcute și stingheritoare din cale-afară.
— Stai jos, zise tânărul pe un ton răstit. Acuși vine.
Îl ascultai; apoi îmi dresei vocea și o chemai pe ticăloasa Junona, care la această a doua întrevedere a noastră binevoi să dea din vârful cozii, vrând să arate că mă cunoaște.
— Frumos animal! zisei, încercând din nou să intru în vorbă cu stăpâna casei. Aveți de gând să dați din căței, doamnă?
— Nu sunt ai mei, răspunse amabila gazdă, cu un ton și mai respingător decât ar fi răspuns chiar Heathcliff.
— A, favoriții dumneavoastră fac parte dintre aceștia? continuai eu, întorcându-mă spre o pernă din umbră, pe care mi se părea că văd niște pisici.
— Ciudată alegere de favoriți! remarcă ea cu dispreț.
Spre ghinionul meu, acolo se afla un morman de iepuri morți. Mai tușii o dată ușor și mă trăsei mai aproape de cămin, spunând din nou că vremea e îngrozitoare.
— Nu trebuia să ieși din casă, zise ea, ridicându-se și luând de pe cămin două dintre cutiile de metal pictate.
Așa cum stătuse înainte, lumina nu ajungea până la ea; acum însă i-am putut vedea deslușit trupul și obrazul. Era zveltă și, după câte mi se părea, abia ieșită din anii copilăriei. Trupul frumos, iar obrazul — cea mai gingașă și distinsă față pe care am avut vreodată plăcerea s-o privesc: trăsături mărunte, ten foarte alb; bucle bălaie, mai degrabă aurii, îi stăteau despletite pe gâtul delicat; iar ochii, dacă ar fi avut o expresie binevoitoare, ar fi fost irezistibili. Dar, spre norocul inimii mele sensibile, singurul sentiment ce se putea citi în ei oscila între dispreț și un soi de deznădejde, cu totul nefirească pe asemenea chip. Cutiile erau cam sus, cât pe-aci să nu le ajungă; făcui o mișcare s-o ajut, dar ea se întoarse către mine ca un avar pe care cineva ar fi încercat să-l ajute să-și numere galbenii.
— N-am nevoie de ajutorul dumitale, se răsti ea. Pot să le iau și singură.
— Vă rog să mă iertați! mă grăbii să-i răspund.
— Ai fost poftit la ceai? întrebă ea, legându-și un șorț peste rochia neagră, curată, și ținând o lingură plină de frunze de ceai deasupra ceainicului.
— Aș fi încântat să beau o ceașcă, îi răspunsei.
— Ai fost invitat? repetă ea.
— Nu, răspunsei, pe jumătate zâmbind. Dumneavoastră sunteți persoana îndreptățită să mă poftiți.
Ea azvârli ceaiul înapoi, cu lingură cu tot, și se așeză bosumflată pe scaun; fruntea i se încrețise, iar buza de jos, roșie, i se umflase, ca la un copil care stă să plângă.
Între timp, tânărul își trase pe umeri o haină foarte jerpelită și, ridicându-se drept în fața focului, începu să se uite la mine de sus, cu coada ochiului, ca și cum între noi ar fi fost o dușmănie de moarte încă nerăzbunată. Începusem să mă întreb dacă era servitor ori ba. Atât veșmintele, cât și vorba îi erau grosolane, cu totul lipsite de distincția pe care o remarcasem la domnul și doamna Heathcliff. Buclele, castanii și dese, erau aspre și neîngrijite, favoriții îi năpădeau obrajii ca la urs, iar mâinile îi erau arse de soare, ca ale unui muncitor de rând; totuși purtarea lui era îndrăzneață, aproape semeață, și nu arăta nimic din zelul unui servitor față de stăpâna casei. În lipsa unor dovezi limpezi în privința situației lui în acea casă, am socotit că e mai bine să nu iau în seamă purtarea-i curioasă; și, cinci minute mai târziu, intrarea lui Heathcliff mă salvă în oarecare măsură din situația neplăcută în care mă aflam.
— După cum vedeți, domnule, am venit, cum am făgăduit! exclamai eu, luând un aer vesel. Și mă tem că vremea mă va ține aici vreo jumătate de ceas, dacă-mi puteți da adăpost în acest răstimp.
— O jumătate de ceas? zise el scuturându-și fulgii albi de pe haine; mă mir c-ai ales tocmai toiul viscolului pentru a umbla pe coclauri. Știi că riști să te rătăcești prin mlaștini? Chiar oamenii învățați cu smârcurile de pe-aici greșesc deseori drumul în seri ca asta și pot să-ți spun că în momentul de față nu-i nicio nădejde să se schimbe vremea.
— Poate găsesc o călăuză printre flăcăii dumneavoastră, care ar putea rămâne la Grange până dimineață. Mi-ați putea da pe cineva?
— Nu, nu pot.
— Într-adevăr? Atunci nu-mi rămâne decât să mă bizui pe propria mea agerime.
— Hm!
— Faci odată ceaiul? întrebă cel cu haina jerpelită, mutându-și privirea fioroasă de la mine la tânăra doamnă.
— Și lui să-i dau? întrebă ea, adresându-se lui Heathcliff.
— Pregătește-l, auzi? fu răspunsul, rostit cu atâta brutalitate, încât am tresărit.
Tonul acestor cuvinte dezvăluia o fire cu adevărat rea. Nu mai eram dispus să-l consider pe Heathcliff un „bărbat strașnic”. După ce pregătirile se isprăviră, mă pofti, zicând:
— Iar acum, domnule, apropie-ți scaunul.
Și toți, împreună cu tânărul bădăran, ne așezarăm în jurul mesei și mâncarăm într-o tăcere aspră.
Mă gândii că, dacă eu înnorasem atmosfera, era de datoria mea să caut a o însenina. Era cu neputință ca ei să stea zi de zi atât de încruntați și tăcuți; oricât de posaci ar fi fost, încruntarea de pe fețele tuturor nu putea fi expresia lor obișnuită.
— E ciudat, începui — înghițisem o ceașcă de ceai și așteptam să mi se toarne alta — e ciudat cum obișnuința modelează gusturile și ideile. Mulți nu și-ar putea închipui că există fericire într-o viață atât de izolată de lume cum e cea pe care o duceți dumneavoastră, domnule Heathcliff. Și totuși, îndrăznesc să spun că, înconjurat de familia dumneavoastră și alături de simpatica dumneavoastră doamnă, geniul bun care domnește peste căminul și inima dumneavoastră…
— Simpatica mea doamnă! mă întrerupse el cu un rânjet aproape diabolic pe obraz. Unde e… simpatica mea doamnă?
— Vreau să spun, doamna Heathcliff, soția dumneavoastră.
— A, da… vrei să spui că spiritul ei a luat locul unui înger păzitor și veghează asupra soartei casei de la Răscruce de Vânturi chiar după ce trupul ei nu mai este? Asta vrei să spui?
Dându-mi seama că am făcut o gafă, încercai s-o dreg. Trebuia să văd că diferența de vârstă dintre aceștia doi e prea mare ca să fie soț și soție. El avea cam patruzeci de ani, vârsta maturității intelectuale la care bărbații rareori se complac în iluzia că fetele tinere se pot căsători cu ei din dragoste; acest vis e rezervat drept mângâiere la bătrânețe. Femeia nu părea să aibă nici șaptesprezece ani.
Apoi, într-o străfulgerare, m-am lămurit. „Bădăranul de lângă mine, care bea ceaiul dintr-un castron și mănâncă pâinea cu mâini nespălate, o fi soțul ei: Heathcliff fiul, desigur. Iată ce înseamnă să te îngropi de viu: femeia s-a aruncat în brațele acestui necioplit pentru că, pur și simplu, nu știa că mai există pe lume și oameni mai buni! Ce păcat de ea! Trebuie să bag de seamă ca nu cumva, din pricina mea, să regrete alegerea făcută.” Această ultimă reflecție poate părea cam încrezută; dar nu era. Vecinul meu mi se părea aproape respingător; iar eu știam, din experiență, că sunt destul de atrăgător.
— Doamna Heathcliff e nora mea, zise Heathcliff, confirmându-mi bănuiala. În timp ce-mi vorbea, îi aruncă o privire ciudată: o privire de ură; sau, dacă nu, atunci mușchii feței lui, spre deosebire de ai altor oameni, sunt în așa fel plămădiți, încât nu exprimă graiul sufletului.
— A, desigur, acum am înțeles: dumneavoastră sunteți fericitul posesor al acestei zâne binefăcătoare, remarcai, întorcându-mă către vecinul meu.
De data aceasta făcusem o neghiobie și mai mare: tânărul roși până-n vârful urechilor și-și strânse pumnul de parcă ar fi vrut să mă lovească. Dar imediat se potoli, înăbușind furtuna cu o înjurătură grosolană, mârâită la adresa mea. Mi-am dat osteneala să n-o aud.
— Nu prea ai noroc cu presupunerile, domnule, remarcă gazda mea; niciunul dintre noi doi n-are privilegiul de-a fi posesorul zânei dumitale binefăcătoare: bărbatul ei e mort. Am spus că e nora mea; așadar, trebuie să fi fost măritată cu fiul meu.
— Iar acest tânăr este…
— Desigur, nu fiul meu.
Heathcliff zâmbi din nou, cu aerul că ar fi o glumă prea năstrușnică să-i atribui paternitatea acelui urs.
— Numele meu e Hareton Earnshaw, mormăi celălalt, și te sfătuiesc să-l respecți!
— N-am manifestat nicio lipsă de respect, am răspuns, în timp ce în sinea mea râdeam de aerul demn cu care mi se prezentase.
Își pironi ochii asupra mea mai mult decât aș fi vrut să-i întorc privirea, de teamă ca nu cumva să fiu ispitit să-l plesnesc sau să izbucnesc în râs. Începusem să mă simt cu totul nelalocul meu în acest plăcut cerc familial. Atmosfera aceea sufletească, apăsătoare, biruia și mai mult decât anula căldura și confortul trupesc ce mă înconjurau. De aceea am hotărât că voi lua bine seama înainte de-a mă aventura și a treia oară sub acest acoperământ.
Masa se isprăvi, și cum nimeni nu rosti niciun cuvânt prietenos, m-am apropiat de fereastră pentru a vedea cum e vremea. Priveliștea era tristă: noaptea se lăsa prea timpuriu, iar cerul și dealurile se făcuseră una într-un vârtej aprig de vânt și de zăpadă care-ți tăia răsuflarea.
— Cred că acum nu voi putea ajunge acasă fără o călăuză! exclamai fără să vreau. Drumurile sunt, desigur, înzăpezite și, chiar de n-ar fi, n-aș vedea niciun pas înaintea mea.
— Hareton, mână duzina aceea de oi în tinda hambarului. Dacă rămân toată noaptea în țarc, le acoperă zăpada. Pune și o scândură în fața lor, zise Heathcliff.
— Ce să mă fac? continuai eu din ce în ce mai enervat.
Întrebarea nu primi răspuns. Privind în jurul meu, îl văzui numai pe Joseph aducând într-o găleată terci pentru câini, și pe doamna Heathcliff, aplecată în fața focului și jucându-se: ardea un mănunchi de chibrituri care căzuseră de pe polița căminului când așezase la loc cutia de ceai. Joseph, după ce-și lăsă povara jos, privi cu ochi critici întreaga încăpere și rosti cu glas hodorogit:
— Mă minunez cum de-ți dă mâna să stai acilea trândăvind, ba și mai rău, când toți ceilalți îs pe-afară! Da’ tu ești o nimica toată și n-are niciun rost să-ți mai vorbească omu’. Niciodată n-ai să te-ntorci de pe calea cea rea și-ai să te duci de-a dreptul la dracu’, cum s-a dus și mumă-ta înaintea ta.
O clipă am crezut că acest discurs înflăcărat îmi fusese adresat mie și, destul de furios, pășii spre bătrânul ticălos cu ferma intenție de a-l scoate pe ușă în șuturi. Dar răspunsul doamnei Heathcliff mă opri.
— Ipocrit bătrân și nerușinat ce ești! îi spuse. Nu ți-e teamă că, pomenind numele diavolului, o să vină să te ia cu trup cu tot? Te poftesc să nu mă mai provoci, căci de nu, am să-i cer ca pe o favoare specială să te ia. Stai! Uită-te aici, Joseph, continuă ea, luând de pe poliță o carte lunguiață și neagră. Am să-ți arăt eu cât de departe am ajuns în magia neagră: în curând voi fi în stare să curăț casa de toți. Vaca cea roșcată n-a murit întâmplător, iar reumatismul tău cu greu ar putea fi socotit printre încercările trimise de Providență!
— Ah, păcătoaso, păcătoaso! gâfâi bătrânul. Domnul să ne izbăvească de cel rău!
— Ba nu, nelegiuitule! Tu ești cel lepădat. Piei din fața mea, că, de nu, te vatăm de-a binelea! Am să vă modelez pe toți din ceară și argilă, și primul care trece de hotarele pe care le pun eu — nici nu vreau să spun ce-i fac, dar ai să vezi! Du-te, că mă uit la tine!
Mica vrăjitoare își umplu ochii frumoși de o răutate prefăcută, iar Joseph, tremurând de o groază cât se poate de sinceră, ieși în grabă, rugându-se și exclamând mereu „păcătoaso”. Crezând că purtarea ei nu fusese decât un fel de glumă mohorâtă, încercai, acum că rămăseserăm singuri, s-o fac părtașă la necazul meu.
— Doamnă Heathcliff, spusei pe un ton serios, trebuie să mă iertați că vă supăr. Îmi iau această îndrăzneală pentru că, având o asemenea față, sunt sigur că nu puteți fi decât bună la suflet. Vă rog, arătați-mi câteva repere după care să-mi găsesc drumul spre casă. Habar n-am cum să ajung acolo, cum n-ați ști nici dumneavoastră cum să ajungeți la Londra!
— Du-te pe drumul pe care ai venit, răspunse ea, așezându-se comod într-un scaun, lângă o lumânare, cu cartea cea lunguiață deschisă în fața ei. Scurtă îndrumare, dar cea mai sănătoasă pe care ți-o pot da.
— Dar dacă o să auziți că m-au găsit mort într-o mlaștină sau într-o groapă plină cu zăpadă, conștiința n-o să vă spună, în șoaptă, că în parte este vina dumneavoastră?
— Cum adică? Eu nu pot să te însoțesc. Ăștia nu m-ar lăsa să merg nici până la capătul zidului grădinii.
— Dumneavoastră! N-aș îndrăzni să vă cer să pășiți nici măcar peste pragul casei, de dragul meu, într-o noapte ca asta! strigai. Vă rog numai să-mi spuneți pe unde s-o iau, nu să-mi arătați drumul, sau, dacă nu, convingeți-l pe domnul Heathcliff să-mi dea o călăuză.
— Pe cine? Aici nu sunt decât el, Earnshaw, Zillah, Joseph și cu mine. Pe care-l vrei?
— Nu sunt flăcăi la fermă?
— Nu, ăștia-s toți.
— Atunci voi fi silit să rămân aici.
— În privința asta învoiește-te cu gazda dumitale. Eu nu mă amestec.
— Sper c-o să te înveți minte să nu mai faci asemenea plimbări necugetate pe dealurile astea! strigă cu vocea lui aspră Heathcliff, din pragul bucătăriei. În ceea ce privește rămânerea dumitale aici, nu țin odăi pentru oaspeți, așa că, dacă rămâi, va trebui să dormi în pat cu Hareton sau cu Joseph.
— Pot dormi pe un scaun în camera aceasta, îi răspunsei.
— Nu, nu. Un străin e un străin, fie el bogat ori sărac, și mie nu-mi convine să las pe nimeni să umble slobod prin casă cât nu sunt cu ochii pe el, zise mitocanul.
Această insultă puse capăt răbdării mele. Scoțând o exclamație de dezgust, trecui repede pe lângă el și ieșii în curte, unde, din grabă, mă izbii de Earnshaw. Afară era atât de întuneric, încât nu puteam găsi pe unde să ies și, cum bâjbâiam prin curte, mi-a fost dat să aud încă o pildă a politeții lor reciproce. La început tânărul păru gata să-mi vină în ajutor.
— Mă duc cu el până la parc, zise.
— Du-te cu el și până-n iad! exclamă stăpânul lui, sau ce-o fi fost pentru el. Și de cai cine-o să vadă? Ei?
— Viața unui om e mai prețioasă decât niște cai neîngrijiți o seară; cineva trebuie să meargă cu el, murmură doamna Heathcliff, mai binevoitoare decât mă așteptam.
— Dar nu la porunca ta! răspunse Hareton. Dacă-i porți de grijă, ai face mai bine să-ți ții gura.
— Atunci dea Domnul ca fantoma lui să te bântuie, și ca domnul Heathcliff să nu mai găsească alt chiriaș până când Grange va fi o ruină! răspunse ea tăios.
— Auzi-o, auzi-o cum îi blestemă! mormăi Joseph, spre care mă îndreptam.
El se afla destul de aproape ca să ne audă, mulgea vacile la lumina unui felinar pe care îl luai fără multă vorbă, strigând că i-l voi trimite a doua zi, și mă repezii spre cea mai apropiată portiță.
— Stăpâne, stăpâne, a șterpelit felinaru’! strigă bătrânul urmărindu-mi retragerea. Hei, Colțan! Hei, câine! Hei, Lupu, ține-l, ține-l!
Când să deschid portița, doi monștri flocoși se năpustiră la gâtul meu, mă doborâră la pământ și stinseră lumina, în timp ce hohotele de râs ale lui Heathcliff și Hareton ațâțară la culme furia și umilința mea. Din fericire, bestiile păreau să aibă mai degrabă chef să se întindă, să caște și să dea din coadă decât să mă mănânce de viu; dar nu admiteau să mă ridic de jos. De aceea am fost silit să rămân culcat la pământ până când răutăcioșii lor stăpâni s-au îndurat să mă elibereze; atunci, în capul gol și tremurând de mânie, le-am poruncit nemernicilor să-mi dea drumul — căci, dacă mă mai rețin un minut, o fac pe răspunderea lor — amenințându-i și jurând răzbunare prin fraze incoerente, care, prin profunzimea nedeslușită a virulenței lor, aminteau de regele Lear.
Vehemența și enervarea au făcut să-mi pornească valuri de sânge din nas; dar Heathcliff continua să râdă și eu să înjur. Nu știu cum s-ar fi terminat scena dacă n-ar fi fost prin apropiere o ființă ceva mai cu minte decât mine și mai binevoitoare decât gazda mea. Era Zillah, menajera, o femeie zdravănă, care ieși în cele din urmă din bucătărie să vadă pricina zarvei. Crezând că vreunul dintre bărbați pusese mâna pe mine cu violență și neîndrăznind să se lege de stăpân, își îndreptă întreaga artilerie vocală împotriva nemernicului mai tânăr.
— Păi bine, domnule Earnshaw, strigă ea, mă mir ce-o să mai puneți la cale! O s-ajungem să omorâm oamenii chiar în pragul casei noastre? Văd eu că n-am ce căuta în casa asta… Uitați-vă la bietul băiat, se-neacă de-a binelea! Șșt, șșt, nu vă mai zbuciumați așa. Veniți înăuntru, că vă vindec eu; așa, acum stați liniștit.
După aceste cuvinte, îmi turnă deodată în ceafă o ulcică de apă rece ca gheața și mă trase în bucătărie. Domnul Heathcliff ne urmă, iar veselia aceea întâmplătoare se stinse iute în obișnuita lui posomoreală.
Mi-era rău, eram amețit și slăbit din cale-afară, așa că am fost silit să accept adăpost sub acoperișul lui. Îi spuse lui Zillah să-mi dea un pahar de coniac, apoi trecu în odaia din fund. Ea mă compătimi pentru starea jalnică în care mă aflam și, după ce-i împlini porunca, ceea ce mă mai înviora puțin, mă conduse la culcare.