A mai trecut o săptămână… și sunt cu atâtea zile mai aproape de sănătate și de primăvară! Am ascultat întreaga poveste a vecinului meu, în mai multe ședințe, după cum menajera și-a putut rupe timp de la alte îndeletniciri mai importante. Voi continua-o cu cuvintele ei, doar ceva mai concentrat. În general, e o povestitoare foarte bună și nu cred că i-aș putea îmbunătăți stilul.
Seara, zise ea, în seara de după vizita mea la Răscruce, știam, parcă l-aș fi văzut cu ochii, că domnul Heathcliff se află prin preajma casei, și m-am ferit să ies, căci încă purtam în buzunar scrisoarea lui și n-aveam poftă să mă mai las amenințată ori hărțuită. Mă hotărâsem să nu i-o dau până când stăpânul nu va pleca undeva, deoarece nu puteam ghici cum o va impresiona pe Catherine. Urmarea a fost că nu i-am înmânat-o decât după trei zile. A patra zi era duminică și i-am dus-o în odaie după ce toți ai casei plecaseră la biserică. Rămăsese împreună cu mine un singur servitor să păzim casa; luaserăm obiceiul să încuiem ușile în timpul cât dura slujba, dar în ziua aceea vremea era atât de caldă și de plăcută, încât le-am deschis larg și, pentru a mă ține de cuvânt, căci știam cine va veni, i-am spus tovarășului meu că stăpâna are mare poftă de portocale, așa că trebuie să dea o fugă până-n sat să cumpere câteva, urmând să le plătim a doua zi. El a plecat, iar eu am urcat sus.
Doamna Linton, îmbrăcată într-o rochie largă, albă, cu un șal ușor pe umeri, ședea, ca de obicei, în firida ferestrei deschise. La începutul bolii, o parte din părul ei bogat și lung fusese tăiat; acum îl purta pieptănat simplu, în buclele lui firești, pe tâmple și pe gât. Înfățișarea îi era schimbată, așa cum îi spusesem și lui Heathcliff, dar când stătea liniștită, schimbarea aceasta îi dădea o frumusețe nepământeană. Strălucirii de odinioară a ochilor îi luase locul o blândețe visătoare și melancolică. Părea că nu se mai uită la lucrurile din jurul ei, ci mereu dincolo de ele, departe, foarte departe… ai fi zis că dincolo de această lume. Apoi paloarea feței — aspectul răvășit îi dispăruse pe măsură ce se mai împlinise — și expresia ciudată pe care i-o dădea starea minții, deși trădau dureros pricinile lor, sporeau înduioșarea pe care o trezea; și — pentru mine întotdeauna, știu bine, și cred că pentru oricine o vedea — dezmințeau dovezile mai palpabile ale însănătoșirii și o pecetluiau ca pe o ființă sortită pieirii.
În fața ei, pe pervazul ferestrei, se afla o carte deschisă, și din când în când vântul, abia simțit, îi mișca foile. Cred că Linton pusese cartea acolo, căci pe Catherine n-o distra nici cititul și nici vreo altă ocupație, iar el se străduia ceasuri întregi să-i atragă atenția asupra vreunui lucru care-i plăcuse în trecut. Ea era conștientă de ceea ce urmărea Linton și, când era mai bine dispusă, îi răbda cu seninătate eforturile, arătându-i inutilitatea lor doar înăbușind din când în când un suspin obosit, și oprindu-l în cele din urmă cu cele mai triste zâmbete și sărutări. Alteori îi întorcea repede spatele, enervată, și-și ascundea fața în mâini sau chiar îl respingea cu mânie: atunci el avea grijă s-o lase în pace, convins că nu-i poate fi de niciun folos.
Clopotele capelei de la Gimmerton răsunau încă, iar murmurul plin și melodios al pârâului din vale ajungea, mângâietor, până la urechile noastre. Era un dulce înlocuitor al foșnetului frunzișului de vară, care încă lipsea și care, la Grange, acoperea muzica aceasta când pomii erau înfrunziți. La Răscruce de Vânturi ea răsuna întotdeauna în zilele liniștite, după un dezgheț puternic sau un anotimp de ploi necontenite. Și la Răscruce de Vânturi se gândea Catherine ascultând-o; adică, dacă se gândea sau asculta ceva, căci avea iar privirea aceea vagă și îndepărtată despre care v-am vorbit adineauri, care nu arăta că ar mai fi luat seama la lucrurile materiale, nici cu urechea, nici cu ochii.
— Iată o scrisoare pentru dumneata, doamnă Linton, i-am spus, punându-i-o ușurel în mâna pe care o ținea pe genunchi. Trebuie s-o citești numaidecât, pentru că așteaptă un răspuns. Să-i rup eu sigiliul?
— Da, mi-a răspuns, fără să-și mute privirea.
Am deschis-o eu… era foarte scurtă.
— Acum, am continuat, citește-o.
Își retrase mâna și lăsă scrisoarea să cadă. I-am pus-o din nou în poală și-am stat lângă ea așteptând să binevoiască a privi în jos, dar așteptarea a fost atât de lungă, încât în cele din urmă i-am spus:
— Să ți-o citesc eu, doamnă? E de la domnul Heathcliff.
A tresărit, în ochi îi apăru licărirea tulbure a unei amintiri și se strădui să-și pună ideile în ordine. Ridică scrisoarea și avui impresia că o citește; când ajunse la semnătură, suspină. Totuși mi-am dat seama că nu înțelesese ce scria, căci, atunci când i-am cerut să-mi dea un răspuns, n-a făcut decât să-mi arate numele, privindu-mă trist, cu o nerăbdare întrebătoare.
— Ei bine, vrea să te vadă, am spus, ghicind că are nevoie de un tălmaci. Acum e în grădină și-așteaptă cu nerăbdare să audă răspunsul pe care i-l voi duce.
În timp ce vorbeam, am observat jos un câine mare, întins pe iarba însorită, ciulind urechile ca și cum ar fi vrut să latre, apoi lăsându-le la loc și dând de știre, din coadă, că se apropie cineva pe care nu-l socotea străin. Doamna Linton se aplecă înainte și ascultă cu răsuflarea tăiată. În minutul următor antreul fu străbătut de niște pași. Casa, deschisă, era prea ispititoare; așa că Heathcliff nu mai putuse rezista și intrase. Se gândise probabil că n-am să mă țin de cuvânt, și de aceea se hotărâse să se bizuie pe propria-i îndrăzneală. Catherine își îndreptă privirea încordată și nerăbdătoare spre intrarea camerei. Heathcliff nu nimeri dintr-o dată ușa, iar ea îmi făcu semn să-i deschid; o găsi însă înainte de a ajunge eu la ușă și, din unul sau doi pași mari, fu lângă ea și-o luă în brațe.
Vreo cinci minute n-a scos niciun cuvânt și nici n-a lăsat-o din brațe; în acest timp, cred că i-a dat atâtea sărutări câte n-a dat el în toată viața lui. Dar stăpâna mea a fost cea care l-a sărutat mai întâi; iar eu am văzut limpede că, de chinul cel mai cumplit, abia putea îndura să se uite la fața ei! Din clipa când a dat cu ochii de ea, a fost cutremurat de convingerea pe care-o aveam și eu că nu se putea spera într-o tămăduire deplină — că era osândită, că avea să moară negreșit.
— Oh, Cathy! Viața mea! Cum am să pot îndura asta? fură primele lui cuvinte, pe care le rosti pe un ton ce nu căuta să-i ascundă deznădejdea.
Apoi o privi cu-atâta intensitate, încât credeam că ochii i se vor umple de lacrimi; dar ardeau de chin și nu se umeziră.
— Ce mai e? zise Catherine, lăsându-se pe spate și răspunzându-i la privire cu fruntea întunecată deodată: dispoziția ei nu era decât o giruetă purtată de capricii mereu schimbătoare. Tu și cu Edgar mi-ați zdrobit inima, Heathcliff! Și-amândoi veniți la mine să vă plângeți fapta, de parcă voi ați fi de plâns! Dar mie nu mi-e milă de voi, nu. Tu m-ai ucis… și cred că ți-a priit. Cât ești de puternic! Câți ani mai ai de gând să trăiești după moartea mea?
Heathcliff îngenunchease într-un genunchi ca s-o îmbrățișeze; încercă să se ridice, dar ea îl apucă de păr și-l ținu jos.
— Aș vrea să te țin aici, continuă ea pe un ton amarnic, până vom muri amândoi! Nu mi-ar păsa ce-ai suferi! Nu-mi pasă de suferințele tale! De ce să nu suferi? Eu sufăr! Ai să mă uiți? Ai să fii fericit când eu voi fi în pământ? Iar peste douăzeci de ani ai să spui: „Iată mormântul lui Catherine Earnshaw. Am iubit-o, e mult de-atunci, și-am fost nenorocit când am pierdut-o, dar acum mi-a trecut. De-atunci am iubit pe multe altele; copiii mei mi-s mai dragi decât mi-era ea, iar când voi muri n-am să mă bucur că mă duc la ea: o să-mi pară rău că trebuie să-i părăsesc pe ei!” Așa ai să spui, Heathcliff?
— Nu mă chinui până ajung și eu nebun ca tine! strigă el, smucindu-și capul din strânsoarea mâinilor ei și scrâșnind din dinți.
Pentru un spectator rece, amândoi alcătuiau un tablou straniu și înspăimântător. Catherine avea dreptate să creadă că cerul va însemna un exil pentru ea, dacă, odată cu trupul muritor, nu-și va lepăda și firea. În momentul acela, cu obrazul alb, cu buzele fără sânge și ochii scânteietori, ținând între degetele strânse câteva șuvițe smulse din părul pe care-l apucase, avea în chip o sălbăticie răzbunătoare. Cât despre tovarășul ei, ridicându-se cu o mână, o prinsese cu cealaltă de braț; și blândețea lui era atât de puțină față de cât ar fi cerut starea ei, încât, atunci când i-a dat drumul, am văzut pe pielea fără culoare patru urme albastre, limpede întipărite.
— Ești posedată de diavol, continuă el sălbatic, de-mi vorbești astfel când ești pe moarte? Te-ai gândit tu că toate vorbele astea mi se vor întipări în minte ca niște peceți puse cu fierul roșu și că mă vor roade tot mai adânc, pe vecie, după ce tu mă vei fi părăsit? Știi prea bine că minți când spui că eu te-am ucis. Și, Catherine, știi că mai degrabă aș putea uita că trăiesc decât să te uit pe tine! Nu-i ajunge egoismului tău infernal gândul că, în timp ce tu-ți vei găsi liniștea, eu o să mă zvârcolesc în chinurile iadului?
— Eu n-am să-mi găsesc liniștea, gemu Catherine, adusă iar la simțământul slăbiciunii trupești de zvâcnirile violente și neregulate ale inimii, care se vedeau și se auzeau în această agitație excesivă. N-a mai spus nimic până nu i-a trecut criza; apoi a continuat, mai blând:
— Nu-ți doresc chinuri mai mari decât ale mele, Heathcliff. Nu doresc decât să nu ne despărțim niciodată, iar dacă un cuvânt rostit de mine te va durea de-acum încolo, gândește-te că eu, sub pământ, simt aceeași durere și, de dragul meu, iartă-mă. Vino aici și îngenunche iarăși! Tu nu mi-ai făcut niciun rău în viața ta. Nu, dacă nutrești mânie, va fi o amintire mult mai urâtă decât cuvintele mele aspre! Nu vrei să mai vii o dată aici? Vino!
Heathcliff se duse în spatele scaunului și se aplecă asupra ei, dar nu îndeajuns de mult ca ea să-i poată vedea fața, lividă de emoție. Ea se întoarse pentru a-l privi, dar el nu voia să fie văzut; o părăsi brusc și se îndreptă spre cămin; acolo se opri tăcut, cu spatele spre noi. Privirea doamnei Linton îl urmări, bănuitoare: fiecare mișcare a lui trezea în ea un sentiment nou. După o pauză și o privire prelungă, reîncepu, adresându-mi-se de astă dată mie, cu glasul unei dezamăgiri indignate:
— Oh, vezi, Nelly, nu se înduioșează nicio clipă ca să mă scape de mormânt. Așa sunt iubită eu! Bine, nu face nimic. Acela nu-i Heathcliff al meu. Eu am să-l iubesc însă și de-acum înainte pe-al meu și am să-l iau cu mine: e în sufletul meu. De altfel, adăugă ea visătoare, lucrul care mă supără cel mai mult, la urma urmei, e temnița asta sfărâmată. M-am săturat să fiu închisă aici. Mi-e dor să scap în lumea aceea minunată și să rămân acolo pentru totdeauna: să n-o mai văd tulbure, prin lacrimi, și să n-o mai doresc prin zidurile unei inimi îndurerate, ci să fiu într-adevăr cu ea și în ea. Nelly, tu te crezi mai bună și mai norocoasă decât mine, în plină sănătate și putere cum ești; acum mă plângi tu pe mine… dar foarte curând nu va mai fi așa. Am să te plâng eu pe tine. Am să fiu nespus mai departe și mai presus de voi toți. Mă mir că el nu vrea să stea lângă mine! continuă ea, ca pentru sine. Credeam că dorește și el asta. Heathcliff, scumpule, n-ar trebui să fii îmbufnat acum! Vino lângă mine, Heathcliff!
În avântul ei se ridică și se sprijini de brațul fotoliului. La această chemare fierbinte Heathcliff se întoarse spre ea; pe chip i se citea o deznădejde fără margini. Ochii lui, larg deschiși și umezi, aruncară în sfârșit spre ea o privire sălbatică; pieptul i se zbătea în respirații convulsive. O clipă rămaseră despărțiți… apoi, n-aș putea spune cum s-au întâlnit… Catherine făcu un salt, iar el o prinse, și se uniră într-o îmbrățișare din care credeam că stăpâna mea nu va mai ieși vie. De fapt, așa cum o vedeam eu, părea că nu mai e în simțiri. El se azvârli în cel mai apropiat fotoliu și, când mă îndreptai în grabă să văd dacă nu leșinase, scrâșni din dinți spre mine; avea spume la gură ca un câine turbat și-o strângea la piept cu o gelozie lacomă. Mi se părea că nu mă mai aflu în preajma unei făpturi din aceeași specie cu mine. Parcă nu înțelegea nimic, cu toate că-i vorbeam. Atunci m-am dat la o parte și n-am mai rostit niciun cuvânt, nedumerită peste măsură.
Curând, o mișcare a Catherinei mă ușură puțin: își ridică mâna ca să-l cuprindă de gât și să-și lipească obrazul de obrazul lui, cum o ținea el în brațe; iar Heathcliff, copleșind-o cu mângâieri frenetice, zise cu sălbăticie:
— Acum abia îmi arăți cât ai fost de crudă… crudă și falsă. De ce m-ai disprețuit? De ce ți-ai trădat propria-ți inimă, Cathy? Nu am niciun cuvânt de mângâiere. Meriți asta. Tu te-ai ucis singură. Da, poți să mă săruți și să plângi, poți să-mi storci sărutări și lacrimi: ele te vor ofili… te vor osândi. M-ai iubit… atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept… răspunde-mi… pentru un biet capriciu pe care l-ai simțit față de Linton? Pentru că nici suferința, nici degradarea, nici moartea, nimic din ce-ar fi putut aduce asupra noastră Dumnezeu sau Satana nu ne-ar fi putut despărți, tu, din propria ta voință, ai făcut-o. Nu eu ți-am zdrobit inima… tu ți-ai zdrobit-o, și, zdrobind-o pe-a ta, ai zdrobit-o și pe-a mea. Cu atât mai rău pentru mine că sunt puternic. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viață va fi asta când tu… Doamne! Ție ți-ar plăcea să trăiești cu sufletul în mormânt?
— Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace! zise Catherine plângând în hohote. Dac-am greșit, îmi plătesc greșeala cu viața. E destul! Și tu m-ai părăsit, dar n-am să te mustru! Te iert. Iartă-mă și tu!
— E greu să ierți când vezi ochii ăștia și simți mâinile astea slăbite, răspunse el. Sărută-mă din nou și nu mă lăsa să-ți văd ochii! Te iert pentru ce mi-ai făcut mie. Îmi iubesc ucigașul… dar pe-al tău cum l-aș putea iubi?
Rămaseră tăcuți, cu fețele ascunse una într-alta și cu obrazul unuia spălat de lacrimile celuilalt. Cel puțin cred că plângeau amândoi; se pare că și Heathcliff putea plânge într-o împrejurare atât de mare ca aceasta.
Între timp, începusem să mă simt foarte neliniștită, căci după-amiaza trecea iute, omul pe care-l trimisesem în sat se întorsese de la cumpărături, și în lumina soarelui de asfințit, care urca valea, puteam distinge mulțimea ce se aduna tot mai deasă în fața pridvorului capelei din Gimmerton.
— Slujba s-a terminat, le-am zis. Într-o jumătate de ceas stăpânul va fi aici.
Heathcliff gemu un blestem și o strânse și mai tare pe Catherine, iar ea nici nu se mișcă.
Nu mult după aceea am observat un grup de servitori urcând pe drumul spre aripa bucătăriei. Domnul Linton nu era departe în urma lor. A deschis singur poarta și a pornit agale spre casă, bucurându-se probabil de după-amiaza aceea frumoasă, cu o adiere dulce ca de vară.
— Iată-l! am exclamat. Pentru numele lui Dumnezeu, fugi iute jos! Pe scara principală n-ai să-ntâlnești pe nimeni. Grăbește-te și stai printre pomi până intră de-a binelea în casă!
— Trebuie să plec, Cathy, zise Heathcliff, căutând să se desfacă din brațele ei. Dar dacă rămân în viață, am să te mai văd o dată, înainte de a adormi. Nu mă îndepărtez mai mult de cinci pași de fereastra ta.
— Nu trebuie să pleci! răspunse ea, strângându-l atât cât îi îngăduiau puterile. N-ai să pleci, îți spun eu.
— Numai pentru un ceas, se rugă el stăruitor.
— Nici pentru un minut, răspunse ea.
— Trebuie… Linton va fi îndată aici, stărui intrusul, speriat.
Ar fi vrut să se ridice și i-ar fi desfăcut astfel degetele… dar ea se ținea strâns de el și gâfâia: pe fața ei se citea o hotărâre nebună.
— Nu! țipă ea. Oh, nu, nu pleca! E pentru ultima dată! Edgar nu ne va face niciun rău. Heathcliff, mor! Mor!
— Ducă-se dracului nerodul! Uite-l! strigă Heathcliff, căzând înapoi în fotoliu. Taci, scumpa mea! Taci, taci, Catherine! Rămân aici. Și dacă m-ar împușca așa, mi-aș da sufletul cu o binecuvântare pe buze.
Și iată-i din nou strânși unul în brațele celuilalt. L-am auzit pe stăpân urcând scările: o sudoare rece îmi curgea pe frunte: eram înspăimântată.
— Ai de gând să-i asculți aiurelile? i-am spus eu, aprinsă. Nu știe ce vorbește. Vrei s-o pierzi pentru că n-are destulă minte să se ajute singură? Ridică-te! Poți să te desprinzi imediat. Asta e fapta cea mai diabolică pe care ai săvârșit-o vreodată. S-a isprăvit cu noi toți… stăpân, stăpână și servitoare!
Îmi frământam mâinile și strigam; iar domnul Linton, auzind gălăgie, grăbi pasul. Și cu toate că eram atât de agitată observai, cu sinceră bucurie, că brațele Catherinei căzuseră moi, iar capul îi atârna.
„E leșinată, ori moartă, m-am gândit. Cu atât mai bine. E mult mai bine să fie moartă, decât să mai lâncezească, povară și izvor de suferințe pentru toți cei din jur.”
Edgar, palid de uluire și furie, sări la musafirul nepoftit. Ce-avea de gând să facă nu știu; dar celălalt opri, pe loc, orice demonstrație, punându-i în brațe trupul care părea fără viață.
— Privește! îi zise. Dacă nu ești un diavol, ajut-o mai întâi pe ea, și-abia după aceea să stai de vorbă cu mine!
Apoi s-a dus în salon și s-a așezat. Domnul Linton m-a chemat într-ajutor și, cu mare greutate, după ce-am recurs la toate mijloacele posibile, am izbutit s-o readucem în simțiri. Dar era cu desăvârșire rătăcită; ofta, gemea și nu recunoștea pe nimeni. Edgar, în grija lui pentru ea, uită de prietenul ei pe care-l ura atâta. Eu însă nu l-am uitat. M-am dus la el de îndată ce-am putut și l-am rugat să plece, spunându-i că Catherine se simte mai bine și a doua zi dimineață îi voi da de veste cum a petrecut noaptea.
— Nu refuz să ies din casă, răspunse el, dar am să stau în grădină și, Nelly, bagă de seamă să te ții mâine de cuvânt. Am să fiu sub zadele acelea. Bagă de seamă, căci, de nu, am să vin din nou, indiferent dacă Linton e sau nu acasă.
Din ușa pe jumătate deschisă a odăii privi în grabă înăuntru și, convingându-se că ceea ce-i spuneam părea să fie adevărat, eliberă casa de prezența lui nefastă.