Timp de două luni fugarii n-au dat niciun semn de viață. În acele două luni doamna Linton a avut și a învins cea mai gravă criză din ceea ce se numea o febră cerebrală. Nicio mamă nu și-ar fi putut îngriji unicul copil cu mai mult devotament decât a îngrijit-o Edgar. Zi și noapte a stat de veghe, îndurând cu răbdare toate chinurile pe care niște nervi iritabili și-o minte zdruncinată i le puteau pricinui. Și, deși Kenneth îi spusese că cea pe care o va scăpa de la moarte îi va răsplăti îngrijirea prin aceea că va fi de-acum înainte un izvor nesfârșit de griji — și că, de fapt, își sacrifica sănătatea și puterile ca să păstreze în viață o simplă ruină omenească — recunoștința și bucuria lui au fost fără margini când viața Catherinei a fost declarată în afară de primejdie; a stat lângă ea ceas de ceas, urmărindu-i revenirea treptată a sănătății trupești și legănându-și speranțele, prea înflăcărate, cu iluzia că și mintea i se va echilibra din nou și va fi în curând cu totul cea de altădată.
Era pe la începutul lunii martie următoare când Catherine ieși din cameră pentru prima dată. De dimineață, domnul Linton îi pusese pe pernă un pumn de brândușe aurii. Ochii ei, care de multă vreme nu mai avuseseră nicio licărire de plăcere, le zăriră când se trezi și străluciră de bucurie, în timp ce ea le aduna grăbită laolaltă.
— Astea sunt cele mai timpurii flori de la Răscruce, exclamă ea. Îmi amintesc de vântul dulce al dezghețului, de razele calde ale soarelui și de zăpada aproape topită. Edgar, nu-i așa că bate vântul dinspre miazăzi și zăpada aproape s-a dus?
— Pe-aici zăpada s-a topit de tot, scumpa mea, răspunse Edgar, nu văd decât două petice albe pe tot întinsul dealurilor; cerul e albastru, ciocârliile cântă, izvoarele și pârâiele sunt pline, gata să se reverse. Catherine, primăvara trecută, pe vremea asta, doream să te am sub acest acoperiș; acum aș dori să fii la o depărtare de-o milă sau două, sus pe dealurile acelea, unde adie un aer atât de dulce, încât am impresia că te-ar tămădui.
— N-am să mă mai duc prin locurile acelea decât o singură dată, zise bolnava, dar atunci tu ai să mă părăsești, iar eu am să rămân acolo pentru totdeauna. În primăvara viitoare ai să dorești din nou să mă ai sub acest acoperiș, ai să privești în urmă și-ai să te gândești că astăzi erai fericit.
Linton o copleși cu cele mai calde mângâieri, căutând s-o înveselească prin cele mai drăgăstoase cuvinte, dar ea, nepăsătoare, se uita la flori cu privirea pierdută, și lacrimile adunate în gene îi curgeau șiroaie pe obraji. Știam cu toții că starea ei era cu adevărat mai bună; de aceea am socotit că deprimarea se datora în mare parte faptului că stătuse atât de multă vreme închisă într-o singură încăpere și speram că i-o vom putea înlătura, măcar în parte, printr-o schimbare de decor. Stăpânul mi-a spus să fac focul în salonul părăsit de multe săptămâni și să pun un fotoliu lângă fereastră, în bătaia soarelui, apoi a adus-o pe Catherine jos, unde ea a rămas destul de multă vreme, bucurându-se de căldura binefăcătoare. Și, după cum ne așteptasem, lucrurile din jur au înviorat-o căci, deși îi erau familiare, nu-i aduceau aminte de gândurile acelea mohorâte care învăluiau totul în urâta cameră unde zăcuse. Către seară păru foarte ostenită, dar niciun argument n-a putut-o convinge să se întoarcă în odaia ei. De aceea, până să-i pregătim o altă odaie, i-am așternut patul pe canapeaua din salon. Apoi, pentru a o cruța de osteneala de a urca și coborî scările și pentru că era la același etaj cu salonul, am instalat-o în odaia asta în care vă aflați dumneavoastră; nu după mult, Catherine se întremase într-atât, încât se putea mișca dintr-o încăpere într-alta sprijinindu-se de brațul lui Edgar. Ah, mă gândeam eu, s-ar putea vindeca, îngrijită cum era. Și aveam două motive să doresc acest lucru, căci de viața ei depindea acum și viața unei alte făpturi; noi nutream speranța că peste puțină vreme inima domnului Linton se va însenina, și că nașterea unui moștenitor îi va apăra averea de ghearele unui străin.
Trebuie să vă spun că la vreo șase săptămâni de la plecare, Isabella trimise fratelui său un bilet scurt, în care-i anunța căsătoria ei cu Heathcliff. Răvașul părea sec și rece, dar la sfârșit erau adăugate neîngrijit cu creionul câteva cuvinte confuze de scuză și rugămintea ca Edgar să se gândească la ea cu blândețe și s-o ierte dacă purtarea ei l-a supărat, afirmând că atunci când a fugit îi era peste putință să facă altfel, iar acum, după ce faptul fusese împlinit, nu mai avea puterea să schimbe nimic. Cred că Edgar nu i-a răspuns, și după două săptămâni am primit eu o scrisoare lungă, ciudată după părerea mea, având în vedere că era scrisă de mâna unei tinere mirese, abia ieșită din luna de miere. Am să v-o citesc, căci am păstrat-o. Orice relicvă a morților e prețioasă, dacă în timpul vieții ți-au fost dragi.
„Dragă Ellen — așa începe —, am sosit aseară la Răscruce de Vânturi și am aflat, pentru prima oară, că Catherine a fost și e încă foarte bolnavă. Cred că nu e cazul să-i scriu, iar fratele meu e ori prea mânios, ori prea amărât ca să-mi fi răspuns la scrisoare. Totuși trebuie să-i scriu cuiva, și singura căreia mă pot adresa ești dumneata.
Spune-i lui Edgar că aș da orice pentru a-l mai vedea o dată la față, că inima mea s-a întors la Thrushcross Grange douăzeci și patru de ore după ce l-am părăsit și că și în clipa aceasta e plină de calde simțăminte față de el și de Catherine! Dar eu nu pot s-o urmez (cuvintele acestea sunt subliniate); să nu mă aștepte și să creadă ce vor, dar să nu pună nimic pe seama voinței mele slabe sau a unei lipse de dragoste față de ei.
Ceea ce urmează în această scrisoare e numai pentru dumneata. Vreau să-ți pun două întrebări. Prima: cum ai izbutit să-ți păstrezi simțămintele firești ale oricărei ființe omenești cât ai locuit aici? Eu nu recunosc la cei din jurul meu niciun simțământ pe care să-l împărtășesc cu ei.
A doua întrebare mă interesează în mod deosebit. Iat-o: domnul Heathcliff e om? Dacă da, atunci e nebun? Dacă nu, e un diavol? N-am să-ți scriu motivele care mă fac să-ți pun această întrebare, dar te implor, explică-mi, dacă poți, cu cine m-am măritat. Adică să-mi spui asta atunci când vei veni să mă vezi, și trebuie să vii, Ellen, cât de curând. Nu-mi scrie, ci vino și adu-mi ceva de la Edgar.
Acum am să-ți scriu cum am fost primită în noul meu cămin, căci așa sunt silită să-mi închipui că va fi casa de la Răscruce. Numai ca să mă distrez zăbovesc asupra unor lucruri ca lipsa confortului: ele nu-mi ocupă niciodată gândurile, decât în clipa când simt că-mi lipsesc. Aș râde și aș juca de bucurie dacă aș constata că singura cauză a suferințelor mele e numai lipsa de confort, iar restul nu e decât un vis urât!
Soarele apunea în urma noastră, dincolo de Grange, când am apucat-o peste dealuri; de aceea cred că trebuie să fi fost pe la ora șase. Însoțitorul meu zăbovi o jumătate de ceas ca să cerceteze cât mai bine parcul, grădinile și probabil casa însăși, așa că se întunecase de-a binelea când am descălecat în curtea pietruită a fermei. Fostul dumitale tovarăș de slujbă, Joseph, ieși să ne primească, cu o lumânare de seu în mână. A făcut-o cu o politețe care-i făcea cinste. Primul gest a fost să ridice lumânarea până-n dreptul feței mele, să mă privească chiorâș și cu răutate, să-și țuguie buza de jos și să-mi întoarcă spatele. Apoi a luat cei doi cai și i-a dus la grajd, după care a reapărut ca să încuie poarta de afară, de parcă ne-am fi aflat într-un castel străvechi.
Heathcliff s-a oprit să stea de vorbă cu el, iar eu am intrat în bucătărie: o vizuină întunecoasă și murdară. Pot să-ți spun că n-ai mai recunoaște-o, așa de mult s-a schimbat de când nu mai e în grija dumitale. Lângă foc stătea un copil cu înfățișare de mic bătăuș, cu membre puternice și veșminte murdare: avea în priviri și în jurul gurii ceva ce-mi amintea de Catherine.
«Acesta e nepotul legitim al lui Edgar, mi-am zis; și al meu, într-un fel. Trebuie să-i dau mâna și… da… trebuie să-l sărut. Cuminte e să mă pun bine cu el chiar de la început.»
M-am apropiat și, încercând să-i prind pumnul dolofan, i-am zis: «Ce mai faci, scumpul meu?»
Mi-a răspuns într-un jargon pe care nu l-am înțeles.
«Nu-i așa că tu și cu mine o să fim prieteni, Hareton?» fu a doua mea încercare de a intra în vorbă.
O înjurătură și amenințarea că-l asmute pe Throttler asupra mea dacă n-o «șterg» mi-au răsplătit stăruința.
«Hei, Throttler, băiete! șopti micul nemernic, sculând din culcușul lui, dintr-un ungher, o corcitură de buldog. Ei, acum o ștergi? mă întrebă apoi autoritar.»
Țineam la viața mea, așa că m-am supus. Am ieșit în fața ușii ca să aștept sosirea celorlalți. Pe domnul Heathcliff nu-l vedeam; iar Joseph, după care m-am dus până-n grajd, rugându-l să mă însoțească în casă, își holbă ochii la mine mârâind ceva numai pentru el, strâmbă din nas și-mi răspunse: «Mi, mi, mi! Auzit-a vreodată creștin vorbă ca asta? Fandoseală și sclifoseală! De unde să știu eu ce zici?»
«Spun că vreau să vii cu mine în casă! am strigat, crezând că e surd, dar foarte scârbită de mojicia lui.»
«Nici gând! Am altă treabă, mi-a răspuns, văzându-și mai departe de lucru și mișcându-și între timp fălcile supte, în timp ce-mi cerceta cu un dispreț suveran îmbrăcămintea și obrazul (prima mult prea elegantă, iar al doilea, sunt sigură, atât de trist cât și-ar fi putut dori).»
Am înconjurat curtea și, trecând printr-o portiță, am ajuns la altă ușă, în care mi-am luat libertatea de a bate, sperând că-și va face apariția vreun servitor mai politicos. După o scurtă așteptare, ușa fu deschisă de un bărbat înalt și jigărit; era fără cravată și, în general, foarte neîngrijit. Trăsăturile i se pierdeau într-o masă de păr zbârlit, care-i atârna pe umeri, și ochii lui, la fel, erau ca ai unei Catherine-stafii, cu toată frumusețea lor nimicită.
«Ce cauți aici? mă întrebă posomorât. Cine ești?»
«Numele meu a fost Isabella Linton, i-am răspuns. M-ai mai văzut, domnule. M-am căsătorit de curând cu domnul Heathcliff, și el m-a adus aici… cu permisiunea dumitale, cred.»
«Adică s-a întors? întrebă pustnicul uitându-se cu niște ochi strălucitori, ca de lup flămând.»
«Da, chiar acum am sosit, i-am răspuns; dar m-a lăsat la ușa bucătăriei și, când am vrut să intru, băiețelul dumitale, care face de gardă acolo, m-a gonit cu ajutorul unui buldog.»
«Bine-a făcut ticălosul ăla scăpat din iad că s-a ținut de cuvânt!» mârâi viitoarea mea gazdă, privind în bezna din spatele meu în speranța că-l va descoperi pe Heathcliff. Apoi a dat drumul unui monolog de înjurături și amenințări în legătură cu ceea ce ar fi făcut el dacă «dracul» nu s-ar fi ținut de cuvânt.
Îmi părea tare rău c-am încercat la această a doua intrare și eram cât pe-aci să plec ușurel, înainte de a-și isprăvi blestemele, dar, până să-mi pun în aplicare planul, mi-a poruncit să intru, a închis ușa și a tras din nou zăvorul. În cămin ardea un foc viu, singura lumină în încăperea aceea mare, a cărei pardoseală devenise cenușie, iar farfuriile de cositor, strălucitoare odinioară și care-mi atrăgeau privirile în copilărie, erau de asemenea întunecate din pricina murdăriei și a prafului. L-am întrebat dacă pot chema servitoarea să mă conducă în dormitor. Domnul Earnshaw nu m-a onorat cu niciun răspuns. Umbla încoace și-ncolo, cu mâinile în buzunare, parc-ar fi uitat cu desăvârșire de prezența mea. Era atât de preocupat și, după înfățișare, părea atât de mizantrop, încât m-am temut să-l mai tulbur din nou.
N-ai să te miri, Ellen, că eram din cale-afară de nenorocită, mă simțeam mai rău ca într-un pustiu în acest cămin inospitalier, gândindu-mă că la o depărtare de patru mile se afla încântătoarea mea casă, adăpostind în ea singurii oameni pe care-i iubesc pe lume. E totuna de ne despart aceste patru mile, ori Oceanul Atlantic, dacă nu le pot străbate! Atunci m-am întrebat: unde să-mi caut mângâiere? Și, te rog, nu-i spune nici lui Edgar și nici lui Catherine, dar, dintre toate durerile, cea mai mare era deznădejdea că nu găseam pe nimeni care ar fi putut sau ar fi vrut să se alieze cu mine împotriva lui Heathcliff. Îmi căutasem adăpost la Răscruce de Vânturi aproape cu bucurie, pentru că așa scăpam de a trăi singură cu el; dar el cunoștea oamenii printre care trebuia să trăim și nu se temea de niciun fel de intervenție din partea lor.
Am stat, gândindu-mă astfel, timp îndelungat. Ceasul bătu opt, apoi nouă; dar tovarășul meu măsura mai departe odaia încoace și-ncolo, cu capul în piept, într-o tăcere desăvârșită, întreruptă doar din când în când de un geamăt sau de un suspin amarnic. Am tras cu urechea să descopăr vreun glas de femeie în casă. Inima mi-era copleșită de regrete cumplite și de presimțiri sumbre. În cele din urmă nu m-am mai putut stăpâni și am început să plâng în hohote. Nu mi-am dat seama cât de tare mă tânguiam decât atunci când Earnshaw s-a oprit în fața mea din mersul lui măsurat și m-a privit cu o mirare abia trezită. Vrând să profit de faptul că i-am atras din nou atenția, exclamai: «Sunt ostenită de drum și aș vrea să mă culc! Unde e servitoarea? Arată-mi unde s-o găsesc, dacă ea nu vine la mine!»
«Noi n-avem nicio servitoare, mi-a răspuns. Trebuie să te servești singură!»
«Atunci unde să mă culc?» zisei plângând în hohote; nu mai eram în stare să-mi păstrez demnitatea. Oboseala și nefericirea mă doborâseră.
«Are să-ți arate Joseph camera lui Heathcliff; deschide ușa aia, Joseph e acolo.»
Eram pe cale să-i ascult porunca, dar m-a oprit brusc, adăugând pe un ton din cale-afară de bizar: «Fii bună și răsucește cheia și trage zăvorul… nu cumva să uiți!»
«Bine, i-am spus. Dar pentru ce, domnule Earnshaw?» Gândul de a mă încuia de bunăvoie într-o cameră cu Heathcliff nu-mi surâdea deloc.
«Uită-te aici! îmi răspunse, scoțând din jiletcă un pistol ciudat: avea prins de țeavă un cuțit cu arc, cu două tăișuri. Asta e o mare ispită pentru un om disperat, nu-i așa? Nu mă pot stăpâni: noapte de noapte urc sus cu el și încerc ușa. Dacă o găsesc o dată deschisă, s-a isprăvit cu el! Noapte de noapte fac la fel, chiar dacă, cu un minut înainte, mi-am adus aminte de o sută de motive care-ar trebui să mă oprească. E un drac care mă împinge să-mi stric singur planurile omorându-l. Din dragoste pentru el, poți lupta cât poftești împotriva dracului ăluia, dar când îi va suna ceasul, nici ceata îngerilor din cer nu-l va scăpa!»
Am cercetat arma cu ochi scrutători. Deodată, mi-a trecut prin minte un gând îngrozitor: cât de puternică aș fi dacă aș avea și eu o asemenea armă! Am luat-o și am pus mâna pe lamă. El urmări cu uimire expresia care mi se întipări, timp de o secundă, pe față: nu era oroare, ci poftă fierbinte. Îmi smulse, plin de gelozie, pistolul, închise briceagul și îl ascunse din nou.
«Nu-mi pasă dacă-i spui, zise el. Sfătuiește-l să se păzească și păzește-l și dumneata. Văd că înțelegi care sunt raporturile dintre noi și primejdia în care se află nu te înfricoșează.»
«Ce ți-a făcut dumitale Heathcliff? îl întrebai. Cu ce te-a nedreptățit, de-a stârnit o ură atât de înfiorătoare? N-ar fi mai cuminte să-i spui să plece din casă?»
«Nu! tună Earnshaw; dacă s-ar oferi el să mă părăsească, e un om mort! Convinge-l să încerce și ești o ucigașă! Cum, să pierd totul, fără nicio șansă să-l recâștig? Hareton să rămână cerșetor? Oh, blestem! Am să recâștig totul și voi lua chiar și aurul lui; apoi îi voi lua sângele, iar iadul îi va lua sufletul! Cu un oaspete ca el, iadul va fi de zece ori mai întunecat decât a fost vreodată!»
Dumneata, Ellen, m-ai lămurit asupra deprinderilor fostului dumitale stăpân. Nu încape nicio îndoială că e la limita nebuniei; cel puțin așa era în noaptea trecută. Gândul că mă aflu în apropierea lui mă înfiora. Dac-ar fi fost să aleg, aș fi preferat să stau cu Joseph, așa ursuz și bădăran cum este. După aceea Earnshaw începu să se plimbe îngândurat; iar eu am tras ivărul și m-am refugiat în bucătărie. Joseph stătea aplecat peste cămin, uitându-se într-un ceaun mare, care se legăna deasupra focului; pe banca cu spătar înalt de alături era o strachină cu făină de ovăz. Conținutul ceaunului începu să fiarbă, iar el se întoarse, gata să-și cufunde mâna în strachină; am dedus că toate pregătirile acestea se făceau probabil pentru cina noastră și, fiindu-mi foame, m-am hotărât să fie măcar mâncabilă; de aceea am strigat tare: «Terciul îl fac eu!», am luat strachina de unde n-o mai putea ajunge și mi-am scos pălăria și haina de călărie. «Domnul Earnshaw, am continuat eu, mi-a spus să mă servesc singură: așa voi face. N-am de gând să fac pe cucoana printre voi, de teamă să nu mor de foame.»
«Doamne-Dumnezeule! mârâi el, așezându-se și netezindu-și ciorapii vărgați de la genunchi până la gleznă. Dac-o fi să fie iar porunci noi… tocmai acu’, când m-am învățat cu doi stăpâni… dacă mi-o fi dat să am pe cap și-o stăpână, apoi cred c-a venit vremea s-o iau din loc. N-am crezut nicicând c-oi apuca ziua să las locu’ ăsta bătrân… da’ mi se pare că s-apropie ceasu’!»
Eu n-am răspuns nimic la această plângere, ci m-am pus repede pe treabă, suspinând după vremurile când asemenea ocupație ar fi însemnat o distracție plăcută; dar m-am silit să alung cât mai repede orice gând de acest fel. Mă chinuia să-mi amintesc fericirea de altădată; și cu cât era mai mare primejdia să-i trezesc năluca, cu atât mai repede se învârtea făcălețul și cu atât mai iute cădeau pumnii de făină în apă. Joseph privea felul meu de a găti cu o indignare din ce în ce mai mare.
«Ia te uită! strigă el. Hareton, astă-seară n-ai să mănânci terci, că o să fie numai cocoloși cât pumnu’ meu. Ia te uită, iar! Să fiu în locu’ tău, aș zvârli înăuntru și strachina cu totu’! Na, ia-i spuma de deasupra, și-ai isprăvit cu el. Bum, bum! Noroc că nu-i spargi fundu’ ceaunului!»
Trebuie să recunosc că atunci când am turnat terciul în castroane, era cam cocoloșit. Fuseseră pregătite patru castroane, iar din lăptărie s-a adus un ulcior mare cu lapte proaspăt, pe care Hareton l-a luat și a început să bea din el, împrăștiind o mulțime de lapte pe jos. L-am dojenit, spunându-i să-și toarne laptele într-o cană, deoarece eu nu puteam bea un lichid mânuit atât de murdar. Bătrânul cinic găsi de cuviință să se socotească profund jignit de acest rafinament, așa că mă asigură, în repetate rânduri, că «băiatu’ e la fel de bun» ca mine «și la fel de curat», mirându-se că pot fi așa de încrezută. Între timp, micul bădăran sorbea mai departe, privindu-mă sfidător pe sub sprâncene, iar balele îi curgeau în ulcior.
«Eu am să mănânc în altă încăpere, am spus. N-aveți o încăpere care se cheamă salon?»
«Salon! repetă Joseph ca un ecou batjocoritor. Salon! Nu, n-avem saloane. Dacă nu-ți place cu noi, du-te de stai cu stăpânu’; și dacă nu-ți place cu el, vino de stai cu noi.»
«Atunci mă duc sus, i-am răspuns; arată-mi o odaie.»
Mi-am pus castronul pe o tavă și m-am dus să-mi iau singură puțin lapte. Omul se ridică mârâind furios și porni înaintea mea. Am urcat până la mansarde; din când în când deschidea câte o ușă, ca să se uite în odăile pe lângă care treceam.
«Iacă aici o odaie, îmi zise în cele din urmă, dând de-o parte o scândură șubredă prinsă în balamale. E destul de bună ca să înfuleci un pic de terci în ea. Colo-n colț e un sac de grâu destul de curat; dacă ți-e frică să nu-ți mânjești hainele alea scumpe de mătase, așterne-ți batista peste el.»
«Odaia» era un fel de cămăruță de vechituri, care mirosea tare a malț și-a grâne; de jur împrejur erau stivuiți tot felul de saci, care lăsau la mijloc un loc mare, gol.
«Dar bine, omule, am exclamat eu privindu-l cu mânie, asta nu-i o cameră în care să pot dormi! Vreau să mă duci în dormitorul meu.»
«Dormitor! repetă el pe un ton batjocoritor. Îndată-ți arăt toate dormitoarele câte-s… ăla-i al meu.»
Îmi arătă a doua mansardă, care se deosebea de prima numai prin faptul că pereții erau și mai goi și că într-un capăt avea un pat mare, scund, fără perdele, acoperit cu-o plapumă de culoare indigo.
«De ce-mi arăți odaia dumitale? i-am răspuns. Cred că domnul Heathcliff nu locuiește în podul casei, nu-i așa?»
«Ah! vrei să te duci în odaia lu’ domnu’ Heathcliff? strigă el, de parcă făcuse o descoperire. Nu puteai să-mi spui așa de la început? Că atunci îți spuneam fără să-mi bați capu’ atât că aia-i singura pe care n-o poți vedea… el o ține încuiată și nimeni nu intră afară de el.»
«Frumoasă casă aveți, Joseph, nu m-am putut opri să-i spun, și simpatici locatari! Cred că esența întregii nebunii din lume s-a cuibărit în creierul meu în ziua când mi-am legat soarta de a voastră! Totuși, acum nu despre asta-i vorba… trebuie să mai fie și alte încăperi pe-aici. Pentru numele lui Dumnezeu, mișcă-te mai repede și du-mă să mă așez undeva!»
La această implorare nu mi-a răspuns; porni în jos pe scara de lemn, pășind încăpățânat și greoi, și se opri în fața unei încăperi care, judecând după oprirea lui și după calitatea superioară a mobilierului, mi s-a părut a fi cea mai bună. Pe jos se afla un covor, unul bun, dar desenul îi era acoperit de praf; căminul era împodobit cu hârtie decupată, care cădea bucăți-bucăți; patul era frumos, de stejar, cu perdele largi, roșii, dintr-un material destul de scump și de croială modernă; dar se vedea că fuseseră folosite cu brutalitate: volanele atârnau în feston, smulse din inele, iar bara de fier care le susținea era îndoită într-o parte în formă de arc, ceea ce făcea ca draperia să se târască pe jos. Scaunele erau și ele stricate, multe dintre ele rău, iar tăbliile de lemn de pe pereți erau sluțite de adâncituri. Tocmai când îmi făceam curaj să intru și să mă instalez, neghiobul de călăuză mă anunță: «Asta-i a stăpânului.» Între timp cina mi se răcise, pofta de mâncare îmi trecuse, iar răbdarea mea ajunsese la limită. Atunci am stăruit să-mi dea imediat un loc unde să mă adăpostesc și posibilitatea de a mă odihni.
«Unde dracu’? începu evlaviosul bătrân. Doamne, binecuvântează-ne! Doamne, iartă-ne! Unde-n iad oi fi vrând să te duci, răsfățată netrebnică și nesuferită ce ești! Ai văzut toată casa, în afară de bucățica aia de odaie a lu’ Hareton. În casa asta, alt culcuș nu-i.»
Eram atât de supărată, încât am trântit pe jos tava cu tot ce era pe ea; apoi m-am așezat în capul scării, mi-am acoperit fața cu mâinile și m-am pus pe plâns.
«Na! Na! exclamă Joseph. Bravo, dom’șoară Cathy! Bravo, dom’șoară Cathy! Orișicum, când s-o împiedica stăpânu’ de blidele astea sparte, o să avem ce auzi! O să vedem noi ce s-o întâmpla! Zănatică netrebnică! Meriți să rabzi de foame pân’ la Crăciun, dacă dai de-a azvârlita cu darurile lui Dumnezeu și le calci în picioare în furiile tale înfricoșate! Da’ mă-nșel tare dacă-ți mai arăți mult apucăturile. Crezi că Heathcliff o să te lase să te porți așa frumos? Nu doresc alta decât să te prindă el! Numa’ atâta vreau!»
După aceea a plecat, bombănind, în vizuina lui de jos, ducând cu el și lumânarea; iar eu am rămas în întuneric. Timpul de reflecție ce urmă după fapta mea nesăbuită mă obligă să admit că trebuie să-mi înăbuș orgoliul, să-mi înghit furia și să mă apuc să-i înlătur urmările. Primii curând un ajutor neașteptat din partea lui Throttler, pe care abia acum l-am recunoscut: era fiul bătrânului nostru Skulker; își petrecuse anii de cățeluș la Grange, iar tatăl meu îl dăruise domnului Hindley. Cred că m-a recunoscut; și-a lipit botul de nasul meu în chip de salut, apoi s-a grăbit să înghită terciul, în timp ce eu strângeam, pe bâjbâite, de pe o treaptă pe alta, cioburile vasului de pământ și ștergeam cu batista împroșcăturile de lapte de pe balustradă. Abia isprăvisem treaba, când am auzit pașii domnului Earnshaw pe coridor. Ajutorul meu și-a vârât coada între picioare și s-a lipit de perete, iar eu m-am strecurat în cea mai apropiată ușă. Strădania câinelui de a se feri de el n-a avut succes; am ghicit asta după o goană în jos pe scări și un chelălăit prelung și jalnic. Eu am avut mai mult noroc: Earnshaw a trecut mai departe, a intrat în camera lui și a închis ușa. Imediat după aceea a urcat Joseph cu Hareton, ca să-l culce. Mă adăpostisem chiar în camera lui Hareton, iar bătrânul, văzându-mă, spuse: «Acu’ e loc destul în sală pentru tine și pentru trufia ta, zic eu. E goală; o poți avea toată numa’ pentru tine, și pentru Ăla care-i totdeauna al treilea într-o tovărășie așa de rea!»
Am profitat, bucuroasă, de această îndrumare și, în minutul când m-am trântit pe un scaun lângă foc, am ațipit și am adormit. Somnul mi-a fost adânc și dulce, deși s-a isprăvit mult prea devreme. M-a trezit domnul Heathcliff, care tocmai intrase, și m-a întrebat, în felul lui drăgăstos, ce fac acolo. Eu i-am spus că am stat de veghe până târziu, pentru că cheia camerei noastre era în buzunarul lui. Cuvântul «noastre» a însemnat pentru el o jignire de moarte. S-a jurat că nu era și nu va fi niciodată camera mea și că el va… Nu-ți pot repeta vorbele pe care mi le-a spus și nici nu-ți pot descrie cum obișnuiește să se poarte; dar pot să-ți spun că e ingenios și neostenit în strădania de a mă face să-l urăsc. Câteodată uimirea mea e atât de mare, încât îmi micșorează spaima. Totuși te asigur că un tigru sau un șarpe veninos n-ar putea deștepta în mine o groază egală cu cea pe care o trezește el. Mi-a spus de boala Catherinei, aruncând toată vina pe fratele meu și făgăduindu-mi că în locul lui Edgar voi suferi eu, până va putea pune mâna pe el.
Îl urăsc… sunt nenorocită… am fost o nebună! Bagă de seamă să nu sufli nimănui de la Grange vreo vorbă din ceea ce ți-am scris. Te voi aștepta în fiecare zi… nu mă dezamăgi!
Isabella”