În ziua aceea am dus-o greu cu micuța Cathy. S-a sculat foarte veselă și grăbită să-și întâlnească vărul; iar vestea plecării lui a fost urmată de lacrimi și plânsete atât de amarnice, încât chiar domnul Edgar a fost silit s-o mângâie, spunându-i că Linton se va întoarce curând, adăugând însă: „dacă-l voi putea aduce”; dar slabă nădejde s-o poată face! Promisiunea asta o liniști prea puțin; dar timpul are mai multă putere, și cu toate că din vreme în vreme îl mai întreba pe tatăl ei când se întoarce Linton, până să-l revadă chipul lui i se ștersese așa de mult din amintire, încât nu-l recunoscu.
Ori de câte ori, ducându-mă după treburi la Gimmerton, o întâlneam din întâmplare pe menajera de la Răscruce de Vânturi, aveam obiceiul s-o întreb cum îi merge tânărului stăpân, căci el trăia aproape tot atât de izolat ca și Catherine; nu-l vedeai niciodată. De la femeie am aflat că sănătatea îi rămăsese tot șubredă și că era foarte obositor pentru cei din jur. Mi-a spus că domnul Heathcliff părea să nu-l poată suferi, din ce în ce mai mult și mai rău, cu toate că se străduia întrucâtva să n-o arate. Nu putea suferi nici măcar să-i audă glasul și nu-l putea răbda deloc mai multe minute în aceeași încăpere cu el. Rareori vorbeau între ei: Linton își învăța lecțiile și-și petrecea serile într-o odăiță căreia îi ziceau ei salon, sau zăcea toată ziua în pat, căci mereu era răcit ori tușea, ori îi era rău, ori avea dureri de un fel sau altul.
— În viața mea n-am văzut o făptură atât de plăpândă, adăugă femeia, și nici atât de grijulie cu sine. Să vezi ce-mi aud urechile dacă las fereastra deschisă seara ceva mai târziu. Oh! parcă l-ai omorî dacă-l lași să respire o gură de aer de noapte! Și-n miezul verii trebuie să-i fac focul, iar pipa lui Joseph e otravă pentru el; tot timpul cere dulciuri și bunătăți, și mereu lapte, lapte întruna, fără să-i pese cât de strâmtorați suntem noi ceilalți iarna. Șade acolo, în scaunul lui de lângă foc, înfășurat în mantaua îmblănită, cu apă cu pâine prăjită sau altă zeamă pusă pe plita căminului, ca s-o soarbă. Iar dacă Hareton vine din milă să-l distreze — Hareton nu-i rău din fire, chiar dacă-i cam bădăran —, se despart sigur, unul înjurând și celălalt plângând. Cred că stăpânului i-ar face plăcere să-l vadă bătut măr de Earnshaw, de n-ar fi fiul lui; și sunt sigură c-ar fi în stare să-l dea afară din casă dacă ar ști măcar jumătate din câte face ca să se cocolească. Dar stăpânul nu se lasă dus în ispită: nu intră niciodată în salon, iar dacă Linton se poartă așa în sală, unde stă el, îl trimite îndată sus.
Din spusele ei am dedus că lipsa totală de simpatie îl făcuse pe tânărul Heathcliff egoist și urâcios, dacă n-o fi fost așa din fire. De aceea interesul meu pentru el se micșoră, cu toate că soarta lui tot mă îndurera și mi-ar fi plăcut să fi rămas la noi. Domnul Edgar mă îmboldea să aflu vești; cred că se gândea mult la el și ar fi înfruntat oarecare primejdie numai ca să-l poată vedea. Așa încât într-o zi mi-a spus s-o întreb pe menajeră dacă băiatul vine vreodată în sat. Ea mi-a spus că n-a fost decât de două ori, călare, însoțindu-l pe tatăl său, și de ambele dăți a pretins, timp de trei sau patru zile după aceea, că se simte istovit. Menajera a plecat din casă, dacă-mi aduc bine aminte, la doi ani după venirea lui Linton, și a fost înlocuită cu o femeie pe care n-o cunoșteam: aceasta e și azi acolo.
Timpul a trecut apoi la Grange tot atât de plăcut ca și mai înainte, până când domnișoara Cathy a împlinit șaisprezece ani. Nu-i sărbătoream niciodată ziua nașterii, care era și ziua morții fostei mele stăpâne. Tatăl ei își petrecea ziua aceasta întotdeauna singur, în bibliotecă, iar când se însera se ducea pe jos până la cimitirul bisericii din Gimmerton, unde rămânea adeseori până după miezul nopții. De aceea, Catherine trebuia să-și găsească singură distracții. În anul acela, ziua de 20 martie fu o minunată zi de primăvară, iar după ce tatăl se retrăsese, tânăra mea domnișoară coborî îmbrăcată de plimbare și-mi spuse că ceruse voie să se plimbe cu mine pe marginea mlaștinii, și domnul Linton îi dăduse voie, dacă nu ne îndepărtam prea mult și dacă ne întorceam într-un ceas.
— Așa că grăbește-te, Ellen! strigă ea. Știu unde vreau să merg: acolo unde s-a așezat un cârd de cocoși de munte; vreau să văd dacă și-au făcut cuiburile.
— Trebuie să fie cam departe, sus, i-am răspuns; ei nu clocesc la marginea mlaștinii.
— Ba nu, nu-i departe, zise ea. Am fost cu tăticu până aproape.
Mi-am pus boneta și-am pornit-o la drum, fără să mă mai gândesc la nimic. Ea zburda înaintea mea și se întorcea din nou lângă mine; apoi iar pleca, săltând ca un ogar tânăr. La început mi-a plăcut tare mult, căci auzeam cântecul ciocârliilor din apropiere și din depărtare, bucurându-mă de razele soarelui dulce și cald; în același timp o urmăream și pe mica mea răsfățată — bucuria mea! — cu buclele-i de aur fluturându-i despletite pe spate, cu obrajii strălucitori, atât de gingași și puri în prospețimea lor de trandafir sălbatic, cu ochii strălucitori de bucurie senină. În zilele acelea era o făptură fericită, un adevărat înger. Păcat că nu s-a putut mulțumi cu ceea ce avea!
— Ei, domnișoară Cathy, i-am spus, unde-ți sunt cocoșii de munte? Trebuia să fi ajuns până acum la ei: gardul parcului de la Grange a rămas de mult în urma noastră!
— Oh, încă puțin… numai un pic mai departe, Ellen, răspundea întruna. Urcă-te pe movila aceea, treci de malul acela și, până ajungi tu în partea cealaltă, eu am să fi stârnit păsările.
Dar erau atâtea movile de urcat și maluri de trecut, încât în cele din urmă am început să obosesc și i-am spus că trebuie să ne oprim și să ne întoarcem. Deoarece mă lăsase mult în urmă, am strigat-o; dar ori nu mă auzea, ori nu-i păsa, căci sărea mai departe, iar eu am fost silită s-o urmez. În cele din urmă se afundă într-o văgăună și, până să dau din nou cu ochii de ea, ajunsese cu două mile mai aproape de Răscruce de Vânturi decât de casa ei; și am văzut cum o opresc în loc două persoane, dintre care una, eram încredințată, era chiar domnul Heathcliff.
Cathy fusese prinsă asupra faptului: prăda sau, cel puțin, căuta cuiburile cocoșilor de munte. Pământurile de la Răscruce erau ale lui Heathcliff, și el o dojenea pe braconieră.
— N-am luat și n-am găsit niciun cuib, zicea ea, pe când mă trudeam să ajung la ei, și-și desfăcea mâinile ca să-și adeverească vorbele. N-aveam de gând să le iau, dar tăticu mi-a spus că pe-aici sunt o mulțime, și voiam să văd ouăle.
Heathcliff îmi aruncă o privire însoțită de un zâmbet răutăcios, arătându-mi astfel că știe cu cine are de-a face și, deci, că ne vrea răul, și o întrebă cine e „tăticu”.
— Domnul Linton de la Thrushcross Grange, răspunse ea. Mi-am închipuit că nu mă cunoști, altfel n-ai fi vorbit așa.
— Așadar, dumneata crezi că „tăticu” e foarte stimat și respectat? zise el pe un ton sarcastic.
— Și dumneata cine ești? întrebă Catherine privindu-l cu multă curiozitate. Pe omul acesta l-am mai văzut. E fiul dumitale?
Și arătă spre celălalt, spre Hareton, pe care cei doi ani trecuți nu-l schimbaseră decât făcându-l mai voinic și mai puternic. Părea tot atât de stângaci și de grosolan ca și înainte.
— Domnișoară Cathy, am intervenit eu, curând o să fie trei ceasuri în loc de unul de când suntem plecate. Trebuie neapărat să ne întoarcem.
— Nu, omul acesta nu-i fiul meu, răspunse Heathcliff, dându-mă la o parte. Dar am unul, și pe el l-ai mai văzut și, cu toate că dădaca dumitale e grăbită, cred că atât dumneata cât și ea ați avea nevoie de puțină odihnă. Nu vrei să ocolești movila asta cu iarbă-neagră și să vii până la mine? După un scurt popas o să ajungeți mai repede acasă, și veți fi binevenite.
I-am șoptit lui Catherine să nu primească sub niciun motiv propunerea: nici nu putea fi vorba de așa ceva.
— De ce? întrebă ea cu glas tare. Sunt obosită de atâta alergătură, și pământul e ud de rouă, nu mă pot așeza aici. Hai să mergem, Ellen. De altfel, spune că l-am mai văzut pe fiul lui. Cred că se înșală, dar bănuiesc unde locuiește: în casa aceea de fermă unde m-am oprit întorcându-mă de la stâncile Penistone. Nu-i așa?
— Așa-i. Haide, Nelly, ține-ți gura, o să fie o plăcere pentru ea să treacă pe la noi. Hareton, ia-o înainte cu fata. Dumneata mergi cu mine, Nelly.
— Nu, n-are să intre într-o asemenea casă! am strigat luptându-mă să-mi desfac brațul pe care mi-l apucase; dar ea ajunsese aproape de pietrele din fața ușii, după ce înconjurase în goana mare coama dealului. Însoțitorul care-i fusese dat nici nu se prefăcu s-o însoțească: se abătu pe marginea drumului și pieri.
— Faci foarte rău, domnule Heathcliff, am continuat eu; știi bine că n-ai gânduri bune. Acolo o să-l vadă pe Linton, și cum ajungem acasă o să se afle totul, iar eu o să trag ponoasele.
— Vreau să-l vadă pe Linton, răspunse el. De câteva zile arată mai bine; nu se întâmplă prea des să poată fi văzut. Și curând o s-o convingem să păstreze secretul acestei vizite. Unde vezi răul?
— Răul e că tatăl ei mă va urî dacă va afla că i-am îngăduit să intre în casa dumitale. Și sunt convinsă că ai intenții rele, încurajând-o să facă acest lucru, i-am răspuns.
— Planul meu e cât se poate de cinstit. Am să ți-l dezvălui în întregime, îmi spuse. Vreau ca cei doi veri să se îndrăgostească unul de altul și să se căsătorească. Mă port cu mărinimie față de stăpânul dumitale: fetișcana lui n-are la ce nădăjdui, și dacă face așa cum doresc eu, va fi asigurată pe loc, în calitate de comoștenitoare cu Linton.
— Dacă Linton moare, i-am răspuns, și viața lui este foarte puțin sigură, moștenitoarea va fi Catherine.
— Nu, nu va fi, zise el. În testament nu e nicio clauză care s-o asigure. Averea lui trece asupra mea; dar, ca să nu fie neînțelegeri, doresc unirea lor și sunt hotărât s-o înfăptuiesc.
— Iar eu sunt hotărâtă să nu se mai apropie niciodată de casa dumitale împreună cu mine, i-am răspuns, când am ajuns la poartă, unde ne aștepta domnișoara Cathy.
Heathcliff îmi porunci să tac și, pornind înaintea noastră pe potecă, se grăbi să deschidă ușa. Tânăra mea domnișoară îi aruncă mai multe priviri, ca și cum n-ar fi știut exact ce să creadă despre el; dar acum, când îi întâlnea privirea, el îi zâmbea, și când îi vorbea își îndulcea glasul; iar eu am fost destul de proastă ca să-mi închipui că amintirea mamei ei l-ar putea face să nu-i mai dorească răul. Linton stătea în fața căminului. Fusese la plimbare pe câmp, căci avea șapca pe cap, și tocmai îi striga lui Joseph să-i aducă o pereche de ghete uscate. Crescuse înalt pentru vârsta lui: mai avea câteva luni până să împlinească șaisprezece ani. Trăsăturile îi erau încă frumoase, ochii și obrajii mai strălucitori decât îi țineam eu minte, cu toate că era doar o strălucire trecătoare, împrumutată de la aerul sănătos și de la soarele binefăcător.
— Ei, cine e acesta? întrebă domnul Heathcliff, întorcându-se către Cathy. Poți să-mi spui?
— Fiul dumitale? zise ea după ce se uită, cu îndoială, când la unul, când la celălalt.
— Da, da, răspunse el; dar numai acum l-ai văzut? Ia gândește-te! Ah, ai memoria cam scurtă. Linton, nu-ți mai aduci aminte de verișoara ta, pe care ne necăjeai atâta că vrei s-o vezi?
— Ce? Linton?! strigă Cathy, aprinzându-se de o surprindere fericită la auzul acestui nume. Ăsta-i micul Linton? Păi e mai înalt decât mine! Tu ești Linton?
Tânărul înaintă și spuse că el e. Ea îl sărută cu căldură, și se priviră amândoi, uimiți de schimbarea pe care timpul o adusese în înfățișarea fiecăruia. Catherine crescuse cât avea să crească; trupul îi era împlinit și totodată zvelt, suplu ca oțelul, iar întreaga ei înfățișare radia sănătate și vioiciune. Privirile și mișcările lui Linton erau foarte lâncede, trupul foarte firav, dar avea în purtări o anumită grație care-i îndulcea aceste cusururi, așa că nu era neplăcut. După ce-și arătară în fel și chip unul altuia dragostea, verișoara lui se duse la domnul Heathcliff, care zăbovea lângă ușă, cu atenția împărțită între ceea ce era înăuntru și ceea ce era afară: adică pretindea că privește afară, dar de fapt urmărea numai ce se petrecea înăuntru.
— Atunci dumneata ești unchiul meu! strigă ea, înălțându-se ca să-l sărute. Mi s-a părut că-mi ești drag, cu toate că la început ai fost cam urâcios. Pentru ce nu vii împreună cu Linton la Grange? Să trăim atâția ani așa de aproape unii de alții fără să ne vedem e ciudat. Pentru ce ai făcut așa?
— Am venit o dată sau de două ori mai mult decât trebuia, înainte de a te naște dumneata, îi răspunse. Gata… la dracu! Dacă ai sărutări de prisos, dă-i-le lui Linton: cu mine le risipești degeaba.
— Ești o răutăcioasă, Ellen! exclamă Catherine, zburând spre mine ca să mă copleșească și pe mine cu mângâierile ei înfocate. Rea ce ești, Ellen, că ai încercat să mă împiedici să intru! De-acum înainte am să fac această plimbare în fiecare dimineață. Îmi dai voie, unchiule? Și câteodată am să-l aduc și pe tăticu. Nu-i așa c-o să-ți facă plăcere să ne vezi?
— Firește, răspunse unchiul, ascunzându-și cu mare greutate o strâmbătură, din pricina adâncii aversiuni pe care o simțea pentru amândoi acești musafiri. Dar stai, continuă el, întorcându-se către tânăra domnișoară. Acum, gândindu-mă bine, cred că-i mai cuminte să-ți spun. Domnul Linton are ceva împotriva mea; ne-am certat odată, cu o înverșunare deloc creștinească, și dacă-i spui că vii aici, îți va interzice cu totul vizitele. De aceea nu trebuie să-i spui, dacă nu ți-e indiferent că n-o să-l mai vezi pe vărul dumitale: poți să vii, dacă vrei, dar nu trebuie să-i spui.
— Pentru ce v-ați certat? întrebă Catherine foarte abătută.
— Mă socotea prea sărac pentru a mă căsători cu sora lui, răspunse Heathcliff, și-a fost supărat când am luat-o; mândria i-a fost rănită și nu mă va ierta niciodată.
— Nu-i frumos! zise tânăra domnișoară. Odată și odată am să-i spun asta. Dar Linton și cu mine n-avem niciun amestec în cearta voastră. Atunci n-am să mai vin eu aici: să vină el la Grange.
— Pentru mine e prea departe, murmură vărul ei. Un drum de patru mile m-ar omorî. Nu, domnișoară Catherine, vino dumneata din când în când pe la noi. Nu chiar în fiecare dimineață, ci o dată sau de două ori pe săptămână.
Tatăl aruncă fiului său o privire de dispreț amar.
— Mă tem, Nelly, că muncesc degeaba, mârâi el către mine. Domnișoara Catherine, cum îi zice acest soarbe-zeamă, va descoperi ce-i poate pielea și-l va trimite la dracu. Ah, de-ar fi fost Hareton!… Știi că de douăzeci de ori pe zi îl râvnesc pe Hareton, cu toată decăderea lui? L-aș fi iubit pe băiatul ăsta dac-ar fi fost altcineva. Dar cred că de iubirea ei e la adăpost. Am să-l pun să-i țină piept acestei prăpădite făpturi, dacă ea nu se scutură repede din lâncezeală. După socotelile noastre, cu greu va trăi până la optsprezece ani. Of, lua-l-ar dracu de nesărat! E ocupat să-și usuce picioarele și nici nu se uită la ea… Linton!
— Da, tată, răspunse băiatul.
— N-ai nimic de arătat verișoarei tale pe-aici, prin preajmă? Nici măcar un cuib de iepure sau de nevăstuică? Du-o în grădină, înainte de a-ți schimba ghetele, și în grajd, să-ți vadă calul.
— N-ai prefera să șezi aici? întrebă Linton, adresându-se lui Cathy pe un ton din care se vedea cât de puțin chef avea să mai iasă din casă.
— Nu știu, răspunse ea aruncând spre ușă o privire plină de dor, vădit dornică să se miște.
El rămase pe scaun și se ghemui mai aproape de foc. Heathcliff se ridică, se duse în bucătărie și de acolo ieși în curte, strigându-l pe Hareton. Hareton răspunse și curând intrară amândoi în casă. Tânărul se spălase, după cum se vedea: obrajii îi erau aprinși și părul ud.
— Oh, pe dumneata te întreb, unchiule! strigă domnișoara Cathy, amintindu-și spusele menajerei. Acesta nu-i vărul meu, nu-i așa?
— Ba da, răspunse el; e nepotul mamei dumitale. Nu-ți place?
Catherine făcu o mutră ciudată.
— Nu e un flăcău frumos? continuă el.
Mica obraznică se ridică în vârful picioarelor și șopti ceva la urechea lui Heathcliff. El începu să râdă; Hareton se întunecă. Mi-am dat atunci seama că e foarte sensibil la orice umilință pe care o bănuia și că avea, vădit, o idee nelămurită despre inferioritatea lui. Dar stăpânul sau tutorele său îi alungă încruntarea, exclamând:
— Pe tine are să te prefere dintre noi toți, Hareton! Zice că ești un… un ce? În fine, ceva foarte măgulitor. Ia ascultă! du-te tu cu ea să-i arăți ferma. Și, bagă de seamă, să te porți ca un gentleman! Nu spune vorbe urâte; nu te holba la domnișoară când nu se uită la tine și fii gata să-ți ascunzi fața când se uită; iar când vorbești, rostește cuvintele rar și ține mâinile afară din buzunare. Acum pleacă și distreaz-o cât poți mai frumos.
Heathcliff îi urmări din ochi până când trecură prin fața ferestrei. Earnshaw avea fața complet întoarsă de la tovarășa lui. Părea că cercetează împrejurimile, atât de cunoscute lui, cu interesul unui străin și al unui artist. Catherine îl privi cu coada ochiului, cu prea puțină admirație; apoi începu să caute singură ceva care s-o distreze, pășind ușoară și veselă și fredonând o melodie ca să țină loc de conversație.
— I-am legat limba, remarcă Heathcliff. Nu va îndrăzni să rostească nicio silabă cât timp va sta cu ea! Nelly, dumneata îți aduci aminte de mine când eram de vârsta lui… adică nu, cu câțiva ani mai tânăr? Spune-mi, arătam vreodată tot atât de prostănac? Tot atât de „nătărău”, cum zice Joseph?
— Mai rău, i-am răspuns eu, că erai și mai posac.
— Îmi face plăcere, continuă el gândindu-se cu glas tare. Mi-a împlinit așteptările. Dacă ar fi fost prost din naștere, n-aș simți nici jumătate din plăcerea asta. Dar nu-i prost, și-i înțeleg toate sentimentele, căci le-am trăit și eu. De pildă, știu exact cât suferă în clipa asta; și totuși nu-i decât începutul suferințelor lui. Iar el nu va putea scăpa niciodată din adâncul grosolăniei și-al ignoranței. Eu l-am prins mai strâns decât m-a prins nemernicul de tată-său pe mine, și l-am împins și mai jos, căci el e mândru de grosolănia lui. L-am învățat să disprețuiască, drept prostie și slăbiciune, tot ce trece de nivelul animalului. Nu crezi că Hindley ar fi mândru de fiul lui dacă ar putea să-l vadă? Aproape tot atât de mândru cât sunt eu de al meu. Dar există o deosebire: unul e aur folosit drept piatră de caldarâm, iar celălalt e tinichea lustruită ca să imite un serviciu de argint. Al meu n-are nimic de preț în el; voi avea totuși meritul de a-l face să ajungă cât de departe poate ajunge un material atât de slab. Al lui avea calități de prim ordin, și s-au pierdut: au ajuns mai rău decât nefolositoare. Eu n-am nimic de regretat; el ar avea de regretat mai mult decât știe oricine, afară de mine. Și ce e mai frumos e că Hareton ține la mine al naibii de mult! Recunoaște că aici l-am întrecut pe Hindley. Dacă nemernicul acela mort s-ar putea scula din mormânt ca să-mi ceară socoteală pentru nedreptățile făcute odraslei lui, aș avea plăcerea să văd cum odrasla asta îl bate și-l gonește înapoi, indignată că îndrăznește să-l ocărască pe singurul prieten pe care-l are pe lume!
La ideea asta, Heathcliff izbucni într-un râs diabolic. Nu i-am răspuns, căci am văzut că nu aștepta niciun răspuns. Între timp, tânărul nostru tovarăș, care era așezat prea departe de noi ca să poată auzi cele spuse, începu să dea semne de neliniște, regretând probabil că, de teama unei mici oboseli, se lipsise de plăcerea de a fi împreună cu Catherine. Tatăl lui observă privirile neliniștite care fugeau spre fereastră și mâna întinsă cu nehotărâre spre șapcă.
— Scoală-te, leneșule! exclamă el cu o voioșie prefăcută. Fugi după ei! Sunt chiar la colț, lângă stupi.
Linton își adună puterile și-și părăsi locul de lângă vatră. Fereastra era deschisă și, după ce ieși, am auzit-o pe Cathy întrebându-și morocănosul însoțitor ce era inscripția de deasupra ușii. Hareton se uită în sus și se scărpină în cap, ca un adevărat neghiob.
— E un scris afurisit, răspunse el. Nu-l pot citi.
— Nu-l poți citi?! strigă Catherine. Eu îl pot citi: e în englezește. Dar vreau să știu pentru ce e scris acolo.
Linton chicoti: era prima veselie pe care o arăta.
— Nu-și știe literele, îi spuse el verișoarei. Ai fi putut crede că există pe lume un nătâng atât de mare?
— E zdravăn la minte ori nu? întrebă domnișoara Cathy cu seriozitate. Ori e cam slab de minte, nu-i în toate mințile? I-am pus până acum două întrebări și de fiecare dată m-a privit atât de stupid, încât cred că nu m-a înțeles. Și eu, drept să spun, abia dacă-l înțeleg pe el!
Linton râse din nou, uitându-se batjocoritor la Hareton, care, într-adevăr, nu părea că pricepe prea limpede ce se petrece în clipa aceea.
— N-are nimic altceva decât lene; nu-i așa, Earnshaw? zise el. Verișoara mea crede că ești idiot. Iacă, acum vezi și tu ce înseamnă să disprețuiești „buchiseala”, cum îi zici tu. Ai observat, Catherine, ce îngrozitor pronunță, ca în Yorkshire?
— Păi la ce dracu mi-ar folosi? mârâi Hareton, mai gata să-i răspundă tovarășului lui de fiecare zi. Era pe cale să mai adauge ceva, dar cei doi tineri începură să râdă gălăgios, zăpăcita mea de domnișoară fiind foarte încântată că-și poate face o distracție din felul lui ciudat de a vorbi.
— Ce caută „dracu” în propoziția asta? zise Linton chicotind. Tăticu ți-a spus să nu scoți nicio vorbă urâtă, și tu nu poți deschide gura fără să rostești una. Încearcă să te porți ca un gentleman, haide!
— De n-ai fi mai mult fată decât băiat, te-aș trânti la pământ chiar în minutul ăsta, să știi! slăbănog prăpădit ce ești! răspunse, furios, bădăranul, și se retrase, în timp ce fața îi ardea de mânie și umilință; își dădea seama că fusese insultat, dar nu știa cum să răspundă.
Domnul Heathcliff, care auzise ca și mine convorbirea lor, zâmbi când îl văzu plecând. Dar imediat după aceea aruncă o privire încărcată de o ciudată aversiune spre perechea obraznică, ce rămăsese în pragul ușii, pălăvrăgind: băiatul se însuflețise de-a binelea înșirând cusururile și lipsurile lui Hareton și istorisind fel de fel de întâmplări cu el; iar fata îi gusta vorbele ironice și răutăcioase, fără să ia seama la răutatea pe care o dădeau pe față. Începusem mai degrabă să nu-l mai pot suferi pe Linton decât să-mi fie milă de el, și să-l scuz, în oarecare măsură, pe tatăl său pentru că nu-l prețuia.
Am stat până după-amiază, căci n-am putut-o lua pe domnișoara Cathy mai devreme de acolo. Din fericire, stăpânul nu ieșise din camera lui, așa că nu aflase cât de mult lipsisem. În drum spre casă aș fi vrut s-o lămuresc pe ocrotita mea despre caracterul oamenilor de la care plecasem, dar îi intrase în cap că eram pornită împotriva lor.
— Aha, strigă ea, tu ții cu tăticu, Ellen! Ești părtinitoare, știu. Căci, de n-ar fi așa, nu m-ai fi păcălit atâția ani să cred că Linton locuiește departe de noi. Sunt, într-adevăr, foarte supărată; numai că sunt atât de încântată, încât nu-mi pot arăta supărarea! Dar trebuie să-ți ții gura despre unchiul meu; e unchiul meu, nu uita, și am să-l cert pe tăticu pentru că s-a certat cu el.
Și continuă pe tonul acesta până am renunțat s-o conving că greșește. În seara aceea n-a vorbit despre vizită, pentru că nu l-a văzut pe domnul Linton. A doua zi însă, spre marele meu necaz, s-a dat totul pe față; cu toate acestea nu-mi părea chiar rău: socoteam că povara de a o îndruma și a o preveni o va purta el mai bine decât mine. Dar el era prea sfios ca să dea motive mulțumitoare pentru care dorea ca ea să nu aibă nicio legătură cu cei de la Răscruce, iar Catherine cerea motive bine întemeiate pentru orice fel de îngrădire adusă voinței sale de copil răsfățat.
— Tăticule, exclamă ea, după ce-și spuseseră bună dimineața, ghici pe cine am văzut ieri când m-am plimbat pe dealuri? Ah, tăticule, ai tresărit! Nu te-ai purtat bine, nu-i așa? L-am văzut… dar ascultă, și-ai să afli cum v-am dat de gol, pe tine și pe Ellen, care e în cârdășie cu tine și totuși se prefăcea că-i e atâta milă de mine, când eu tot nădăjduiam și tot rămâneam dezamăgită că Linton nu se mai întoarce!
Cathy i-a făcut o descriere fidelă a excursiei și a urmărilor ei; iar stăpânul meu, cu toate că mi-a aruncat mai multe priviri pline de reproș, n-a spus nimic până ce n-a isprăvit ea. Apoi a tras-o lângă el și-a întrebat-o dacă știe pentru ce i-a ascuns că Linton locuiește atât de aproape. Putea ea să creadă că o făcuse ca s-o lipsească de o plăcere pe care ar fi putut-o gusta fără niciun rău?
— Pentru că nu-ți place domnul Heathcliff, răspunse ea.
— Atunci tu crezi că mie-mi pasă mai mult de sentimentele mele decât de-ale tale, Cathy? zise el. Nu, nu pentru că nu-mi place domnul Heathcliff, ci pentru că domnul Heathcliff nu mă poate suferi pe mine. E un om cât se poate de diabolic, care se bucură să-i nedreptățească și să-i ruineze pe cei pe care-i urăște, dacă aceia îi dau cel mai mic prilej. Știam că n-ai să poți păstra legătura cu vărul tău fără a intra în contact cu el și știam că te va urî din pricina mea; așadar, spre binele tău, și pentru nimic altceva, am luat măsuri ca să nu-l mai vezi pe Linton. Aveam de gând să-ți explic acest lucru odată, când vei fi mai mare, și-mi pare rău c-am amânat atâta.
— Dar domnul Heathcliff a fost foarte prietenos, tăticule, observă Catherine, fără a fi câtuși de puțin convinsă. Și el nu s-a împotrivit să ne vedem: a spus că pot veni în casa lui ori de câte ori îmi face plăcere, numai că nu trebuie să-ți spun ție, deoarece v-ați certat și nu vrei să-l ierți pentru că s-a căsătorit cu mătușa Isabella. Și nici nu-l ierți. Tu ești vinovatul: el, cel puțin, e dispus să ne lase să fim prieteni, pe noi, pe Linton și pe mine; și tu nu.
Stăpânul meu, dându-și seama că n-avea să-l creadă pe cuvânt când îi spunea cât de rău e unchiul ei prin alianță, i-a povestit, pe scurt, cum s-a purtat acesta cu Isabella și în ce chip casa de la Răscruce de Vânturi ajunsese a lui. Nu putea răbda să vorbească multă vreme despre asta; căci, cu toate că vorbea rar despre vechiul lui dușman, resimțea față de el aceeași oroare și silă care-i stăpâneau inima de la moartea doamnei Linton. „Poate c-ar mai fi trăit și acum dacă n-ar fi fost el!” era gândul amar care-l chinuia neîncetat; în ochii lui, Heathcliff era un ucigaș. Domnișoara Cathy — care nu știa ce-i o faptă rea, afară de neînsemnatele ei acte de neascultare, nedreptate și furie, ce izvorau din firea ei aprinsă și necugetată, și de care se căia chiar în ziua când le săvârșea — fu uimită de întunecimea unui suflet ce putea cloci și ascunde ani de zile răzbunarea și-și putea urmări apoi cu bună știință planurile, fără cea mai mică mustrare de conștiință. Părea atât de impresionată și de îngrozită de această nouă înfățișare a naturii omenești — care lipsise până atunci din toate învățăturile și din toate gândurile ei —, încât domnul Edgar socoti că nu-i nevoie să mai vorbească despre asta. Adăugă doar atât: „Mai târziu ai să înțelegi, scumpa mea, pentru ce doresc să eviți casa și familia lui; acum întoarce-te la vechile tale îndeletniciri și distracții și nu te mai gândi la ei”.
Catherine își sărută tatăl și se așeză liniștită să-și vadă de lecții vreo două ceasuri, ca de obicei; apoi îl însoți prin parc, și ziua se scurse ca de obicei. Dar seara, după ce se retrăsese în camera ei și m-am dus s-o ajut să se dezbrace, am găsit-o în genunchi, la marginea patului, plângând.
— Vai, ce copil prost! am exclamat eu. Dac-ai avea vreun necaz adevărat, ți-ar fi rușine să-ți irosești o lacrimă pentru o mică neplăcere ca asta. N-ai avut niciodată nici umbra unei dureri adevărate, domnișoară Catherine. Ia închipuiește-ți o clipă că stăpânul și cu mine am muri și ai rămâne singură pe lume. Ce-ai simți atunci? Compară întâmplarea de acum cu o nenorocire ca aceea și fii mulțumită de prietenii pe care-i ai, nu râvni la alții.
— Nu plâng pentru mine, Ellen, răspunse ea, ci pentru el. Spera să mă vadă mâine și va fi foarte dezamăgit: mă va aștepta, și eu nu voi veni!
— Prostii! i-am răspuns. Crezi că el s-a gândit la dumneata atâta cât te-ai gândit dumneata la el? Nu-l are pe Hareton să-i țină de urât? Niciun om dintr-o sută n-ar plânge că pierde o rudă pe care-a văzut-o doar de două ori, în două după-amieze. Linton are să priceapă cum stau lucrurile și n-are să-și mai bată capul cu dumneata.
— Dar nu pot să-i scriu un bilețel ca să-i spun de ce nu pot veni? întrebă ea ridicându-se. Și să-i trimit numai cărțile pe care am făgăduit să i le împrumut? Cărțile lui nu-s așa de frumoase ca ale mele, și când i-am spus cât de interesante sunt, a dorit tare mult să le aibă. Pot, Ellen?
— Nu, nu, deloc! m-am opus eu, hotărâtă. Atunci el o să-ți răspundă, și povestea n-are să se mai isprăvească niciodată. Nu, domnișoară Catherine, cunoștința asta trebuie ruptă cu totul; așa vrea tăticu, și eu voi avea grijă să se facă.
— Dar cum poate un bilețel… reîncepu ea cu o față rugătoare.
— Tăcere! am întrerupt-o. Să nu începem cu bilețelele. Urcă-te-n pat!
Îmi aruncă o privire foarte obraznică, atât de obraznică, încât la început nici n-am vrut s-o sărut de noapte bună. Am învelit-o și-am închis ușa foarte nemulțumită, dar la jumătatea drumului mi-a părut rău și m-am întors, pășind ușurel. Și ce să văd? Domnișoara stătea la masă cu o bucată de hârtie albă în față și cu un creion în mână, pe care l-a ascuns vinovată de îndată ce am intrat.
— N-ai să găsești pe nimeni să-l ducă, Catherine, chiar dacă-l scrii, i-am spus; și-acum am să-ți sting lumânarea.
Când am acoperit flacăra cu stingătorul, am primit o palmă peste mână și-am auzit-o exclamând, îmbufnată: „Rea ce ești!” Am ieșit din nou, iar ea, în cea mai proastă și mai arțăgoasă dispoziție, a tras zăvorul. Scrisoarea a fost totuși isprăvită și dusă la destinație de un băiat care venea din sat după lapte; dar asta n-am aflat decât mai târziu. Săptămânile treceau și Cathy își recăpătase buna dispoziție, deși îi plăcea din cale-afară de mult să se furișeze singură prin colțuri; și adeseori, când mă apropiam de ea pe neașteptate în timp ce citea, tresărea și se apleca asupra cărții, vădit dornică s-o ascundă; și am zărit marginile unor foi volante ieșind dintre filele cărții. Își luase și obiceiul de a coborî dis-de-dimineață și de a tândăli prin bucătărie, ca și cum ar fi așteptat sosirea a ceva; și avea un mic sertar într-un dulăpior din bibliotecă, în care cotrobăia ceasuri de-a rândul și a cărui cheie avea mare grijă s-o ia cu ea ori de câte ori pleca.
Într-o zi, pe când își cerceta sertarul, am observat că jucăriile și fleacurile care-i alcătuiau până nu demult conținutul fuseseră înlocuite cu bucățele de hârtie împăturite. Curiozitatea și bănuiala mi se treziră. Am hotărât să arunc o privire asupra comorilor ei misterioase. Așa că seara, imediat ce ea și stăpânul se duseră sus, am căutat și-am găsit ușor, printre cheile mele, una care se potrivea în broască. Am deschis sertarul și-am răsturnat tot conținutul în șorțul meu. Apoi l-am luat cu mine în camera mea, ca să-l cercetez în voie. Cu toate că bănuisem, am fost totuși surprinsă când am descoperit un vraf de scrisori — aproape zilnice trebuie să fi fost — de la Linton Heathcliff: răspunsuri la scrisorile trimise de ea. Cele cu dată mai veche erau scurte și stânjenite, dar cu încetul se lungiseră, ajungând adevărate scrisori de dragoste, prostești, cum era și firesc pentru vârsta celui ce le scria, dar având ici și colo fraze împrumutate, după părerea mea, de la cineva cu mai multă experiență. Unele dintre ele m-au izbit ca un amestec cu totul ciudat de înflăcărare și platitudine; începeau cu sentimente puternice și se încheiau în stilul afectat și încărcat pe care l-ar folosi un școlar către o iubită închipuită, fără trup. Nu știu dacă ele o mulțumeau pe Cathy; dar mie mi s-au părut niște fleacuri fără nicio valoare. După ce-am citit atâtea câte-am socotit eu necesar, le-am legat într-o batistă și le-am pus la o parte, apoi am încuiat din nou sertarul gol.
A doua zi, după obiceiul ei, tânăra mea domnișoară coborî devreme și se duse la bucătărie. Am urmărit-o și-am văzut-o îndreptându-se spre ușă când sosi un anumit băiețel; și, în timp ce fata de la lăptărie îi umplea cana, ea îi vârî ceva în buzunarul hainei și scoase altceva. Atunci am ocolit prin grădină și l-am pândit pe mesager; acesta s-a luptat vitejește să apere ce i se încredințase, și am vărsat laptele amândoi; dar am izbutit să-i iau epistola și, amenințându-l cu urmări grele dacă nu o ia repede spre casă, am rămas lângă zid și-am citit compoziția plină de dragoste a domnișoarei Cathy. Era mult mai simplă și mai elocventă decât a vărului ei: foarte drăguță și foarte naivă. Am dat din cap și-am intrat îngândurată în casă. Cum ziua era ploioasă, Cathy nu putu ieși să hoinărească prin parc; așa că, după ce-și isprăvi lecțiile de dimineață, alergă să se mângâie la sertar. Tatăl ei ședea la masă citind, iar eu îmi făcusem dinadins de lucru cu niște franjuri descusute ale perdelei, fără s-o slăbesc din ochi. Nicio pasăre care s-ar fi întors la cuibul prădat, pe care-l lăsase plin de pui ciripitori, n-ar fi arătat o disperare mai adâncă prin țipetele și bătăile aripilor ei înspăimântate decât arătă ea printr-un singur „Oh!” și prin schimbarea care-i preschimbă fața, până atunci fericită. Domnul Linton își ridică privirea.
— Ce s-a-ntâmplat, dragostea mea? Te-ai lovit? zise el.
Tonul și privirea lui o asigurară că nu el era cel care-i descoperise comoara.
— Nu, tăticule! zise ea gâfâind. Ellen! Ellen! vino sus… mi-e rău!
M-am supus și-am ieșit împreună cu ea.
— Of, Ellen, tu le-ai luat! începu ea imediat, căzând în genunchi, când am rămas singure în odaie. Oh! Dă-mi-le, și niciodată, niciodată n-am să mai fac! Să nu-i spui lui tăticu. Nu i-ai spus lui tăticu, Ellen? Spune-mi că nu! Am fost foarte rea, dar n-am să mai fac!
I-am poruncit, cu mare severitate, să se ridice.
— Așadar, domnișoară Catherine, am exclamat, se pare că ai ajuns destul de departe: și bine faci să-ți fie rușine de ele! Frumoasă grămadă de fleacuri studiezi în orele dumitale libere, n-am ce zice: merită să le dai la tipar! Și ce crezi că o să zică stăpânul când i le voi arăta? Încă nu i le-am arătat, dar să nu-ți închipui c-am să păstrez secretele dumitale ridicole. Să-ți fie rușine! Și trebuie să fi fost dumneata cea care-a început să scrie asemenea neghiobii: lui nu i-ar fi trecut prin cap să înceapă, sunt sigură.
— Nu eu! Nu eu! zise Cathy plângând de să-i plesnească inima. Nici prin gând nu mi-a trecut că-l iubesc, până când…
— Îl iubești! am strigat eu cu tot disprețul pe care l-am putut pune în cuvântul acesta. Îl iubești! Cine-a mai auzit una ca asta! Aș putea tot atât de bine să spun că-l iubesc pe morarul care vine o dată pe an să ne cumpere grâul. Frumoasă iubire, n-am ce zice! Și amândouă dățile la un loc, abia dacă l-ai văzut pe Linton patru ceasuri în viața dumitale! Uite-aici fleacurile astea copilărești. Mă duc cu ele în bibliotecă, și-o să vedem ce spune tatăl dumitale despre o asemenea iubire.
Cathy sări să-și ia înapoi prețioasele scrisori, dar eu le țineam deasupra capului; atunci se porni iar cu rugăminți nebunești să le ard… să fac cu ele orice, numai să nu le arăt. Și cum, drept să spun, îmi venea tot atât de mult să râd cât s-o cert — căci socoteam totul o deșertăciune de fetișcană —, m-am îmbunat în cele din urmă într-o oarecare măsură și-am întrebat-o: „Dacă voi consimți să le ard, îmi făgăduiești cinstit că n-ai să mai trimiți și n-ai să mai primești nicio scrisoare, nicio carte (căci, după câte văd, i-ai trimis și cărți), nici bucle de păr, nici inele, nici jucării?”
— Nu ne trimitem jucării! strigă Catherine; mândria ei birui rușinea.
— Atunci nimic altceva, domnișoară? am zis eu. Dacă nu vrei, plec îndată.
— Îți făgăduiesc, Ellen! strigă ea prinzându-mă de rochie. Oh, pune-le pe foc, te rog, te rog!
Dar când m-am apucat să fac loc cu vătraiul în foc, sacrificiul i s-a părut prea dureros ca să-l poată îndura. M-a implorat din tot sufletul să-i cruț una sau două.
— Una sau două, Ellen, să le păstrez de dragul lui Linton!
Am deznodat batista și-am început să las scrisorile să cadă pe rând, ținând-o înclinată de un colț, iar flăcările se înălțară pe horn.
— Vreau să păstrez una, nemiloaso! țipă ea, vârând mâna în foc și scoțând câteva bucăți pe jumătate arse, cu prețul degetelor.
— Foarte bine… și eu am să păstrez câteva, ca să i le arăt lui tăticu! i-am răspuns, scuturând restul înapoi în bocceluță și îndreptându-mă din nou spre ușă.
Cathy își aruncă bucățelele înnegrite în flăcări și-mi făcu semn să duc jertfa până la capăt. Așa am și făcut; am scormonit cenușa și-am îngropat-o sub o lopată plină de cărbuni; iar ea, mută și simțindu-se adânc nedreptățită, s-a retras în odaia ei. Am coborât să-i spun stăpânului că indispoziția domnișoarei a trecut aproape de tot, dar că socoteam mai bine să stea puțin întinsă. N-a vrut să mănânce la prânz; dar a coborât la ceai, palidă, cu ochii roșii și minunat de potolită la înfățișare. A doua zi de dimineață am răspuns eu la scrisoare pe o bucățică de hârtie: „Domnișorul Heathcliff este rugat să nu mai trimită bilete domnișoarei Linton, deoarece ea nu le va primi”. Și de-atunci băiatul veni cu buzunarele goale.