După noaptea ploioasă urmă o dimineață cețoasă — jumătate îngheț, jumătate burniță —, iar drumul ne era tăiat de pâraie vremelnice care coborau, gâlgâind, de pe culmi. Picioarele îmi erau ude leoarcă; eram supărată și prost dispusă: exact dispoziția potrivită pentru a resimți și mai adânc lucrurile neplăcute! Am intrat în casa de fermă prin bucătărie, ca să ne încredințăm că domnul Heathcliff lipsea într-adevăr de-acasă, căci eu dădusem destul de puțină crezare spuselor lui.
Joseph stătea singur în fața focului, care duduia, și părea că se află într-un fel de rai; pe masă, lângă el, avea o cană mare de bere, din care ieșeau bucăți mari de turtă de ovăz prăjită, iar în gură pipa lui neagră și scurtă. Catherine alergă la cămin să se încălzească. Eu l-am întrebat dacă stăpânul e-acasă. Întrebarea mea rămase atât de multă vreme fără răspuns, încât am crezut că bătrânul asurzise și am repetat-o mai tare.
— Nu-u! mârâi el, sau mai bine zis țipă pe nas. Nu-u! Puteți s-o luați acuși de-acilea înapoi, de unde-ați venit.
— Joseph! strigă o dată cu mine, din camera dinăuntru, un glas arțăgos. De câte ori trebuie să te chem? Nu mai e decât un pic de jar. Joseph! Vino imediat!
Niște pufăieli puternice și o privire hotărâtă, ațintită în grătarul căminului, mărturisiră că n-are urechi pentru această chemare. Menajera și Hareton nu se vedeau nicăieri: una plecase probabil după vreo treabă, iar celălalt la munca lui. Am recunoscut glasul lui Linton și am intrat.
— Oh, de-ai muri de foame într-un pod! zise băiatul, crezând că se apropie nepăsătorul lui servitor, nu noi.
Dându-și seama de greșeală, se opri. Verișoara lui zbură spre el.
— Dumneata ești, domnișoară Linton? zise el, ridicându-și capul de pe brațul fotoliului mare în care zăcea. Nu… nu mă săruta, mi se taie răsuflarea. Dumnezeule! Tăticu mi-a spus c-ai să vii, continuă el după ce-și reveni puțin din îmbrățișarea lui Catherine, care stătea lângă el foarte pocăită. Vrei să închizi ușa, te rog? Ați lăsat-o deschisă. Și ființele acelea… ființele acelea dezgustătoare nu vor să pună cărbuni pe foc. E-atât de frig!
Am răscolit jarul și-am adus eu însămi o găleată de cărbuni. Bolnavul s-a plâns că l-am umplut de cenușă; dar avea o tuse obositoare și părea înfierbântat și bolnav, așa că nu l-am dojenit pentru toanele lui.
— Ei, Linton, murmură Catherine, după ce fruntea lui încrețită se mai descreți, te bucuri că mă vezi? Pot să-ți fiu de folos cu ceva?
— Pentru ce n-ai venit mai demult? întrebă el. Ar fi trebuit să vii, în loc să-mi scrii. Scrisorile acelea lungi m-au obosit îngrozitor. Mult mai bine ți-aș fi vorbit. Acum nu mai pot nici să vorbesc, nici altceva. Mă întreb unde-o fi Zillah! Nu vrei (și se uită la mine) să te duci până-n bucătărie să vezi?
Cum nu primisem nicio mulțumire pentru celălalt serviciu și nu eram dispusă să alerg încoace și încolo la porunca lui, i-am răspuns:
— Nu-i nimeni acolo, în afară de Joseph.
— Vreau să beau, exclamă el arțăgos, întorcându-mi spatele. De când a plecat tăticu, Zillah se duce întruna la Gimmerton: e îngrozitor! Și sunt silit să cobor aici: s-au hotărât să nu mă mai audă niciodată când sunt sus.
— Tatăl dumitale e atent cu dumneata, domnișorule Heathcliff? l-am întrebat, văzând că pornirile prietenoase ale lui Catherine fuseseră oprite în loc.
— Atent? Cel puțin pe ei îi face să fie ceva mai atenți! strigă el. Nemernicii! Știi, domnișoară Linton, că bruta aceea de Hareton râde de mine? Îl urăsc! De fapt îi urăsc pe toți: sunt niște făpturi odioase.
Cathy începu să caute apă; găsi un ulcior în bufet, umplu un pahar și i-l aduse. El o rugă să-i adauge o lingură de vin dintr-o sticlă de pe masă și, după ce înghiți puțin, păru mai liniștit și-i spuse că e foarte bună.
— Și te bucuri că mă vezi? întrebă ea, repetându-și întrebarea de mai înainte, bucuroasă că desluși umbra unui zâmbet.
— Da, mă bucur. E ceva nou să aud un glas ca al dumitale! răspunse el. Dar am fost supărat pentru că n-ai vrut să vii. Și tăticu jura că e vina mea: mi-a spus că sunt o făptură jalnică, codașă și fără nicio valoare; și mi-a spus că dumneata mă disprețuiești și că, dacă ar fi fost el în locul meu, până acum ar fi fost mai stăpân pe Grange decât tatăl dumitale. Dar dumneata nu mă disprețuiești, nu-i așa, domnișoară…?
— Aș vrea să-mi spui Catherine sau Cathy, îl întrerupse tânăra mea domnișoară. Să te disprețuiesc? Nu! După tăticu și Ellen, te iubesc mai mult decât pe oricine pe lume. Pe domnul Heathcliff însă nu-l iubesc; și n-am să îndrăznesc să vin când se întoarce. Lipsește multe zile?
— Nu multe, răspunse Linton; dar se duce des pe dealuri, de când a început sezonul de vânătoare, și cât lipsește el ai putea sta un ceas sau două cu mine. Spune-mi c-ai să vii! Cred că n-aș fi arțăgos cu tine: tu nu m-ai întărâta și ai fi întotdeauna gata să mă ajuți, nu-i așa?
— Da, zise Catherine, mângâindu-i părul lung și moale; numai să-l pot face pe tăticu să-mi dea voie, și-aș petrece jumătate din timp cu tine. Frumosul meu Linton! Aș vrea să fii fratele meu.
— Și atunci m-ai iubi tot atât cât îl iubești pe tatăl tău? zise el ceva mai vesel. Dar tăticu zice că, dacă ai fi soția mea, m-ai iubi mai mult decât pe el și decât orice pe lume; așa că aș prefera să-mi fii soție.
— Nu, n-am să iubesc niciodată pe nimeni mai mult decât pe tăticu, răspunse ea grav. Și oamenii își urăsc uneori soțiile, dar nu și surorile și frații; și dacă mi-ai fi frate, ai locui la noi, și tăticu te-ar iubi tot atât cât mă iubește pe mine.
Linton o contrazise, susținând că oamenii nu-și urăsc niciodată soțiile; dar Cathy susținea că da și, înțeleaptă cum era, îi dădu drept pildă aversiunea tatălui lui față de mătușa ei. Am încercat să-i opresc limba nesăbuită, dar n-am izbutit până când n-a spus tot ce știa. Domnișorul Heathcliff, foarte iritat, afirmă că ce povestea ea nu era adevărat.
— Mi-a spus tăticu, și tăticu nu spune minciuni, răspunse ea cu obrăznicie.
— Tăticu meu îl disprețuiește pe-al tău! strigă Linton. Zice că-i un prost și-un mișel.
— Al tău e un om rău, răspunse Catherine, și tu ești foarte rău că îndrăznești să repeți ce spune el. Trebuie să fie rău dacă a făcut-o pe mătușa Isabella să-l părăsească așa cum l-a părăsit.
— Nu l-a părăsit, zise băiatul; și n-ai voie să mă contrazici.
— Ba l-a părăsit! strigă tânăra mea domnișoară.
— Ei bine, am să-ți spun și eu ceva! zise Linton. Mama ta îl ura pe tatăl tău: așa, ca să știi!
— Oh! exclamă Catherine, prea furioasă ca să mai poată continua.
— Și-l iubea pe-al meu, adăugă el.
— Mincinos mic ce ești! Acum te urăsc! zise ea gâfâind, și fața i se roși de mânie.
— Ba-l iubea! Ba-l iubea! cânta Linton, afundându-se în fotoliu și lăsându-și capul pe spate, ca să se bucure de tulburarea potrivnicei lui, care stătea în spatele fotoliului.
— Taci, domnișorule Heathcliff! i-am spus. Asta, probabil, e tot o poveste de-a tatălui dumitale.
— Ba nu; iar tu ține-ți gura! răspunse el. Îl iubea, îl iubea, Catherine! Îl iubea, îl iubea!
Cathy, scoasă din fire, îmbrânci fotoliul cu putere și-l făcu să cadă peste unul din brațele lui. Îl apucă imediat o tuse înăbușitoare, care puse curând capăt biruinței lui. Criza ținu atât de mult, încât m-a speriat chiar și pe mine. Cât despre verișoara lui, plângea din răsputeri, îngrozită de răul pe care-l făcuse, deși nu spunea nimic. L-am ținut până când criza s-a stins de la sine. Apoi m-a împins de lângă el și, tăcut, și-a lăsat capul în jos. Catherine își înăbuși și ea plânsetele, se așeză pe un scaun în fața lui și începu să se uite la foc cu un aer solemn.
— Cum te simți acum, domnișorule Heathcliff? l-am întrebat după ce am așteptat zece minute.
— Aș vrea să se simtă ea așa cum mă simt eu, răspunse el. Făptură haină și crudă! Hareton nu se atinge niciodată de mine: nu m-a lovit în viața lui. Și azi mă simțeam mai bine, și uite… Glasul i se stinse într-un scâncet.
— Nu te-am lovit! murmură Cathy, mușcându-și buzele ca să nu izbucnească iar.
Linton ofta și gemea ca un om care suferă cumplit, și o ținu așa un sfert de ceas, după câte se părea dinadins, ca s-o mâhnească pe verișoara lui; căci, ori de câte ori o auzea hohotind înăbușit, punea și mai multă durere și jale în glas.
— Îmi pare rău că te-am lovit, Linton, zise ea în cele din urmă, nemaiputând răbda. Dar pe mine nu m-ar fi putut lovi un brânci atât de mic, și nici nu mi-a trecut prin gând că pe tine te-ar putea; nu te-ai lovit prea rău, nu-i așa, Linton? Nu mă lăsa să plec acasă cu gândul că ți-am făcut rău. Răspunde! Vorbește-mi!
— Nu pot să-ți vorbesc, murmură el; m-ai lovit atât de tare, încât n-am să închid ochii toată noaptea, înecându-mă de tusea asta. Dacă ai avea-o tu, ai ști ce înseamnă; dar tu ai să dormi liniștită, în timp ce eu am să mă chinuiesc, și nimeni lângă mine. Mă întreb cum ți-ar plăcea să petreci nopțile acelea îngrozitoare! Și începu să se vaite cu glas tare, de mila lui însuși.
— De vreme ce ești obișnuit să petreci nopți îngrozitoare, am zis eu, nu domnișoara o să-ți strice liniștea: ai fi la fel și dacă ea n-ar fi venit deloc. În orice caz, n-o să te mai tulbure; și poate că vei fi mai liniștit după plecarea noastră.
— Trebuie să plec? întrebă Catherine îndurerată, aplecându-se asupra lui. Vrei să plec, Linton?
— Nu poți schimba ceea ce-ai făcut, răspunse el îmbufnat, ferindu-se de ea, decât dacă vrei s-o schimbi în mai rău, sâcâindu-mă până fac fierbințeală.
— Bine, atunci trebuie să plec? repetă ea.
— Lasă-mă-n pace, măcar atât, zise el; nu-ți pot suferi vorbăria.
Cathy zăbovi, rezistând destul de multă vreme la îndemnurile mele de a pleca; dar cum el nici nu se uita la ea și nici nu vorbea, se îndreptă în cele din urmă spre ușă, iar eu am urmat-o. Am fost însă chemate înapoi de un țipăt. Linton alunecase de pe scaun pe piatra căminului și zăcea acolo zvârcolindu-se, din simpla îndărătnicie a unui copil răsfățat și pacoste, hotărât să fie cât mai chinuitor și mai sâcâitor cu putință. Purtarea lui mi-a dezvăluit pe deplin firea și mi-am dat seama pe loc că ar fi curată nebunie să încercăm să-i facem pe plac. Dar tovarășa mea nu era de aceeași părere: fugi înapoi, înspăimântată, îngenunche lângă el, plânse, îl mângâie, îl imploră, până când el se liniști de lipsă de suflu, și în niciun caz pentru că-i părea rău c-o mâhnise.
— Am să-l ridic eu pe banca cu spătar înalt, i-am spus, și-acolo se poate tăvăli cât îi place: noi nu putem sta să-l păzim. Te-ai convins, sper, domnișoară Cathy, că nu dumneata ești persoana care-i poate face bine și că starea sănătății lui nu e pricinuită de dragostea pentru dumneata. Gata, l-am așezat! Hai să plecăm: de îndată ce va vedea că nu mai e nimeni care să-și bată capul cu prostiile lui, va fi bucuros să stea liniștit.
Ea îi puse o pernă sub cap și-i oferi niște apă; el nu vru apa și se foi neliniștit pe pernă, de parc-ar fi fost o piatră sau o bucată de lemn. Ea încercă să i-o așeze mai bine.
— Nu pot sta pe ea, zise el; nu-i destul de înaltă.
Catherine îi aduse încă una și-o puse peste cea dintâi.
— Asta-i prea înaltă, murmură făptura aceea sâcâitoare.
— Atunci cum s-o așez? întrebă ea, deznădăjduită.
Cum ea stătea pe jumătate îngenuncheată lângă bancă, el se încolăci de ea și-i făcu din umăr un sprijin.
— Nu, așa nu merge, am zis eu. Mulțumește-te cu perna, domnișorule Heathcliff. Domnișoara a pierdut și-așa prea multă vreme cu dumneata: nu mai putem rămâne nici cinci minute.
— Ba putem, putem! răspunse Cathy. Acum e bun și răbdător. Începe să înțeleagă că la noapte voi suferi mult mai mult decât el, dacă voi crede că vizita mea i-a făcut rău; și atunci n-o să mai îndrăznesc să vin. Spune adevărul, Linton; căci, dacă ți-am făcut rău, nu trebuie să mai vin.
— Trebuie să vii, ca să mă vindeci, răspunse el. Trebuie să vii, tocmai pentru că mi-ai făcut rău: știi prea bine că mi-ai făcut foarte rău! Când ai intrat nu eram așa de bolnav cum sunt acum… nu-i așa?
— Dar tu te-ai îmbolnăvit singur, plângând și înfuriindu-te… Nu eu am făcut totul, zise verișoara lui. Totuși, acum să fim prieteni. Și ai nevoie de mine: ai vrea, cu-adevărat, să mă vezi din când în când?
— Ți-am spus că da, răspunse el nerăbdător. Așează-te pe bancă și lasă-mă să-mi pun capul pe genunchii tăi. Așa făcea mămica, după-amieze întregi. Șezi liniștită și nu vorbi; dar poți să-mi cânți un cântec, dacă știi să cânți; ori poți să-mi spui o baladă lungă, frumoasă și interesantă… una din cele pe care ai făgăduit să mă înveți; sau o poveste. Mai bine totuși o baladă: începe.
Catherine i-a recitat cea mai lungă baladă pe care și-o amintea. Îndeletnicirea aceasta le-a plăcut amândurora peste măsură de mult. Linton vru încă una, și după aceea încă una, cu toate protestele mele energice; și continuară așa până când ceasul bătu douăsprezece și l-am auzit prin curte pe Hareton, care venea acasă la prânz.
— Și mâine, Catherine, mâine vii? întrebă tânărul Heathcliff, ținând-o de rochie în timp ce ea se ridica fără tragere de inimă.
— Nu, i-am răspuns eu, și nici poimâine. Ea însă îi dădu, vădit, alt răspuns, căci fruntea lui se lumină când ea se aplecă și-i șopti ceva la ureche.
— N-ai să te duci mâine, ia aminte, domnișoară! am început eu după ce-am ieșit din casă. Nu-i așa că nici prin gând nu-ți trece una ca asta?
Ea zâmbi.
— Oh, am să am eu grijă, am continuat; am să pun să se dreagă broasca aceea, și pe altă cale nu poți scăpa.
— Pot să sar peste zid, zise ea râzând. Grange nu-i o temniță, Ellen, iar tu nu ești temnicerul meu. Și-apoi, am aproape șaptesprezece ani: sunt femeie. Și sunt convinsă că Linton s-ar vindeca repede dacă l-aș îngriji eu. Sunt mai mare decât el, știi, și mai înțeleaptă: mai puțin copilăroasă, nu-i așa? Și curând o să facă tot ce-i spun eu, cu puțină dezmierdare. E o drăgălășenie de copil când e cuminte. De-ar fi al meu, l-aș răsfăța cum nu se mai poate! Nu ne-am certa niciodată, nu-i așa, după ce ne-am obișnui unul cu altul? Ție nu-ți place, Ellen?
— Să-mi placă! am exclamat eu. Cel mai urâcios slăbănog bolnăvicios care-a ajuns vreodată, cu chiu, cu vai, la anii adolescenței. Din fericire, cum a ghicit domnul Heathcliff, n-are să apuce douăzeci de ani. Drept să-ți spun, mă îndoiesc chiar că apucă primăvara. Și mică pagubă pentru familia lui, oricând s-ar prăpădi. Norocul nostru a fost că l-a luat tatăl său: cu cât s-ar fi purtat lumea mai bine cu el, cu atât ar fi fost mai plicticos și mai egoist. Mă bucur că n-ai nicio șansă să-l iei de bărbat, domnișoară Catherine.
Tovarășa mea se făcu serioasă auzind aceste vorbe. Ușurința cu care vorbeam despre moartea lui îi rănea sentimentele.
— E mai tânăr decât mine, răspunse ea după ce se gândi îndelung, și trebuie să trăiască mai mult: va trăi… trebuie să trăiască atât cât voi trăi și eu. Acum e tot atât de puternic cum era când a venit în nord, sunt sigură. N-are decât o răceală, la fel ca tăticu. Tu spui că tăticu se va face bine; atunci de ce nu s-ar face și el?
— Bine, bine! am strigat eu. De altfel nici nu trebuie să ne batem capul cu asta; căci ascultă, domnișoară, și ia seama că mă țin de cuvânt: dacă mai încerci să te duci la Răscruce de Vânturi, cu mine sau fără mine, am să-i spun domnului Linton și, dacă el nu-ți dă voie, prietenia cu vărul dumitale nu trebuie să reînceapă.
— A și reînceput, mârâi Cathy îmbufnată.
— Atunci nu trebuie să continue, am zis eu.
— O să vedem, îmi răspunse ea și porni în galop, lăsându-mă să mă târăsc în urma ei.
Am ajuns amândouă acasă înainte de ora prânzului; stăpânul credea c-am hoinărit prin parc, așa că nu ne-a cerut nicio lămurire pentru lipsa noastră. Cum am intrat, m-am grăbit să-mi schimb ghetele și ciorapii, uzi leoarcă; dar șederea aceea atât de îndelungată la Răscruce își făcuse efectul. În dimineața următoare nu m-am mai putut scula din pat, și vreme de trei săptămâni n-am fost în stare să-mi îndeplinesc îndatoririle: o nenorocire pe care n-o cunoscusem până atunci și, slavă Domnului, nici de-atunci încoace.
Mica mea stăpână s-a purtat ca un înger, venind să mă îngrijească și să-mi înveselească singurătatea; zăcutul m-a deprimat peste măsură. E un lucru tare obositor pentru o ființă harnică și neastâmpărată; dar puțini au mai puține motive de plângere decât aveam eu. Cum ieșea din camera domnului Linton, Catherine apărea la căpătâiul meu. Își împărțea ziua între noi doi; nicio distracție nu-i fura vreun minut: își neglija mesele, învățătura și joaca și era cea mai iubitoare infirmieră care-a vegheat vreodată un bolnav. Trebuie să fi avut o inimă caldă dacă, iubindu-l așa de mult pe tatăl ei, mai dăruia atâta și mie. Am spus că-și împărțea zilele între noi; dar stăpânul se retrăgea devreme, iar eu, în general, nu mai aveam nevoie de nimic după ora șase, așa că seara era a ei. Sărmana copilă! Nu m-am întrebat niciodată ce făcea după ceai. Și cu toate că deseori, când intra la mine să-mi spună noapte bună, observam că are obrajii îmbujorați și degetele subțiri trandafirii, în loc să-mi închipui că roșeața aceea venea de la o plimbare călare prin frig, peste dealuri, o puneam pe seama focului mare din bibliotecă.