Vara trecuse deja de toiul ei când Edgar, fără tragere de inimă, cedă rugăminților lor, și Catherine și cu mine pornirăm în prima noastră plimbare călare ca să ne întâlnim cu vărul ei. Era o zi înăbușitoare, cu zăpușeală: fără soare, dar cu cerul prea pestriț și neguros ca să ne temem de ploaie; iar locul nostru de întâlnire fusese fixat la stâlpul indicator, la încrucișarea drumurilor. Când am ajuns acolo însă, un băiețel de la vite, trimis în calea noastră, ne spuse: „Domnișorul Linton e chiar pe partea asta de Răscruce și v-ar fi tare îndatorat dacă ați mai merge un pic înainte.”
— Asta înseamnă că domnișorul Linton a uitat prima poruncă a unchiului său, am remarcat eu; ne-a spus să rămânem pe pământurile de la Grange, și uite că ieșim de pe ele chiar de la început.
— Ei bine, o să întoarcem caii când ajungem la el, răspunse tovarășa mea; și-o să ne plimbăm spre casă.
Dar când am ajuns la el — și asta abia la un sfert de milă de ușa casei lui —, am văzut că n-avea cal și-am fost silite să descălecăm și să-i lăsăm pe ai noștri să pască. Era culcat pe iarba-neagră, așteptând să ne apropiem, și nu s-a ridicat până n-am fost la câțiva pași de el. Atunci a pornit spre noi atât de slab și era atât de palid, încât am exclamat imediat: „Păi, domnișorule Heathcliff, dumneata nu ești în stare de plimbare în dimineața asta. Ce bolnav arăți!”
Catherine îl privi cu durere și uimire: exclamația de bucurie de pe buze i se schimbă într-una de spaimă, iar urările pentru revederea lor atât de mult amânată, într-o întrebare îngrijorată: nu cumva se simte mai rău decât de obicei?
— Nu… mai bine… mai bine! zise el gâfâind, tremurând și ținând-o de mână, de parc-ar fi avut nevoie de sprijinul ei, în timp ce ochii lui mari și albaștri rătăceau sfioși asupra ei; adânciturile din jurul lor schimbaseră expresia lâncedă de odinioară într-o sălbăticie istovită.
— Dar ți-a fost mai rău, stărui verișoara lui; mai rău decât atunci când te-am văzut ultima oară; ești mai slab și…
— Sunt obosit, o întrerupse el grăbit. E prea cald ca să ne plimbăm; hai să ne odihnim aici. Și dimineața mi-e adeseori rău… tăticu zice că e din pricină că cresc prea repede.
Prea puțin mulțumită, Cathy se așeză, iar el se întinse lângă ea.
— Asta seamănă cu raiul tău, zise ea, silindu-se să fie veselă. Îți aduci aminte de cele două zile pe care ne-am învoit să le petrecem fiecare în locul și în felul care i se par lui mai plăcute? Asta-i aproape ziua ta, numai că sunt nori; dar sunt atât de moi și de domoli, încât e mai frumos decât dac-ar fi soare. Săptămâna viitoare, dacă poți, o să mergem călare în parcul de la Grange și-l încercăm pe-al meu.
Linton nu părea să-și amintească despre ce vorbea ea, și se vedea cât colo că-i e foarte greu să susțină orice fel de convorbire. Lipsa lui de interes pentru tot ce începea ea să spună, precum și neputința lui de a o distra erau atât de vădite, încât ea nu-și putu ascunde dezamăgirea. O schimbare nelămurită se petrecuse în toată ființa și în toată purtarea lui. Toanele, care odinioară puteau fi prefăcute prin mângâieri în drăgălășenie, lăsaseră locul unei apatii nepăsătoare; era mai puțin din firea arțăgoasă a copilului care se văicărește și sâcâie dinadins ca să fie alintat, și mai mult din posomoreala închisă în sine a bolnavului fără leac, care respinge orice mângâiere și e gata să ia veselia celorlalți drept o insultă. Catherine observă, ca și mine, că pentru el tovărășia noastră era mai degrabă o pedeapsă decât o plăcere; și nu se sfii să propună, curând, să plecăm. Propunerea aceasta, pe neașteptate, l-a trezit pe Linton din letargie și l-a adus într-o stare ciudată de agitație. Privind înspăimântat spre Răscruce, a implorat-o să mai rămână cel puțin încă o jumătate de ceas.
— Dar cred, zise Cathy, că te-ai simți mai bine acasă decât șezând aici; și văd că azi nu te pot distra cu poveștile, cântecele și pălăvrăgeala mea: în astea șase luni ai ajuns mai înțelept decât mine; acum nu prea-ți mai plac distracțiile mele; altfel, dacă te-aș putea distra, aș rămâne bucuroasă.
— Rămâi ca să te odihnești, răspunse el. Și, Catherine, să nu crezi și să nu spui că sunt foarte bolnav: vremea grea și căldura mă moleșesc; și înainte să veniți m-am plimbat mult, pentru puterile mele. Spune-i unchiului că sunt destul de sănătos, vrei?
— Am să-i spun că tu zici asta, Linton. Eu n-aș putea afirma că ești, observă tânăra mea domnișoară, mirată de încăpățânarea cu care susținea un lucru vădit neadevărat.
— Și să vii aici și joia viitoare, continuă el, ferindu-se de privirea ei nedumerită. Și mulțumește-i din partea mea că ți-a îngăduit să vii… cele mai calde mulțumiri, Catherine. Și… și, dacă te întâlnești cumva cu tata și te-ntreabă despre mine, nu-l lăsa să creadă c-am fost peste măsură de tăcut și de prost: nu face o mutră atât de tristă și de abătută cum faci acum… o să se înfurie.
— Nu-mi pasă de furia lui! exclamă Cathy, crezând că furia aceea se va abate asupra ei.
— Dar mie-mi pasă, zise vărul ei, cutremurându-se. Nu-l întărâta împotriva mea, Catherine, căci e foarte aspru.
— E aspru cu dumneata, domnișorule Heathcliff? l-am întrebat. S-a săturat de îngăduință și a trecut de la ura pasivă la ura activă?
Linton se uită la mine, dar nu-mi răspunse; și după ce Cathy mai șezu lângă el încă zece minute, în care timp capul lui căzu somnoros pe piept și nu scoase decât gemete înăbușite de istovire sau de durere, ea începu să-și caute mângâiere culegând afine și împărțind cu mine roadele căutărilor ei: lui nu-i oferi, căci vedea că orice altă atenție nu l-ar fi făcut decât să obosească și să se supere.
— A trecut jumătatea de ceas, Ellen? îmi șopti ea la ureche, în cele din urmă. Nu văd de ce-am mai sta. A adormit, și tăticu o să ne aștepte acasă.
— Ei, nu-l putem lăsa aici dormind, i-am răspuns; așteaptă până se trezește și ai răbdare. Erai tare grăbită să pornești, dar dorul de a-l vedea pe bietul Linton ți s-a risipit iute!
— De ce-a vrut el să mă vadă? răspunse Catherine. Altădată, chiar când era în toanele cele mai proaste, îmi plăcea mai mult decât acum, în starea asta ciudată. E ca și cum întâlnirea asta ar fi o datorie pe care e silit s-o împlinească, de frică să nu-l certe tatăl lui. Dar nu prea am de gând să vin ca să-i fac plăcere domnului Heathcliff, oricare ar fi motivul pentru care-i poruncește lui Linton să îndure pedeapsa asta. Și deși mă bucur că e mai sănătos, îmi pare rău că-i atât de puțin plăcut și atât de puțin drăgăstos cu mine.
— Crezi, așadar, că e mai sănătos? am zis eu.
— Da, răspunse ea, pentru că întotdeauna făcea mare caz de suferințele lui, știi. Nu-i destul de sănătos, cum m-a rugat să-i spun lui tăticu; dar e foarte probabil că-i e mai bine.
— Aici nu suntem de aceeași părere, domnișoară Cathy, am remarcat eu; eu aș zice că-i e mult mai rău.
În clipa aceea Linton tresări din somn, buimac și îngrozit, și întrebă dacă nu l-a strigat cineva.
— Nu, zise Catherine; poate doar în vis. Nu pricep cum poți moțăi afară, dimineața.
— Mi s-a părut că l-am auzit pe tata, gâfâi el, ridicându-și privirea spre culmea amenințătoare de deasupra noastră. Sunteți sigure că n-a vorbit nimeni?
— Sigure de tot, răspunse verișoara lui. Doar Ellen și cu mine ne contraziceam în privința sănătății tale. Ești într-adevăr mai tare, Linton, decât astă-iarnă, când ne-am despărțit? Dacă ești, sunt sigură că un lucru nu s-a întărit: dragostea ta pentru mine. Spune… ești?
Lacrimile îi țâșniră lui Linton din ochi când răspunse: „Da, da, sunt!” Și, tot sub vraja glasului închipuit, privirea îi rătăcea în sus și în jos, căutându-l pe cel căruia îi aparținea.
Cathy se ridică. „Pentru azi trebuie să ne despărțim, zise ea. Și n-am să-ți ascund că am fost tare dezamăgită de întâlnirea noastră; deși n-am să spun asta nimănui afară de tine: nu că m-aș teme de domnul Heathcliff.”
— Taci, murmură Linton; pentru numele lui Dumnezeu, taci! Vine. Și se agăță de brațul lui Catherine, încercând s-o rețină; dar la vestea asta ea se desprinse în grabă și o fluieră pe Minny, care o asculta ca un câine.
— Joia viitoare am să fiu aici! strigă ea, sărind în șa. La revedere! Repede, Ellen!
Și așa l-am părăsit, abia dându-și seama că plecăm, atât era de absorbit de așteptarea venirii tatălui său.
Înainte de a ajunge acasă, nemulțumirea lui Catherine se mai îndulci, prefăcându-se într-un simțământ nedumerit de milă și de regret, amestecat din plin cu îndoieli nelămurite și neliniștitoare despre adevărata stare a lui Linton, a trupului lui și a vieții lui printre ai săi; îndoieli pe care le împărtășeam și eu, deși am sfătuit-o să nu spună prea multe, căci o a doua întâlnire ne va îngădui să judecăm mai bine. Stăpânul ne-a cerut să-i povestim cum a fost. Mulțumirile nepotului său i-au fost transmise întocmai, iar peste celelalte domnișoara Cathy a trecut cu blândețe; nici eu nu i-am lămurit prea mult întrebările, căci nu știam bine ce să ascund și ce să dezvălui.