1801. — Adineauri m-am întors din vizita făcută proprietarului meu — singurul vecin cu care voi avea de-a face aici. Într-adevăr, am poposit într-un ținut minunat! Nu cred că, din toată Anglia, aș fi putut alege un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârșit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff și cu mine suntem perechea cea mai potrivită ca să ne împărțim pustietatea. Strașnic bărbat! Nici nu și-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se retrag bănuitori sub sprâncene și că, atunci când mi-am spus numele, își vâră, cu o hotărâre geloasă, degetele și mai adânc în jiletcă.
— Domnul Heathcliff? l-am întrebat.
Răspunsul a fost un semn făcut din cap.
— Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaș, domnule. Îmi fac onoarea de a vă vizita cât mai curând după sosirea mea, ca să-mi exprim nădejdea că nu v-am stânjenit prea mult stăruind să închiriez Thrushcross Grange: am auzit ieri că v-ați fi gândit…
— Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el schimonosindu-și fața. Dacă mi-ar sta în putință, n-aș îngădui nimănui să mă stânjenească; intră!
Acest „intră” a fost rostit printre dinți și voia să spună mai curând: „Du-te dracului!”; nici măcar poarta peste care se sprijinea domnul Heathcliff n-a făcut vreo mișcare care să însoțească binevoitor cuvintele lui. Cred că tocmai amănuntul acesta m-a făcut să-i primesc invitația: mă interesa un om care părea și mai peste măsură de rezervat decât mine.
Când văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse totuși mâna și-i scoase lanțul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee. Ajunși în curte, strigă:
— Joseph, ia calul domnului Lockwood și adu niște vin!
„Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi zisei auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba crește printre lespezi și că numai vitele mai tund gardurile vii.”
Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân, deși părea voinic și vânjos.
— Domnul să ne apere! mormăi el în barbă, morocănos, luându-mi calul în primire.
Și mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea nevoie de ajutorul ceresc pentru a-și mistui prânzul și exclamația lui plină de evlavie nu avea nicio legătură cu sosirea mea neașteptată.
La Răscruce de Vânturi e numele locuinței domnului Heathcliff. „Răscruce de vânturi” e o vorbă de prin partea locului, grăitoare, care spune ce învolburare a văzduhului îndură casa, așezată unde e, pe vreme de furtună. Aer curat și înviorător au acolo sus în orice vreme, desigur: puterea vântului de miazănoapte, care trece peste creastă, o poți ghici după aplecarea peste măsură a câtorva brazi pitici din capătul casei și după un șir de spini sfrijiți, care își întind toți crengile într-o singură parte, cerșind parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător și a clădit casa solid: ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colțurile, apărate de pietre mari, ieșite mult în afară.
Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulțimea de sculpturi grotești risipite pe fațadă și mai ales în jurul intrării principale, deasupra căreia, printre nenumărați grifoni care începuseră să se fărâmițeze și amorași lipsiți de pudoare, am descoperit data „1500” și numele „Hareton Earnshaw”. Aș fi vrut să fac câteva comentarii și să-l rog pe ursuzul meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui, așa cum stătea în fața ușii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în casă, ori să plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său.
Un singur pas ne aduse, fără să mai trecem prin vreun gang sau vestibul, în odaia de zi a familiei, căreia aici i se spune, prin excelență, „sala”. De obicei, sala cuprinde și bucătăria, și camera de primire, dar eu cred că la Răscruce de Vânturi bucătăria a fost silită să se retragă cu totul în altă parte a casei. Cel puțin, deslușeam glasuri pălăvrăgind și zgomot de vase venind din adâncul casei; și, în preajma căminului uriaș, n-am văzut nimic care să mă fi făcut a crede că acolo se coace, se fierbe sau se frige ceva, nici vreo strălucire de tigăi de aramă și strecurători de cositor pe pereți. Într-un capăt al încăperii însă se răsfrângeau minunat atât lumina, cât și căldura, în enorme farfurii de cositor, printre care se aflau ulcioare și căni de argint, înșirate rânduri-rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. Tavanul nu fusese niciodată căptușit: întreaga lui alcătuire stătea dezvelită în fața unui ochi cercetător, în afară de locul unde o ramă de lemn, încărcată cu turte de ovăz și cu ciorchini de pulpe de vacă, de berbec și de porc, o ascundea. Deasupra căminului se aflau mai multe puști vechi, cu înfățișare de tâlhar, și o pereche de pistoale de pus la oblânc; iar în chip de podoabă, înșirate pe marginea poliței, trei cutii de metal, pictate în culori țipătoare. Pardoseala era de piatră albă, netedă; scaunele, rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde; în umbră se întrezăreau unul sau două scaune masive, negre. În firida de sub bufet sta culcată o cățea uriașă de prepelicar, castanie, înconjurată de o ceată de căței care scânceau; iar prin alte unghere dormeau alți câini.
Locuința și mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparținut unui fermier obișnuit din nord, cu fața dârză și cu picioare puternice, puse în valoare de pantalonii până la genunchi și de jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci sau șase mile printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după prânz, poți găsi un asemenea personaj, așezat în fotoliul său, cu cana de bere spumegând pe masa rotundă din fața lui. Dar domnul Heathcliff oferă un contrast izbitor cu casa și felul lui de viață. Ca înfățișare, pare un țigan cu pielea tuciurie; ca îmbrăcăminte și purtare, un gentleman, adică tot atât de gentleman cât mulți proprietari de moșii de la țară: cam neglijent, poate, dar neglijența nu-i șade rău, fiindcă e drept și frumos la trup; și cam posac. Unii l-ar putea bănui de o oarecare mândrie de om prost crescut; dar o coardă binevoitoare din mine îmi spune că nu poate fi vorba de așa ceva: știu, din instinct, că rezerva lui izvorăște din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce. El iubește sau urăște deopotrivă în ascuns și i s-ar părea un fel de obrăznicie să fie la rândul lui iubit sau urât. Dar mă cam pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însușiri. Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să-și țină mâna deoparte când întâlnește pe cineva care ar vrea să-i facă cunoștința pot fi cu totul altele decât ale mele. Să sper că firea mea e oarecum unică: scumpa mea mamă îmi spunea că n-o să am niciodată un cămin tihnit și, într-adevăr, chiar în vara trecută m-am dovedit cu desăvârșire nedemn de a-l avea.
În timp ce mă bucuram, pe malul mării, de o lună de vreme frumoasă, întâmplarea a făcut să mă aflu în tovărășia celei mai fermecătoare făpturi: o adevărată zeiță în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a băgat în seamă. N-am „spus nicicând iubirea mea” prin viu grai, dar dacă privirile pot vorbi, atunci și cel mai idiot dintre idioți ar fi putut ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a înțeles și mi-a răspuns cu o privire, cea mai dulce privire ce se poate închipui. Și ce-am făcut eu? O mărturisesc cu rușine: glacial, m-am retras în mine ca un melc, și la fiecare privire de-a ei m-am retras mai adânc, mai rece, până când, în cele din urmă, biata făptură nevinovată a început să se îndoiască de propriile ei simțuri și, năucită de nedumerire, rușinată de presupusa ei eroare, își convinse mama să plece de acolo în grabă.
Prin această ciudată întorsătură a firii mele mi-am câștigat reputația unui om lipsit de inimă cu bună știință; cât de puțin o merit, numai eu știu!
M-am așezat la capătul vetrei, pe un scaun opus celui spre care pășea gazda mea; și, ca să umplu o clipă de tăcere, am încercat să mângâi cățeaua, care, părăsindu-și culcușul și puii, se strecurase ca o lupoaică în spatele picioarelor mele; avea buza răsfrântă, dinții albi umeziți de bale și sta gata să mă înșface. Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă și răgușită.
— Ai face mai bine să lași cățeaua în pace, mârâi și domnul Heathcliff pe același ton, iar pentru a împiedica unele demonstrații mai fioroase din partea ei, îi trase un picior. Nu-i învățată cu mângâierile, n-o țin pentru răsfăț. Apoi, făcând câțiva pași mari spre o ușă lăturalnică, strigă din nou: Joseph!
Dar Joseph mormăia ceva neînțeles în fundul pivniței și părea că nu are de gând să vină sus, așa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă singur, față-n față cu cățeaua aceea amenințătoare și cu o pereche de câini ciobănești, flocoși și fioroși, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu gelozie toate mișcările. Nedorind să intru în contact cu colții lor, am stat nemișcat; dar, închipuindu-mi că nu vor înțelege insultele tacite, am avut nefericita idee de a le face cu ochiul și de a mă strâmba la toate trei animalele, până când una din strâmbături o enervă atât de mult pe „doamna”, încât se înfurie brusc și sări pe genunchii mei. Am azvârlit-o cât colo și m-am grăbit să pun masa între noi. Această mișcare a răsculat întregul stup: o jumătate de duzină de monștri cu patru labe, de diferite mărimi și vârste, ieșiră din vizuinele lor ascunse și veniră spre cămin, punctul principal al încăperii. Simțind cum călcâiele mele, cât și pulpanele hainei, devin ținta anume a asaltului lor, m-am apărat cât am putut mai bine cu vătraiul de atacul celor mai mari dintre adversari; totuși, pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul cuiva din casă.
Domnul Heathcliff și omul lui urcară treptele pivniței cu o nepăsare jignitoare. Cred că nu și-au iuțit câtuși de puțin pasul, cu toate că în jurul căminului se stârnise o adevărată furtună de lătrături și chelălăieli. Din fericire, cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie zdravănă, cu fusta suflecată, brațele goale și obrajii rumeniți de foc se repezi în mijlocul nostru învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei arme și al limbii ei, furtuna se potoli ca prin farmec, iar când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă decât ea, suflând din greu, ca marea după un vânt năprasnic.
— Ce dracu s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod greu de îndurat după această primire atât de puțin ospitalieră.
— Ce dracu, într-adevăr! mormăii eu. Turma de porci în care-au intrat demonii nu era stăpânită de duhuri mai rele decât jivinele dumneavoastră, domnule. Dacă părăseați un străin în mijlocul unei haite de tigri, tot atâta era!
— Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el, punând sticla în fața mea și împingând masa la locul ei. Bine fac câinii dacă sunt cu ochii în patru. Bei un pahar de vin?
— Nu, mulțumesc.
— Nu te-au mușcat, nu-i așa?
— Dacă m-ar fi mușcat, l-aș fi însemnat eu pe cel care m-a mușcat.
Fața lui Heathcliff se destinse într-un rânjet.
— Haide, haide, zise, ești cam tulburat, domnule Lockwood. Poftim, gustă puțin vin. Oaspeții sunt atât de rari în această casă, încât, trebuie să recunosc, nici eu și nici câinii mei nu prea știm cum să-i primim. În sănătatea dumitale, domnule!
Mă înclinai, făcându-i aceeași urare: îmi dădeam seama că ar fi o prostie să stau bosumflat din pricina purtării proaste a unei haite de dulăi. Și, în afară de asta, nu voiam să-l las pe omul acesta să se mai distreze pe socoteala mea, de vreme ce asta era toana lui. Iar el, gândindu-se desigur că e o prostie să te pui rău cu un chiriaș bun, renunță în oarecare măsură la stilul său laconic și, nemaiînghițând pronumele și verbele auxiliare, începu să vorbească despre un subiect despre care credea că mă interesează — avantajele și dezavantajele locului unde m-am retras. Despre lucrurile pe care le-am atins, omul mi se păru foarte inteligent, de aceea, înainte de-a pleca acasă, avusei îndrăzneala să mă ofer să-l vizitez și a doua zi. Era limpede că nu dorea să-mi repet intruziunea. Totuși, mă voi duce. Sunt uimit cât de sociabil mă simt în comparație cu el.