Capitolul XVII

Vinerea aceea a fost ultima noastră zi frumoasă pentru o lună întreagă. Seara vremea s-a stricat: vântul s-a întors de la miazăzi spre miazănoapte-răsărit, aducând mai întâi ploaie, apoi lapoviță și zăpadă. A doua zi nici nu-ți venea să crezi că avuseserăm trei săptămâni de vară: ciuboțica-cucului și brândușele erau acoperite de troiene de iarnă, ciocârliile tăcuseră, frunzele tinere ale pomilor timpurii erau pișcate și înnegrite de frig. Și, vai, ce mohorâtă, rece și tristă s-a târât ziua aceea! Stăpânul meu rămase în camera lui, iar eu pusesem stăpânire pe salonul părăsit, transformându-l în odaie pentru copil. Ședeam acolo, ținând pe genunchi păpușa aceea care scâncea, legănând-o încoace și-ncolo, și urmăream, între timp, fulgii de zăpadă care cădeau neîncetat și se strângeau în fața ferestrei fără perdele, când ușa se deschise și cineva intră, cu suflarea tăiată și râzând! Pentru o clipă furia mea fu mai mare decât uluirea. Crezând că e una dintre servitoare, strigai:

— Isprăvește odată! Cum îndrăznești să te arăți așa de zvăpăiată tocmai aici? Ce-ar zice domnul Linton dacă te-ar auzi?

— Iartă-mă! îmi răspunse un glas cunoscut. Dar știu că Edgar e în pat și nu mă pot opri.

După aceste vorbe, cea care vorbise înaintă spre cămin, gâfâind și ținându-se cu mâna de coaste.

— Am făcut tot drumul de la Răscruce de Vânturi până aici alergând, continuă ea după o pauză, în afară de locurile peste care-am zburat. N-aș putea spune de câte ori am căzut. Of, mă doare peste tot! Nu te speria! Cum voi fi în stare, am să-ți explic totul; te rog numai du-te și poruncește să pregătească trăsura, să mă ducă la Gimmerton, și spune unei servitoare să-mi caute ceva haine în dulapul meu.

Nepoftita era doamna Heathcliff. Nu părea deloc într-o situație de râs: părul îi era răsfirat pe umeri, șiroind de zăpadă și apă; era îmbrăcată în rochia de fată pe care o purta de obicei, mult mai potrivită cu vârsta decât cu situația ei — o rochie decoltată, cu mâneci scurte — și nu avea nimic pe cap sau în jurul gâtului. Rochia era de mătase subțire și, de udă ce era, i se lipise de trup, iar în picioare purta doar niște papuci subțiri. Pe lângă toate acestea, sub o ureche i se vedea o tăietură adâncă, pe care numai frigul o împiedica să sângereze din plin; fața, albă ca varul, era zgâriată și învinețită, și abia se mai putea ține pe picioare de ostenită ce era. Vă puteți închipui că spaima pe care am avut-o în primul moment nu s-a micșorat prea mult după ce-am avut răgazul s-o cercetez mai îndeaproape.

— Scumpa mea doamnă, am exclamat, nu mă duc nicăieri și nu vreau să aud nimic până nu lepezi de pe dumneata toate hainele și nu te îmbraci cu altele uscate. Și, desigur, n-ai să pleci în seara asta la Gimmerton, așa că n-are rost să comand trăsura.

— Ba am să plec, zise ea, fie pe jos, fie cu trăsura. Totuși nu mă opun să mă îmbrac ca lumea. Și… ah, uite cum îmi curge acum pe gât! La căldura focului mă ustură.

Stărui însă să-i îndeplinesc poruncile înainte de a-mi îngădui să mă ating de ea; și abia după ce i-am spus vizitiului să se pregătească și-am pus o fată să-i strângă ceva îmbrăcăminte, mă lăsă să-i pansez rana și s-o ajut să se schimbe.

— Și-acum, Ellen, zise ea după ce-mi isprăvisem treaba și ea luase loc într-un fotoliu lângă cămin, cu o ceașcă de ceai în față, așază-te în fața mea; și du-l de-aici pe copilașul sărmanei Catherine: nu vreau să-l văd! Să nu crezi că nu-mi pasă de Catherine pentru că m-am purtat ca o nebună când am intrat aici! Am plâns și eu amarnic… da, mai mult decât are oricine altcineva motiv să plângă. Ne-am despărțit certate, ții minte, și asta n-am să mi-o iert. Dar, cu toate acestea, nu era să-l compătimesc pe el… bestia! Oh, dă-mi vătraiul! Asta-i ultimul lucru de la el pe care-l mai am la mine. Își scoase inelul de aur de pe inelar și-l aruncă jos. Am să-l fărâm! continuă ea, lovindu-l cu o ciudă copilărească, și-apoi am să-l ard! Luă obiectul schilodit și-l aruncă în mijlocul cărbunilor. Na! Are să-mi cumpere altul, dacă mă mai prinde vreodată. E-n stare să vină după mine să mă caute, numai ca să-l necăjească pe Edgar. Nu îndrăznesc să rămân aici, ca nu cumva să-i intre ideea asta în capul lui afurisit! Și de altfel Edgar n-a fost bun cu mine, nu-i așa? Nu vreau să vin să-i implor ajutorul, dar nici nu vreau să-i fac și mai multe necazuri. Am fost silită de nevoie să mă adăpostesc aici; dar dacă n-aș fi aflat că nu-mi stă în cale, m-aș fi oprit la bucătărie, m-aș fi spălat pe obraz, m-aș fi încălzit, te-aș fi trimis să-mi aduci cele trebuincioase și aș fi plecat din nou, oriunde, departe de blestematul meu de… de diavolul acela cu chip de om! Ah, ce furios era! Dacă punea mâna pe mine! Păcat că Earnshaw nu-i tot atât de puternic ca el: dacă Hindley ar fi fost în stare s-o facă, n-aș fi fugit până nu l-aș fi văzut doborât de-a binelea!

— Bine, dar nu vorbi atât de iute, domnișoară! i-am spus eu. Ai să-ți miști batista pe care ți-am legat-o în jurul feței și iarăși o să înceapă să-ți sângereze tăietura. Bea-ți ceaiul, răsuflă liniștită și nu mai râde: râsul nu-și are deloc locul sub acest acoperiș, și nici în starea în care ești!

— Iată un adevăr de netăgăduit, răspunse ea. Ascultă la copilul acela! Scâncește întruna… Du-l de aici, să nu-l aud, un ceas; mai mult decât atât n-am să stau.

Am sunat și-am încredințat fetița unei servitoare. Apoi am întrebat-o pe Isabella ce-a făcut-o să fugă de la Răscruce de Vânturi într-un hal atât de neobișnuit și unde avea de gând să se ducă, de vreme ce refuza să rămână la noi.

— Ar trebui și-aș dori să rămân, răspunse ea, ca să-l mângâi pe Edgar și să îngrijesc copilașul; pentru aceste două motive și pentru că adevăratul meu cămin e la Grange. Dar îți spun că el nu m-ar lăsa! Crezi c-ar putea răbda să mă vadă grasă și veselă… c-ar putea răbda gândul că suntem liniștiți, fără să se hotărască să ne otrăvească tihna? Acum am mulțumirea de a fi sigură că mă detestă în așa măsură, încât îl supără de-a binelea să mă aibă în fața ochilor sau să-mi audă glasul. Am observat că atunci când apar în fața lui, trăsăturile i se strâmbă fără să vrea și capătă o expresie de ură: pe de o parte pentru că știe ce motive bine întemeiate am eu să nutresc același sentiment față de el, pe de alta dintr-o aversiune de la bun început. E destul de puternică pentru a-mi da aproape certitudinea că nu mă va urmări pe tot cuprinsul Angliei, dacă reușesc să fug de-a binelea; așa că trebuie să plec cât mai departe. M-am vindecat de dorința de la început de a fi omorâtă de el: acum aș vrea mai degrabă să se omoare singur! Mi-a stins cu desăvârșire dragostea, așa că acum sunt liniștită. Îmi mai pot însă aduce aminte cât de mult l-am iubit, și-mi mai pot încă închipui, vag de tot, că l-aș putea iubi încă, dacă… nu, nu! Chiar dacă m-ar fi iubit la nebunie, firea lui drăcească tot s-ar fi dezvăluit într-un fel sau altul. Catherine a avut un gust îngrozitor de pervers dacă, deși îl cunoștea atât de bine, a ținut atât de mult la el. Monstrul! De-ar putea fi șters de pe fața pământului și din amintirea mea!

— Taci, taci! Și el e făptură omenească, i-am spus. Fii mai miloasă: sunt oameni și mai răi decât el!

— Nu-i făptură omenească, răspunse ea, și n-are niciun drept la mila mea. I-am dăruit inima mea: a luat-o, a strivit-o de moarte și mi-a azvârlit-o înapoi. Oamenii simt cu inima, Ellen; și, de vreme ce mi-a distrus inima, nu mai am puterea să simt ceva pentru el; și nici n-aș vrea, de-ar fi să geamă de-acum până-n ziua morții și de-ar vărsa lacrimi de sânge pentru Catherine! Nu, zău, zău că n-aș vrea!

Aici Isabella începu să plângă, dar își șterse imediat lacrimile de pe gene și continuă:

— M-ai întrebat ce m-a făcut în cele din urmă să fug? Am fost silită s-o încerc, fiindcă izbutisem să-i ațâț furia mai sus decât răutatea. A smulge nervii cuiva cu un clește înroșit cere mai mult sânge rece decât a-l izbi în cap. Ajunsese atât de întărâtat, încât uitase de prudența diabolică cu care se fălea și trecuse la o violență ucigașă. Eu am simțit o adevărată plăcere văzând că sunt în stare să-l scot din fire; plăcerea mi-a trezit instinctul de conservare, așa că am rupt-o de-a binelea cu el; și dacă mai încap vreodată pe mâinile lui, n-are decât să-și ia o răzbunare cum nu s-a mai văzut.

Ieri, după cum știi, domnul Earnshaw ar fi trebuit să meargă la înmormântare. În acest scop a avut grijă să rămână treaz… oarecum treaz: adică nu s-a dus la culcare nebun la ora șase, ca să se scoale beat la douăsprezece. În consecință, s-a sculat deprimat de parcă ar fi vrut să-și pună capăt zilelor, tot atât de pregătit pentru biserică cât ar fi fost pentru un bal; și, în loc să plece, s-a așezat lângă foc, dând pe gât, unul după altul, pahare întregi de gin sau brandy.

Heathcliff… mă cutremur când îi rostesc numele!… n-a mai dat pe-acasă de duminica trecută până azi. Nu știu cine l-a hrănit — îngerii sau neamurile lui de sub pământ — dar aproape de-o săptămână n-a mai mâncat cu noi. Venea acasă în zori și se ducea sus, în camera lui, încuind ușa… parcă i-ar fi trecut cuiva prin gând să-i dorească tovărășia! Acolo se ruga întruna, ca un metodist; numai că zeitatea pe care o implora el nu era decât praf și cenușă fără simțire; iar pe Dumnezeu, când i se adresa, îl confunda în mod ciudat cu propriul lui tată, cel negru! După ce încheia aceste rugăciuni alese… care țineau de obicei până răgușea și glasul i se strangula în gâtlej… o pornea din nou, și iarăși drept spre Grange! Mă mir că Edgar n-a trimis după un constabil, să-l ia în pază! Mie, oricât eram de mâhnită din pricina lui Catherine, mi-a fost cu neputință să nu privesc aceste zile de izbăvire de sub o tiranie înjositoare ca pe o sărbătoare.

Îmi venisem destul în fire ca să pot asculta nesfârșitele predici ale lui Joseph fără să plâng și ca să mă mișc de colo până colo prin casă mai puțin cu pași de hoț speriat ca mai înainte. N-ai crede că aș putea plânge pentru ceva ce-ar spune Joseph; dar el și cu Hareton sunt niște tovarăși de nesuferit. Prefer să stau cu Hindley și să ascult vorbăria lui îngrozitoare decât cu „stăpânu’ cel mic” și cu sprijinitorul lui credincios, bătrânul acela odios! Când Heathcliff e-acasă, sunt adeseori silită să mă duc în bucătărie, în tovărășia lor, ori să mor de foame în încăperile umede și nelocuite. Când e plecat, cum a fost în săptămâna asta, îmi pun o masă și un scaun într-un colț al căminului din sală și nu-mi pasă ce face domnul Earnshaw; nici el nu se amestecă în rânduielile mele. Acum, dacă nu-l provoacă nimeni, e mai liniștit decât înainte: mai posac și mai deprimat, dar mai puțin furios. Joseph susține că e sigur că s-a schimbat: că Domnul i-a atins inima și că e mântuit „ca prin foc”. Eu nu prea izbutesc să văd semnele unei schimbări în bine, dar asta nu mă privește.

Aseară am stat în colțul meu citind niște cărți vechi până târziu, către miezul nopții. Mi-era urât să mă duc sus, cu viscolul sălbatic de afară și cu gândurile care-mi fugeau mereu la cimitir și la mormântul acela proaspăt! Nici nu îndrăzneam să ridic ochii de pe pagina din fața mea, căci imaginea aceasta tristă îi lua numaidecât locul. Hindley ședea în fața mea, cu capul rezemat în mână, meditând poate la același lucru. Se oprise din băut înainte de a-și pierde mințile și, vreme de vreo două-trei ceasuri, nu se mișcase și nu scosese o vorbă. În toată casa nu se auzea niciun zgomot în afară de gemetele vântului, care scutura când și când ferestrele, de pocniturile slabe ale cărbunilor și de clămpănitul foarfecelor mele când tăiam, din când în când, fitilul lung al lumânării. Hareton și Joseph dormeau, probabil, duși în paturile lor. Totul era foarte, foarte trist; și, pe când citeam, suspinam, căci mi se părea că toată bucuria din lume pierise și nu va mai reveni niciodată.

Tăcerea jalnică fu, în sfârșit, întreruptă de zgomotul clanței de la ușa bucătăriei. Heathcliff se întorcea de la veghe mai devreme ca de obicei; cred că din pricina furtunii neașteptate. Ușa aceea era zăvorâtă, și l-am auzit înconjurând casa ca să intre pe cealaltă. M-am ridicat cu o expresie pe buze care trăda, fără să mi-o pot stăpâni, ceea ce simțeam, și asta îl făcu pe tovarășul meu, care-și ținea privirea ațintită spre ușă, să se întoarcă și să se uite la mine.

— Am să-l țin afară cinci minute! exclamă el. Ai ceva împotrivă?

— Nu, din partea mea poți să-l lași afară toată noaptea! i-am răspuns. Haide! Pune cheia în broască și trage zăvoarele.

Earnshaw făcu asta mai înainte ca musafirul său să ajungă la ușa din față; apoi își aduse scaunul de cealaltă parte a mesei mele, se aplecă peste ea și-mi căută ochii, în speranța de a găsi o urmă de înțelegere pentru ura arzătoare ce licărea în ai lui. Dar cum și arăta, și simțea ca un asasin, nu putea găsi tocmai asta; ceea ce găsi însă îi fu de ajuns ca să-i dea curaj să vorbească.

— Dumneata și cu mine, zise el, avem fiecare o mare socoteală cu omul acela de-afară! Dacă niciunul dintre noi n-ar fi laș, ne-am putea uni pentru a o lichida. Ești tot atât de moale ca și fratele dumitale? Ești dispusă să înduri totul până la urmă fără să încerci a-i plăti măcar o dată?

— Acum m-am săturat să tot îndur, i-am răspuns, și-aș fi bucuroasă de o răzbunare care să nu se întoarcă împotriva mea; dar trădarea și violența sunt sulițe ascuțite la amândouă capetele: îi rănesc mai rău pe cei ce se slujesc de ele decât pe vrăjmașii lor.

— Trădarea și violența sunt o răsplată dreaptă pentru trădare și violență! strigă Hindley. Doamnă Heathcliff, nu-ți cer să faci nimic; numai să stai liniștită și să fii mută. Spune-mi, poți? Sunt convins că ai avea tot atâta plăcere cât și mine să vezi sfârșitul acestui diavol; dacă nu i-o iei înainte, te va băga el în mormânt, iar pe mine mă va ruina. Blestemat fie ticălosul acesta infernal! Bate la ușă parc-ar fi de pe-acum stăpân aici! Făgăduiește-mi că-ți ții gura și, înainte să bată ceasul acela — mai sunt trei minute până la unu — vei fi o femeie liberă!

Scoase din sân uneltele pe care ți le-am descris în scrisoare și voi să stingă lumânarea. Eu însă i-am smuls-o de dinainte și l-am prins de braț.

— N-am să-mi țin gura! i-am spus. Să nu te atingi de el. Lasă ușa închisă și stai liniștit!

— Nu! M-am hotărât și, pe Dumnezeu, am s-o fac! strigă făptura deznădăjduită. Am să-ți fac un bine în ciuda dumitale și am să-i fac dreptate lui Hareton! Și nu trebuie să-ți bați capul să mă aperi; Catherine s-a dus. Nimeni dintre cei vii nu m-ar regreta și nu s-ar rușina de mine, chiar dacă mi-aș tăia gâtul în minutul acesta… și e timpul să se isprăvească!

De m-aș fi luptat cu un urs sau de-aș fi încercat să-l înduplec cu vorba pe un nebun, tot atâta ar fi fost. Singurul lucru ce-mi mai rămânea era să fug la fereastră și să-i dau de știre celui pe care voia să-l ucidă de soarta ce-l aștepta.

— Ai face mai bine să-ți cauți adăpost altundeva astă-noapte! am strigat eu pe un ton oarecum victorios. Domnul Earnshaw are de gând să te împuște dacă mai stărui să intri.

— Ai face mai bine să-mi deschizi ușa, tu… răspunse el, adresându-mi un cuvânt elegant pe care nu vreau să ți-l repet.

— Nu vreau să mă amestec în treaba asta, i-am răspuns. Intră și lasă-te împușcat, dacă-ți place! Eu mi-am făcut datoria.

Acestea fiind zise, am închis fereastra și m-am întors la locul meu lângă foc, neavând destulă ipocrizie ca să mă prefac că sunt cât de cât îngrijorată de primejdia ce-l amenința. Earnshaw mă înjură cu patimă, susținând că-l mai iubesc încă pe nemernic și răsplătindu-mă cu fel de fel de nume pentru josnicia de care dădusem dovadă. Iar eu, în fundul inimii mele — și conștiința nu mi-a făcut nicio mustrare —, m-am gândit ce binecuvântare ar fi pentru el dacă Heathcliff l-ar scăpa de suferință, și ce binecuvântare ar fi pentru mine dacă el l-ar trimite pe Heathcliff acolo unde i-e locul! Pe când ședeam și mă gândeam la acestea, fereastra din spatele meu fu azvârlită pe podea dintr-o lovitură a acestuia din urmă, iar fața lui neagră se uită înăuntru, nimicitoare. Dar gratiile erau prea dese ca să-și poată vârî și umerii, iar eu am zâmbit triumfătoare, crezându-mă la adăpost. Părul și hainele îi erau albe de zăpadă, iar dinții lui ascuțiți de canibal, descoperiți de frig și de furie, străluceau în întuneric.

— Isabella, lasă-mă să intru, altfel ai să te căiești! „mârâi” el, cum zice Joseph.

— Eu nu pot săvârși o crimă, i-am răspuns. Domnul Hindley stă de pază cu un cuțit și un pistol încărcat.

— Lasă-mă să intru pe ușa din bucătărie, zise el.

— Hindley va fi acolo înaintea mea, i-am răspuns; și sărmană iubire e iubirea ta, dacă nu poate îndura nici măcar o ninsoare! Câtă vreme strălucea luna de vară, ne-ai lăsat liniștiți în paturile noastre, dar cum s-a întors o rafală de iarnă, trebuie să fugi la adăpost! De-aș fi eu în locul tău, Heathcliff, m-aș duce și m-aș lungi peste mormântul ei și-aș muri acolo ca un câine credincios. Doar nu mai merită să trăiești pe lumea asta acum, nu-i așa? M-ai convins limpede că singura bucurie a vieții tale era Catherine: nu-mi pot închipui cum te gândești să supraviețuiești pierderii ei.

— E-acolo, da? strigă tovarășul meu, repezindu-se la fereastra spartă. Dacă pot scoate brațul afară, îl pot lovi!

Mă tem, Ellen, c-ai să crezi că sunt cu-adevărat rea; dar dumneata nu știi totul, așa că nu mă judeca. Pentru nimic în lume n-aș fi ajutat sau îndemnat la un atentat, nici măcar împotriva vieții lui. Dar să-i doresc moartea, asta trebuie s-o fac; de aceea am fost cumplit de dezamăgită și înnebunită de spaimă pentru urmările vorbelor mele batjocoritoare când l-am văzut repezindu-se la arma lui Earnshaw și smulgându-i-o din mână.

Arma s-a descărcat, iar cuțitul, sărind înapoi, i s-a înfipt stăpânului lui în încheietura mâinii. Heathcliff l-a smuls cu toată puterea, despicând carnea în trecere, și l-a vârât, plin de sânge, în buzunar. După aceea a luat o piatră, a sfărâmat stinghia dintre cele două ferestre și a sărit în casă. Potrivnicul lui căzuse în nesimțire din pricina durerii cumplite și a sângelui care țâșnea dintr-o arteră sau o venă mai groasă. Banditul îl lovi și-l călcă în picioare, trântindu-i de mai multe ori capul de lespezile pardoselii, ținându-mă între timp cu o mână, ca să nu-l chem cumva pe Joseph. A dat dovadă de o stăpânire de sine mai presus de om abținându-se să-l omoare de-a binelea; în cele din urmă, cum i se tăiase răsuflarea, se opri și târî trupul, ce părea neînsuflețit, pe banca cu spătar înalt. Acolo sfâșie mâneca hainei lui Earnshaw și-i legă rana cu o asprime brutală, scuipând și blestemând în timpul acestei operații cu aceeași energie cu care-l lovise mai înainte cu piciorul. Văzându-mă liberă, n-am pierdut vremea și m-am dus să-l caut pe bătrânul servitor, care, înțelegând încetul cu încetul ce-i spuneam eu pe nerăsuflate, se grăbi să coboare, gâfâind, câte două trepte deodată.

— Ce s-a-ntâmplat, acu’? Ce s-a-ntâmplat, acu’?

— Uite ce s-a întâmplat, tună Heathcliff: stăpânul tău a înnebunit, și dacă mai trăiește o lună, am să-l duc într-un ospiciu. Și cum dracu ți-a venit să mă încui afară, dulău știrb ce ești? Nu sta acolo să mormăi și să bolborosești. Haide, că eu n-am de gând să-l îngrijesc. Spală mizeria asta și ai grijă cu scânteile de la lumânare: e mai mult de jumătate brandy!

— Va să zică l-ai omorât? exclamă Joseph, ridicând, îngrozit, ochii și mâinile. Așa ceva n-am mai văzut de când îs! Domnu’ să…

Heathcliff îl îmbrânci și-l trânti în genunchi în mijlocul sângelui, apoi îi aruncă un prosop; dar în loc să șteargă pe jos, Joseph își împreună mâinile și începu o rugăciune, ale cărei cuvinte ciudate m-au făcut să râd. Eram într-o stare de spirit în care nimic nu mă mai putea zgudui: de fapt ajunsesem la fel de nepăsătoare ca unii răufăcători la piciorul spânzurătorii.

— Oh, pe tine te-am uitat, îmi zise tiranul. Tu ai s-o faci. Jos cu tine! Și tu conspiri cu el împotriva mea, viperă? Iată o treabă potrivită pentru tine!

M-a zgâlțâit până mi-au clănțănit dinții, apoi m-a trântit lângă Joseph, care își isprăvi neclintit rugăciunile, apoi se ridică, jurând că pleacă numaidecât la Grange: domnul Linton era judecător și, chiar de i-ar fi murit cincizeci de neveste, tot trebuia să cerceteze afacerea asta. Era atât de încăpățânat în hotărârea lui, încât Heathcliff socoti necesar să stoarcă de pe buzele mele relatarea a tot ceea ce se petrecuse; stătea aplecat asupra mea, gâfâind de răutate, pe când eu, fără voie, îi răspundeam la întrebări. A fost o muncă grea să-l conving pe bătrân că nu Heathcliff fusese agresorul, mai ales că răspunsurile mele erau stoarse atât de greu. Dar nu peste mult, domnul Earnshaw îl convinse singur că se află încă în viață; Joseph se grăbi să-i dea o doză de rachiu, cu ajutorul căreia stăpânul său începu curând să se miște și să-și recapete cunoștința. Heathcliff, dându-și seama că adversarul său nu știa ce i se întâmplase cât fusese în nesimțire, îi spuse că e beat de-a binelea, de aiurează; apoi îi spuse că n-are să mai ia în seamă purtarea lui atroce și-l sfătui să se ducă la culcare. Și, spre bucuria mea, după ce-i dădu această povață cuminte, ne lăsă singuri, iar Hindley se întinse pe piatra din fața căminului. Eu m-am retras în odaia mea, mirându-mă c-am scăpat atât de ușor.

Azi-dimineață, când am coborât, cam cu o jumătate de oră înainte de amiază, domnul Earnshaw ședea lângă foc, bolnav de moarte. Geniul lui rău, aproape tot atât de slăbit și de pământiu, era rezemat de cămin. Niciunul dintre ei nu părea dispus să mănânce și, după ce-am așteptat până când s-a răcit tot ce era pe masă, am început să mănânc singură. Nimic nu mă împiedica să mănânc cu poftă; aveam chiar un sentiment de satisfacție și de superioritate când, din timp în timp, aruncam câte o privire tăcuților mei tovarăși, și simțeam în mine mângâierea unei conștiințe liniștite. După ce-am isprăvit, mi-am luat libertatea neobișnuită de a mă apropia de foc și, ocolind scaunul lui Earnshaw, am îngenuncheat în colțul de lângă el.

Heathcliff nu s-a uitat spre mine, așa că mi-am ridicat privirea și i-am cercetat trăsăturile aproape tot atât de nestingherită ca și cum ar fi fost de piatră. Fruntea lui, care odinioară mi se păruse atât de bărbătească și acum mi se pare atât de diabolică, era umbrită de un nor greu; ochii de vasilisc erau aproape stinși de-atâta nesomn și, poate, de plâns, căci genele îi erau atunci umede; de pe buze îi dispăruse rânjetul acela fioros, și erau pecetluite de o tristețe nespusă. Să fi fost altul, mi-aș fi acoperit fața în fața unei asemenea dureri. Dar fiind vorba de el, am fost încântată; și, oricât s-ar părea de josnic să insulți un dușman căzut, n-am putut pierde prilejul de a-i înfige o săgeată: slăbiciunea lui era singurul prilej când puteam gusta plăcerea de a-i plăti răul cu rău.

— Vai, vai, domnișoară! am întrerupt-o. S-ar putea crede că în viața dumitale n-ai deschis o Biblie. Dacă Dumnezeu îi lovește pe dușmanii dumitale, ar trebui să-ți ajungă. E și josnic, și trufaș să adaugi chinul dumitale la chinul Lui!

— În general recunosc că așa ar fi, Ellen, continuă ea. Dar ce nenorocire a lui Heathcliff mi-ar putea da satisfacție, dacă n-aș avea și eu un amestec în ea? Aș prefera să sufere mai puțin, dar să fiu eu cea care i-a pricinuit suferința și el să știe că eu am fost pricina. O, am atâtea să-i plătesc! Numai într-un singur caz pot spera să-l iert: dacă i-aș putea plăti ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, să-i întorc fiecare zvâcnet de chin cu un zvâcnet, să-l aduc la starea mea. Și pentru că el m-a chinuit mai întâi, tot el să-mi ceară iertare mai întâi; și-atunci… ei, atunci, Ellen, poate ți-aș arăta oarecare generozitate. Dar, pentru că-i cu desăvârșire imposibil să fiu răzbunată vreodată, nu-l pot ierta. Hindley a cerut apă; i-am dat un pahar și l-am întrebat cum se simte.

— Nu atât de rău pe cât aș dori, răspunse el. Dar, în afară de braț, mă doare fiecare bucățică din mine de parcă m-aș fi luptat cu o legiune de drăcușori!

— Da, nu-i de mirare, fu răspunsul meu. Catherine avea obiceiul să se laude că te apără de orice vătămare: voia adică să spună că anumite persoane nu-ți vor face niciun rău de teamă să n-o supere pe ea. E bine că oamenii nu se scoală cu adevărat din morminte, căci astă-noapte ar fi putut vedea un spectacol respingător! Nu ești plin de vânătăi și de tăieturi pe piept și pe umeri?

— Nu știu, răspunse el, dar ce vrei să spui? A îndrăznit să dea în mine când eram căzut jos?

— Te-a călcat în picioare, te-a lovit și te-a izbit de pământ, îi spusei în șoaptă. Îi lăsa gura apă de poftă să te sfâșie cu dinții, pentru că-i numai jumătate om, ba nici atâta, iar restul diavol.

Domnul Earnshaw își ridică privirea, ca și mine, spre obrazul dușmanului nostru comun, care, mistuit de durere, părea că nu simte nimic din ce se petrecea în jur: cu cât stătea mai mult acolo, cu atât gândurile îi dezvăluiau mai limpede întunecimea lor pe chip.

— Oh, dacă Dumnezeu mi-ar da putere să-l sugrum în ultimele mele zvârcoliri, m-aș duce cu bucurie în iad, gemu omul nerăbdător, zbătându-se să se ridice, dar căzând înapoi, deznădăjduit, convins că nu e în stare să se bată cu el.

— Ba nu, e destul c-a omorât pe unul din voi, zisei atunci cu glas tare. La Grange știe toată lumea că sora dumitale ar mai trăi și azi dacă n-ar fi fost domnul Heathcliff. La urma urmei, e mai bine să fii urât decât iubit de el. Când îmi aduc aminte cât eram de fericiți… cât de fericită era Catherine înainte de venirea lui… îmi vine să blestem ziua aceea.

Foarte probabil, Heathcliff a luat seama mai mult la adevărul celor spuse decât la duhul celei care le spunea. Mi-am dat seama că devenise atent, pentru că din ochii lui curgeau lacrimi ce picurau în cenușă și răsufla în suspine înăbușite. L-am privit drept în față, râzând disprețuitoare. Ferestrele tulburi ale iadului fulgerară o clipă spre mine; însă diavolul care privea de obicei prin ele era atât de stins și de înecat, încât nu m-am temut să risc încă un hohot batjocoritor.

— Ridică-te și piei din ochii mei! rosti cel îndoliat.

Cel puțin, am ghicit că asta spusese, deși glasul lui abia se înțelegea.

— Iartă-mă, i-am răspuns. Dar și eu am iubit-o pe Catherine; iar fratele ei are nevoie de îngrijire, și eu, de dragul ei, am să i-o dau. Acum, după ce-a murit, o văd în Hindley: Hindley are întocmai ochii ei, numai că tu ai încercat să i-i scoți și i-ai făcut negri și roșii; și are…

— Ridică-te, idioată nenorocită, până nu te strivesc sub picioare! strigă el, făcând o mișcare care m-a făcut să fac și eu una.

— Dar atunci, am continuat, gata de fugă, dacă sărmana Catherine ar fi avut încredere în tine și-ar fi luat titlul ridicol, demn de dispreț și înjositor de doamnă Heathcliff, curând ar fi arătat la fel! Ea n-ar fi îndurat în liniște purtarea ta odioasă: ura și scârba ei ar fi prins glas.

Spătarul băncii și persoana lui Earnshaw se aflau între mine și el, așa că, în loc să încerce să pună mâna pe mine, a înșfăcat un cuțit de pe masă și mi l-a azvârlit în cap. M-a lovit sub ureche și mi-a curmat vorba pe care o rosteam; dar eu, smulgându-l din carne, am sărit la ușă și i-am mai aruncat una, care sper că a pătruns ceva mai adânc decât cuțitul lui. Ultima oară când l-am zărit, se năpustea furios spre mine, dar l-a oprit gazda lui, cuprinzându-l în brațe, și amândoi, încleștați, căzură pe vatră. În timp ce fugeam prin bucătărie, i-am strigat lui Joseph să alerge iute la stăpânul său; l-am răsturnat pe Hareton, care spânzura niște căței nou-născuți de spătarul unui scaun în pragul ușii; și, fericită ca un suflet scăpat din purgatoriu, am sărit, am țopăit și am zburat pe drumul râpos; apoi, părăsind cotiturile lui, am luat-o de-a dreptul peste dealuri, de-a rostogolul peste povârnișuri și prin mlaștini, cu apa până la genunchi, repezindu-mă, de fapt, spre farul luminos de la Grange. Și aș prefera de o mie de ori să fiu osândită a trăi pe veci în infern, decât să mai petrec, fie și o singură noapte, sub acoperișul de la Răscruce de Vânturi.

Isabella tăcu și bău o înghițitură de ceai; apoi se ridică, mă rugă să-i pun boneta și un șal mare pe care i-l adusesem și, fără a da ascultare rugăminților mele de a mai rămâne măcar încă un ceas, se urcă pe un scaun, sărută portretele lui Edgar și al lui Catherine, mă sărută, în același fel, și pe mine și coborî la trăsură, însoțită de Fanny, care lătra înnebunită de bucurie că-și regăsise stăpâna. Trăsura a dus-o și n-a mai venit niciodată prin partea locului; dar după ce lucrurile s-au mai potolit, ea și stăpânul meu și-au scris regulat. Cred că noua ei reședință era undeva în sud, aproape de Londra. Acolo, la câteva luni după fugă, i s-a născut un băiat. A fost botezat Linton și, de la început, ni l-a descris ca pe-o făptură bolnăvicioasă și arțăgoasă.

Domnul Heathcliff, întâlnindu-mă într-o zi în sat, m-a întrebat unde locuiește. Am refuzat să-i spun. Mi-a spus că n-avea nicio importanță, numai că ea să se ferească să vină la fratele ei: n-avea să stea la el, chiar dacă ar fi trebuit s-o țină el însuși la el. Deși n-am vrut să-i dau niciun fel de lămurire, a aflat prin alți servitori atât locul unde trăia, cât și existența copilului. Totuși, n-a tulburat-o cu nimic: cred că îngăduința asta i-o datora aversiunii pe care o avea pentru ea. Adeseori, când mă întâlnea, întreba de copil, iar când a aflat cum îl cheamă, a zâmbit sinistru și a remarcat:

— Vor să-l urăsc și pe el, nu-i așa?

— Cred că vor să nu știi nimic despre el, i-am răspuns.

— Dar îl voi avea, zise el, atunci când îl voi vrea. Să țină seama de asta!

Din fericire, mama lui muri înainte de a veni vremea aceea, cam la vreo treisprezece ani după moartea Catherinei, când Linton avea doisprezece ani sau ceva mai mult.

În ziua de după vizita neașteptată a Isabellei n-am avut prilejul să-i vorbesc stăpânului meu: se ferea de orice conversație și nu era în stare să discute nimic. Când am izbutit să-l fac să mă asculte, mi-am dat seama că-i face plăcere că sora lui și-a părăsit bărbatul, pe care el îl ura cu o înverșunare aproape de necrezut pentru firea lui blândă. Aversiunea lui era atât de adâncă și de simțitoare, încât nu se ducea nicăieri unde l-ar fi putut vedea pe Heathcliff sau unde-ar fi putut auzi vorbindu-se de el. Aceasta, împreună cu durerea, îl transformară într-un adevărat pustnic: renunță la slujba de magistrat, nu se mai duse nici măcar la biserică, evita în orice împrejurare satul și-și petrecea viața în izolare totală, între marginile parcului și ale moșiei sale; numai că ieșea uneori să se plimbe singur pe dealuri sau să viziteze mormântul soției, de cele mai multe ori seara sau dimineața foarte devreme, înainte de a fi ieșit alți drumeți. Dar era un om prea bun pentru a putea fi multă vreme cu totul nefericit. El nu se ruga să-l bântuie sufletul Catherinei. Timpul i-a adus resemnarea și o melancolie mai dulce decât o bucurie obișnuită. Își amintea de ea cu o dragoste fierbinte și duioasă, năzuind, plin de nădejde, spre lumea aceea mai bună în care, nu se îndoia, se dusese ea.

Avea și mângâieri și iubiri pământești. Cum v-am spus, timp de câteva zile păru că nici nu-i pasă de urmașa plăpândă a celei dispărute; dar răceala aceea se topi tot atât de iute ca zăpada în aprilie, și mai înainte ca făptura aceea micuță să poată îngâna o vorbă sau să facă un pas șovăitor, ținea în inima lui sceptrul unui despot. Fusese botezată Catherine, dar el nu i-a rostit niciodată numele întreg, după cum nu-i spusese niciodată cu diminutivul celei dintâi Catherine: probabil pentru că Heathcliff avea obiceiul să-i zică așa. Cea mică a fost întotdeauna Cathy: pentru el, numele acesta o deosebea de mama ei și totodată o lega de ea; iar dragostea lui pentru fetiță izvora mult mai mult din legătura ei cu mama decât din faptul că era copilul lui.

Adeseori făceam comparație între el și Hindley Earnshaw și-mi băteam capul să găsesc o explicație mulțumitoare pentru care purtarea lor fusese atât de diferită în împrejurări asemănătoare. Amândoi fuseseră soți iubitori și amândoi erau atașați de copiii lor; și nu vedeam de ce n-ar fi apucat amândoi pe-aceeași cale, în bine sau în rău. Dar, m-am gândit eu, Hindley, deși părea mai tare la minte, s-a dovedit a fi, din păcate, omul mai rău și mai slab. Când corabia lui s-a izbit de stânci, căpitanul și-a părăsit postul, iar echipajul, în loc să încerce s-o salveze, s-a lăsat cuprins de răzmeriță și învălmășeală, fără să-i mai lase vreo nădejde nefericitei corăbii. Linton, dimpotrivă, a dovedit adevăratul curaj al unui suflet leal și credincios: a avut încredere în Dumnezeu, și Dumnezeu l-a mângâiat. Unul a nădăjduit, celălalt a deznădăjduit: fiecare și-a ales soarta și a fost pe drept osândit s-o îndure. Dar dumneavoastră nu doriți să auziți predicile mele, domnule Lockwood; dumneavoastră veți judeca toate aceste lucruri tot atât de bine ca și mine, sau veți crede cel puțin că le judecați, și asta-i totuna. Sfârșitul lui Earnshaw a fost cel la care te puteai aștepta; a urmat foarte repede după al surorii lui: abia de-au trecut șase luni între ele. Noi, cei de la Grange, n-am aflat niciodată ceva prea lămurit despre starea lui dinaintea morții; tot ce-am aflat a fost cu prilejul când m-am dus să dau o mână de ajutor la pregătirile pentru înmormântare. Domnul Kenneth a venit să-i dea vestea stăpânului meu.

— Ei bine, Nelly, zise el, intrând călare în curte într-o dimineață, prea devreme ca să nu mă sperie numaidecât cu presimțirea unei vești rele, acum e rândul tău și-al meu să ne punem în doliu. Cine crezi c-a șters-o de lângă noi de data asta?

— Cine? l-am întrebat eu tulburată.

— Ghici! răspunse el, descălecând și agățând dârlogii în cârligul de lângă ușă. Și ridică-ți colțul șorțului: sunt sigur c-ai să ai nevoie de el.

— Desigur că nu domnul Heathcliff? am exclamat.

— Ce? Ai vărsa lacrimi pentru el? zise doctorul. Nu, Heathcliff e un bărbat tânăr și viguros: azi pare înfloritor. Adineauri l-am văzut. S-a întremat văzând cu ochii de când și-a pierdut jumătatea.

— Atunci cine, domnule Kenneth? am repetat eu nerăbdătoare.

— Hindley Earnshaw! Vechiul tău prieten Hindley, răspunse el, și tovarășul meu de rele, deși de multă vreme se sălbăticise prea tare pentru mine. Na! Ți-am spus eu c-o să curgă lacrimi. Dar fii tare! A murit după firea lui: beat ca un lord. Sărmanul băiat! Și eu sunt mâhnit. Omul nu se poate împiedica să regrete un tovarăș vechi, cu toate că avea cele mai urâte apucături din câte își poate închipui cineva și mi-a jucat multe feste urâte. Abia avea douăzeci și șapte de ani, se pare: de-o vârstă cu tine. Cine-ar fi crezut că v-ați născut în același an?

Mărturisesc că această lovitură a fost pentru mine mai grea decât zguduirea pricinuită de moartea doamnei Linton: amintirile de odinioară îmi stăruiau în inimă. M-am așezat în pridvor și-am plâns ca după o rudă de sânge, rugându-l pe domnul Kenneth să găsească alt servitor care să-l conducă la stăpân. Nu mă puteam opri să mă tot întreb: „A avut oare parte de un joc cinstit?” Orice-aș fi făcut, gândul acesta mă chinuia; era atât de stăruitor și de obositor, încât m-am hotărât să cer învoire să mă duc la Răscruce de Vânturi, să dau o mână de ajutor la cele din urmă îndatoriri față de mort. Domnul Linton s-a codit mult până să consimtă, dar eu am pledat cu multă căldură pentru starea de părăsire în care zăcea acolo și i-am mai spus că fostul meu stăpân și frate de lapte are tot atâta drept la serviciile mele cât și el. În afară de asta, i-am amintit că micul Hareton e nepotul soției lui și, în lipsa unei rude mai apropiate, el ar trebui să-i fie tutore; și că ar trebui, ba chiar trebuie, să vadă cum a rămas averea și să se ocupe de treburile cumnatului său. Nu era atunci în stare să se ocupe de asemenea chestiuni, dar mi-a spus să vorbesc cu avocatul lui și, în cele din urmă, mi-a îngăduit să plec. Avocatul lui fusese și avocatul lui Earnshaw; m-am dus în sat și l-am rugat să mă însoțească. El clătină din cap și mă sfătui să-l lăsăm pe Heathcliff în pace, susținând că, dacă s-ar cunoaște adevărul, Hareton s-ar dovedi a fi cam un cerșetor.

— Tatăl lui a murit plin de datorii, zise el; întreaga avere e ipotecată, și singura șansă a moștenitorului firesc e să i se dea prilejul să trezească oarecare simpatie în inima creditorului, ca acesta să se poarte cu blândețe față de el.

Când am ajuns la Răscruce, am explicat că venisem să veghez ca totul să se facă după cum se cuvine; iar Joseph, care părea destul de mâhnit, s-a arătat mulțumit văzându-mă. Domnul Heathcliff a spus că nu vede pentru ce e nevoie de mine, dar că pot rămâne, dacă vreau, să rânduiesc cele de trebuință pentru înmormântare.

— La drept vorbind, observă el, trupul nerodului ăstuia ar trebui îngropat la o răspântie, fără niciun fel de ceremonie. Întâmplător, l-am lăsat ieri după-amiază zece minute singur și, în timpul ăsta, a încuiat amândouă ușile casei ca să nu pot intra, și și-a petrecut noaptea bând înadins până și-a dat duhul! Azi-dimineață am spart ușa, căci l-am auzit sforăind ca un cal, și l-am găsit culcat pe bancă: să-l fi jupuit ori scalpat și tot nu s-ar fi trezit. Am trimis după Kenneth și a venit, dar abia după ce bestia se prefăcuse în hoit: era mort, rece și țeapăn; așa că recunoști și dumneata că n-avea rost să ne mai frământăm pentru el!

Bătrânul servitor adeveri spusele lui, dar mormăi:

— Mai bine se ducea el singur după doctor! Eu i-aș fi purtat de grijă lu’ stăpânu’ mai bine decât dânsul… și nu era mort când am plecat eu, nimica de-așa!

Am stăruit să i se facă o înmormântare ca lumea. Domnul Heathcliff mi-a spus că și în această privință pot face cum vreau, numai să țin minte că banii pentru toată treaba ieșeau din buzunarul lui. A păstrat o purtare aspră și nepăsătoare, care nu arăta nici bucurie, nici tristețe; dacă arăta ceva, era mulțumirea împietrită a celui care a dus la bun sfârșit o muncă grea. E drept însă că la un moment dat am observat pe chipul lui ceva ce semăna a triumf: tocmai în clipa când oamenii scoteau coșciugul din casă. A avut ipocrizia să facă pe îndoliatul și, înainte de a porni în urma sicriului cu Hareton, l-a urcat pe copilul nefericit pe masă și a mormăit, cu o plăcere deosebită:

— Acum, voinicul meu, ești al meu! Și vom vedea noi dacă un copac nu crește tot atât de strâmb ca altul, când îl îndoaie același vânt!

Copilul, nebănuind nimic, ascultă cu plăcere aceste vorbe: se juca cu favoriții lui Heathcliff și-l mângâia pe obraz. Dar eu am înțeles ce voiau să spună și-am zis pe-un ton înțepat:

— Băiatul ăsta trebuie să se întoarcă cu mine la Thrushcross Grange, domnule. Nimic pe lumea asta nu e mai puțin al dumitale decât el!

— Așa spune Linton? întrebă el.

— Firește… Mi-a poruncit să-l iau, i-am răspuns.

— Bine, zise nemernicul, nu-l discutăm acum; dar mi-a venit pofta să încerc și eu să cresc un copil; așa că spune-i stăpânului dumitale că, dacă încearcă să mi-l ia pe ăsta, voi fi silit să-l înlocuiesc cu al meu. Nu mă leg să-l las pe Hareton să plece fără împotrivire, dar pe celălalt sunt aproape sigur că-l voi face să vină! Nu uita să-i spui.

Aluzia aceasta fu de ajuns ca să ne lege mâinile. Când m-am întors, i-am repetat lui Edgar Linton miezul ei; iar el, care de la început nu se arătase prea interesat, n-a mai pomenit de vreo intervenție. Nu cred că ar fi izbutit ceva, oricât de mult ar fi vrut.

Musafirul era acum stăpânul casei de la Răscruce de Vânturi: o ținea cu mână fermă și i-a dovedit avocatului — care, la rândul lui, i-a dovedit-o domnului Linton — că Earnshaw își ipotecase fiecare palmă de pământ pentru a-și hrăni cu bani patima jocului de noroc; iar cel care-i luase pământul zălog era el, Heathcliff. Așa că Hareton, care ar fi trebuit să fie acum cel dintâi gentleman din ținut, a ajuns în stare de totală dependență față de dușmanul neîmpăcat al tatălui său și trăiește în propria lui casă ca o slugă, fără a avea măcar avantajul unei simbrii; și e cu desăvârșire neputincios să-și facă dreptate, pentru că n-are pe nimeni pe lume și pentru că nici nu știe că i s-a făcut o nedreptate.