În seara de după înmormântare, tânăra mea stăpână și cu mine ședeam în bibliotecă, când gândindu-ne cu jale — una dintre noi cu deznădejde — la pierderea noastră, când încumetându-ne să ghicim cum va fi viitorul nostru sumbru.
Tocmai căzuserăm de acord că soarta cea mai bună care-ar fi putut-o aștepta pe Catherine ar fi fost îngăduința de a rămâne mai departe la Grange, cel puțin cât va trăi Linton: lui să i se îngăduie să vină la ea acolo, iar eu să rămân ca menajeră. Asta părea o rânduială prea norocoasă ca s-o poți nădăjdui; și totuși nădăjduiam, și începusem să mă înveselesc la gândul că-mi voi păstra căminul și slujba și, mai presus de toate, pe iubita mea tânără stăpână, când un servitor — unul dintre cei concediați, care nu plecase încă — a dat buzna înăuntru și a spus că „diavolul acela de Heathcliff” vine prin curte: să-i închidă ușa în nas?
Chiar de-am fi fost atât de nebune să poruncim una ca asta, n-am fi avut timp. N-a făcut nicio ceremonie, nici n-a bătut, nici nu și-a spus numele: era stăpân și s-a folosit de dreptul stăpânului de a intra de-a dreptul, fără un cuvânt. Glasul celui care ne dăduse de veste l-a îndrumat spre bibliotecă; a intrat și, făcându-i semn să iasă, a închis ușa.
Era aceeași încăpere în care fusese poftit ca oaspete cu optsprezece ani în urmă: aceeași lună strălucea prin fereastră; și aceeași priveliște de toamnă se întindea afară. Nu aprinseserăm încă nicio lumânare, dar se vedea toată încăperea, până și portretele de pe perete: capul splendid al doamnei Linton și chipul plin de grație al soțului ei. Heathcliff înaintă spre cămin. Nici pe el nu-l schimbase prea mult timpul. Era același om: fața lui oacheșă, ceva mai gălbejită și mai liniștită, trupul cu câțiva funți buni mai greu, poate, și nicio altă deosebire. Când îl văzuse, Catherine se ridicase, cu pornirea de a fugi afară.
— Stai! zise el, oprind-o de braț. Gata cu fugile! Unde vrei să te duci? Am venit să te iau acasă; și sper c-ai să fii o fiică ascultătoare și n-ai să-l mai îmboldești pe fiul meu la nesupunere. Nu știam cum să-l pedepsesc când am aflat ce parte a avut în treaba asta: e ca o pânză de păianjen, l-ar nimici o ciupitură; dar ai să vezi după cum arată că și-a primit ce i se cuvenea! L-am adus jos într-o seară, alaltăieri, și l-am pus doar pe un scaun, și nu m-am mai atins de el după aceea. L-am trimis pe Hareton afară și am rămas în odaie numai noi doi. După două ceasuri l-am chemat pe Joseph să-l ducă iar sus; și de atunci prezența mea îi zdruncină nervii ca o nălucă; și-mi închipui că mă vede adesea, deși nu sunt pe-aproape. Hareton zice că se trezește noaptea și țipă ceasuri întregi și te cheamă pe dumneata să-l aperi de mine; și, fie că ți-e drag prețiosul dumitale soț, fie că nu, trebuie să vii: de-acum e grija dumitale; îți las dumitale tot interesul meu pentru el.
— De ce n-o lași pe Catherine să rămână aici, m-am rugat eu, și să-l trimiți pe domnișorul Linton la ea? Dacă-i urăști pe amândoi, n-ai să le simți lipsa: nu pot fi decât un chin de fiecare zi pentru inima dumitale fără fire.
— Caut un chiriaș pentru Grange, răspunse el; și vreau să am copiii lângă mine, se-nțelege. Pe lângă asta, fata îmi datorează munca ei pentru pâinea pe care o mănâncă. N-am de gând s-o cresc în lux și în trândăvie după ce n-o mai fi Linton. Acum grăbește-te și pregătește-te; și nu mă sili să te iau cu sila.
— Vin, zise Catherine. Linton e tot ce am de iubit pe lume și, cu toate c-ai făcut tot ce-ai putut ca să mi-l faci urât, și pe mine lui, nu poți să ne faci să ne urâm. Și te sfidez să-i faci vreun rău când sunt eu de față, și te sfidez să mă sperii!
— Ești un apărător lăudăros, răspunse Heathcliff; dar nu țin destul la dumneata ca să-i fac lui vreun rău: ai să te bucuri din plin de chinul ăsta, cât o ține. Nu eu am să ți-l fac urât: firea lui dulce o să ți-l facă. E amar ca fierea din pricina fugii dumitale și a urmărilor ei: nu te aștepta la mulțumiri pentru devotamentul ăsta nobil. L-am auzit zugrăvindu-i lui Zillah un tablou plăcut cu ce-ar face el dacă ar fi puternic ca mine: pornirea o are, și chiar slăbiciunea îi va ascuți mintea ca să-i găsească forței un înlocuitor.
— Știu că are o fire rea, zise Catherine: e fiul dumitale. Dar mă bucur că a mea e mai bună, ca s-o iert; și știu că mă iubește, și de aceea îl iubesc. Domnule Heathcliff, pe dumneata nu te iubește nimeni; și oricât de nenorociți ne-ai face, vom avea totuși răzbunarea să ne gândim că cruzimea dumitale vine dintr-o nenorocire și mai mare. Ești nenorocit, nu-i așa? Singur ca diavolul și invidios ca el? Nimeni nu te iubește… nimeni n-o să te plângă când ai să mori! N-aș vrea să fiu în locul dumitale!
Catherine vorbea cu un fel de triumf posomorât: părea că se hotărâse să intre în duhul viitoarei ei familii și să-și facă o plăcere din durerile dușmanilor.
— Îndată o să-ți pară rău că ești cine ești, zise socrul ei, dacă mai stai acolo încă un minut. Piei, vrăjitoareo, și adu-ți lucrurile!
Ea se retrase cu dispreț. Cât a lipsit, am început să-l rog să-mi dea locul lui Zillah la Răscruce, oferindu-mă să i-l las ei pe al meu; dar n-a vrut cu niciun preț. Mi-a poruncit să tac; și apoi, pentru întâia oară, și-a îngăduit să-și plimbe privirea prin încăpere și să se uite la portrete. După ce l-a cercetat pe al doamnei Linton, a zis: „Pe ăsta am să-l iau acasă. Nu pentru că aș avea nevoie de el, dar…” S-a întors brusc spre foc și a urmat, cu ceea ce, în lipsă de un cuvânt mai bun, trebuie să numesc un zâmbet: „Să-ți spun ce-am făcut ieri! L-am pus pe groparul care săpa groapa lui Linton să dea la o parte pământul de pe capacul coșciugului ei și l-am deschis. Am crezut o clipă că rămân acolo: când i-am văzut iar fața — e tot a ei! —, groparul a avut mult de furcă să mă urnească; dar a zis că se va schimba dacă o atinge aerul, și atunci am desprins o latură a coșciugului și l-am acoperit la loc: nu latura dinspre Linton, lua-l-ar dracu! Aș fi vrut să-l fi închis în plumb, lipit. Și l-am mituit pe gropar s-o scoată când voi fi pus acolo și să scoată și latura de la al meu; așa am să pun să mi-l facă: și-atunci, până să ajungă Linton la noi, n-o să mai știe care-i care!”
— Ce fapte rele ai făcut, domnule Heathcliff! am exclamat. Nu ți-a fost rușine să tulburi morții?
— N-am tulburat pe nimeni, Nelly, răspunse el; și mi-am adus mie o ușurare. De-acum o să-mi fie mult mai bine; și-o să ai mai mulți sorți să mă ții sub pământ, când voi ajunge acolo. S-o tulbur pe ea? Nu! Ea m-a tulburat pe mine, zi și noapte, optsprezece ani… necontenit… fără milă… până azi-noapte; și azi-noapte am fost liniștit. Am visat că-mi dorm somnul de pe urmă lângă cea care doarme acolo, cu inima oprită și cu obrazul înghețat lângă obrazul ei.
— Și dacă s-ar fi prefăcut în țărână, sau în ceva și mai rău, la ce-ai fi visat atunci? am zis eu.
— Că mă prefac și eu în țărână odată cu ea, și c-aș fi și mai fericit! răspunse el. Crezi că mă tem de vreo schimbare de felul ăsta? M-așteptam la o asemenea prefacere când am ridicat capacul, dar mă bucur mai mult că n-o să înceapă decât când o voi împărți cu ea. Pe lângă asta, dacă n-aș fi văzut lămurit chipul ei fără patimă, simțământul acela ciudat cu greu m-ar fi părăsit. A început în chip ciudat. Știi că eram ca un nebun după ce-a murit; și o rugam necontenit, din zori până-n zori, să se întoarcă la mine duhul ei! Am o credință puternică în stafii: sunt încredințat că pot exista și chiar există printre noi! În ziua când a fost înmormântată a nins. Seara m-am dus la cimitir. Sufla un vânt aspru ca iarna… de jur împrejur, pustiu. Nu mă temeam că neghiobul de bărbatu-său o să urce valea atât de târziu; și nimeni altcineva n-avea ce căuta acolo. Fiind singur și știind că doi iarzi de pământ afânat erau singura stavilă dintre noi, mi-am zis: „Am s-o țin iar în brațe! Dacă e rece, am să cred că vântul ăsta de miazănoapte mă îngheață pe mine; și dacă e nemișcată, e somnul.” Am luat o lopată din magazia de unelte și am început să sap din toate puterile… lopata a zgâriat coșciugul; m-am apucat de lucru cu mâinile; lemnul începuse să trosnească pe la șuruburi; eram gata să-mi ating ținta, când mi s-a părut c-aud pe cineva suspinând deasupra, chiar pe marginea gropii, aplecat spre mine. „Numai să pot să-l scot, am murmurat, și-apoi n-au decât să ne acopere cu pământ pe amândoi!” și am smucit și mai disperat. A mai fost un suspin, chiar lângă urechea mea. Mi se părea că-i simt suflarea caldă înlocuind vântul încărcat de lapoviță. Știam că nu era alături nicio ființă vie, din carne și oase; dar, așa cum simți cu siguranță apropierea unui trup adevărat în întuneric, deși nu-l poți deosebi, tot așa de sigur am simțit că Cathy era acolo: nu sub mine, ci deasupra pământului. Un simțământ neașteptat de ușurare mi s-a revărsat din inimă în toate mădularele. Mi-am lăsat munca aceea chinuită și m-am întors deodată mângâiat: nespus de mângâiat. Era cu mine: a rămas lângă mine cât am umplut iar groapa și m-a călăuzit spre casă. Poți să râzi, dacă vrei; dar eram sigur c-am s-o văd acolo. Eram sigur că e cu mine și nu mă puteam opri să-i vorbesc. Ajungând la Răscruce, m-am repezit nerăbdător la ușă. Era încuiată; și-mi aduc aminte că blestematul acela de Earnshaw și nevastă-mea nu voiau să mă lase să intru. Mi-aduc aminte că m-am oprit să-i scot sufletul din el cu picioarele și că apoi am alergat sus, în odaia mea și a ei. M-am uitat în jur, nerăbdător… o simțeam lângă mine… aproape c-o vedeam, și totuși nu puteam s-o văd! Ar fi trebuit să asud sânge atunci, din chinul dorului meu… din înflăcărarea cu care mă rugam să-mi fie dat s-o zăresc măcar o clipă! N-am zărit-o deloc. Mi s-a arătat, cum fusese de-atâtea ori în viață, un diavol pentru mine! Și de atunci, când mai mult, când mai puțin, am fost jucăria chinului ăstuia de neîndurat! Infernal! Mi-a ținut nervii într-o asemenea încordare, încât, dacă n-ar fi fost ca strunele de mațe, de mult s-ar fi slăbit până la moliciunea nervilor lui Linton. Când ședeam în sală cu Hareton, mi se părea c-am s-o întâlnesc dacă ies; când umblam pe mlaștini, mi se părea c-am s-o întâlnesc intrând. Când plecam de-acasă, mă grăbeam să mă întorc; trebuia să fie undeva la Răscruce, eram sigur! Iar când dormeam în odaia ei… de acolo am fost bătut și alungat. Nu puteam să stau culcat acolo; căci, de cum închideam ochii, ea era ori afară, la fereastră, ori trăgea la o parte tăbliile patului, ori intra în odaie, ori chiar își culca dragul ei cap pe aceeași pernă, cum făcea când era copil; și trebuia să deschid pleoapele ca să văd. Și așa le deschideam și le închideam de o sută de ori pe noapte… ca să fiu mereu dezamăgit! M-a frânt! Adesea am gemut cu glas tare, până când ticălosul ăla bătrân de Joseph a crezut, fără îndoială, că mă chinuie conștiința ca un diavol pe dinăuntru. Acum, de când am văzut-o, m-am liniștit… puțin. Ciudat fel de a ucide: nu bucată cu bucată, ci cu frânturi de fir de păr, amăgindu-mă optsprezece ani cu năluca unei nădejdi!
Domnul Heathcliff se opri și-și șterse fruntea; părul i se lipise de ea, ud de sudoare; ochii îi erau ațintiți asupra jarului roșu din cămin, sprâncenele nu i se încruntau, ci se ridicau spre tâmple, ceea ce îi îndulcea asprimea înfățișării, dar îi dădea o ciudată expresie de tulburare și o dureroasă încordare a minții spre un singur gând care-l mistuia. Numai pe jumătate mi se adresa mie, și eu tăceam. Nu-mi plăcea să-l aud vorbind! După o scurtă vreme se întoarse la contemplarea portretului, îl dădu jos și-l rezemă de canapea, ca să-l privească mai bine; și, pe când era ocupat cu asta, intră Catherine și spuse că e gata, de îndată ce i se va înșeua poneiul.
— Trimite-l mâine pe ăsta, îmi zise Heathcliff; apoi, întorcându-se spre ea, adăugă: Te poți lipsi de ponei: e o seară frumoasă, și la Răscruce de Vânturi n-o să-ți trebuiască ponei; pentru drumurile pe care-o să le faci, te vor sluji picioarele dumitale. Haide.
— Rămâi cu bine, Ellen! șopti scumpa mea stăpână. Când m-a sărutat, buzele ei erau ca de gheață. Vino să mă vezi, Ellen; nu uita.
— Ferește-te să faci așa ceva, doamnă Dean! zise noul ei tată. Când o să vreau să-ți vorbesc, am să vin eu aici. Nu vreau să-ți bagi nasul prin casa mea!
I-a făcut semn să meargă înaintea lui; și, aruncând înapoi o privire care mi-a sfâșiat inima, ea s-a supus. I-am urmărit de la fereastră coborând prin grădină. Heathcliff i-a prins Catherinei brațul sub al lui, deși, se vedea, la început ea s-a împotrivit; și, cu pași mari și repezi, a dus-o grăbit pe alee, unde copacii i-au ascuns.