În dimineața unei zile frumoase de iunie s-a născut primul copilaș pe care urma să-l cresc eu, și ultimul din vechea familie Earnshaw. Eram la fân pe un câmp îndepărtat, când fata care ne aducea de obicei mâncarea de dimineață veni în fuga mare, cu un ceas mai devreme, prin fâneață și pe ulicioară, strigându-mă întruna.
— Oh, ce prunc mare! spuse ea gâfâind. Cel mai frumos băiat care s-a văzut vreodată pe lume! Dar doctorul zice că doamna o să moară; zice că de câteva luni suferă de oftică. L-am auzit când i-a spus domnului Hindley; cică acum, nemaiavând nimic care s-o țină în viață, are să moară până la iarnă. Vino numaidecât acasă. Dumneata, Nelly, trebuie să-l dădăcești, să-l hrănești cu zahăr și lapte și să-i porți de grijă zi și noapte. Ce n-aș da să fiu în locul dumitale! După ce n-o să mai fie doamna, o să fie numai al dumitale.
— E chiar atât de bolnavă? am întrebat-o, aruncând grebla la pământ și legându-mi boneta.
— Cred că da, dar arată bine, răspunse fata; vorbește de parcă are să trăiască până l-o vedea om în toată firea. E fericită până peste cap, e un copil atât de frumos! Eu, să fiu în locul ei, n-aș muri, m-aș face bine numai uitându-mă la el, în ciuda lui Kenneth. Tare m-am înfuriat pe el! Mătușa Archer adusese îngerașul jos, în sală, să i-l arate stăpânului, și fața lui începuse să se lumineze, când bătrânul cobe face un pas înainte și-i zice: „Earnshaw, e o binecuvântare că nevasta dumitale a fost până acum cruțată, ca să-ți lase acest fiu. Când a venit aici, eram convins că n-o vom păstra multă vreme, iar acum trebuie să-ți spun că iarna o va răpune probabil. N-are rost să te zbuciumi și să te frămânți prea tare, n-avem ce-i face. De altfel, ar fi trebuit să te gândești mai bine înainte de-a lua de nevastă o fată atât de prăpădită!”
— Și ce-a răspuns stăpânul? am întrebat-o.
— Cred c-a înjurat, dar mie nu-mi păsa de el, eu mă uitam cât puteam să văd pruncul! Și fata începu din nou să-l descrie, încântată. Eu, la fel de înflăcărată ca ea, m-am grăbit spre casă ca să-l admir și eu, cu toate că-mi era foarte milă de Hindley. În inima lui nu era loc decât pentru doi idoli: soția și el însuși. Îi iubea peste măsură de mult pe amândoi, dar pe ea o adora, și nu-mi puteam închipui cum are să poată îndura pierderea.
Când am ajuns la Răscruce de Vânturi, l-am găsit stând în prag; și în timp ce intram în casă, l-am întrebat ce face copilașul.
— Mai-mai s-o ia la fugă, Nell! mi-a răspuns arborând un zâmbet vesel.
— Și doamna? am îndrăznit să-l întreb; doctorul zice că…
— Dă-l dracului de doctor! m-a întrerupt roșind. Frances e bine de tot și de azi într-o săptămână, pe vremea asta, va fi perfect sănătoasă. Te duci sus? Spune-i, te rog, că vin și eu, dacă-mi făgăduiește că nu va vorbi. Am plecat de lângă ea fiindcă n-a vrut să tacă din gură, și trebuie… spune-i că domnul Kenneth zice că trebuie să stea liniștită.
Eu i-am transmis doamnei Earnshaw mesajul; părea într-o dispoziție cam zburdalnică și mi-a răspuns vesel:
— Abia am scos o vorbă, Ellen, și de două ori a ieșit din odaie plângând. Bine, spune-i că-i făgăduiesc să nu vorbesc; dar asta nu mă oprește să râd de el!
Biata făptură! Până cu o săptămână înainte de moarte, inima ei veselă nu și-a pierdut buna dispoziție, iar bărbatul ei stăruia cu încăpățânare, ba chiar cu furie, că sănătatea i se îmbunătățește din zi în zi. Când Kenneth l-a prevenit că în acel stadiu al bolii doctoriile lui nu mai sunt de niciun folos și că n-are rost să se mai pună la cheltuială chemându-l s-o îngrijească, Hindley i-a răspuns:
— Știu că nu-i nevoie… e bine… nu-i mai trebuie nicio îngrijire din partea dumitale! Niciodată n-a fost ofticoasă. A avut friguri, dar acum i-au trecut. Pulsul ei bate acum tot atât de rar ca și al meu, iar obrazul îi e tot atât de răcoros.
Soției i-a spus aceeași poveste, și ea părea să-l creadă. Dar într-o noapte, pe când sta rezemată de umărul lui și spunea tocmai că are impresia că a doua zi se va putea scula din pat, a apucat-o o criză de tuse, foarte ușoară. El a ridicat-o în brațe, ea i-a pus mâinile în jurul gâtului, s-a schimbat la față, și era moartă.
Așa cum prezisese fata, copilul, Hareton, rămase cu totul pe seama mea. În privința copilului, domnul Earnshaw se mulțumea să știe că-i sănătos și să nu-l audă niciodată plângând. Dar, în ceea ce-l privea pe el, era disperat; durerea lui era de felul acela care nu se tânguiește. Nu plângea și nici nu se ruga. Blestema și sfida; îi blestema pe Dumnezeu și pe oameni și se dădu pradă unui desfrâu nesăbuit. Servitorii nu i-au putut îndura multă vreme purtarea urâtă și tiranică; Joseph și cu mine am fost singurii care am rămas. Pe mine nu m-a lăsat inima să-l părăsesc pe cel încredințat mie, și de altfel trebuie să știți că eu eram sora lui de lapte și deci mai îngăduitoare față de el decât ar fi putut fi un străin; iar Joseph a rămas ca să facă pe grozavul cu arendașii și muncitorii și pentru că se simțea chemat să trăiască într-un loc unde găsea nenumărate nelegiuiri de condamnat.
Obiceiurile urâte și tovărășiile rele ale stăpânului au fost o frumoasă pildă pentru Catherine și Heathcliff. Felul cum se purta cu acesta din urmă ar fi fost îndeajuns să facă un diavol chiar și dintr-un sfânt. Și adevărul e că în vremea aceea băiatul chiar părea stăpânit de ceva diavolesc. Se desfăta văzându-l pe Hindley cum se degradează fără scăpare, iar el se făcea pe zi ce trece tot mai vestit pentru posomoreala lui sălbatică și pentru cruzime. Nici nu vă pot descrie ce infern era în casa noastră. Pastorul nu mai dădea pe-acolo, și până la urmă niciun om cumsecade nu se mai apropia de noi, afară doar de Edgar Linton, cu vizitele lui la domnișoara Cathy. La cincisprezece ani, ea era regina acestor ținuturi; nicio fată nu se putea asemui cu ea; și chiar se făcuse o făptură trufașă și îndărătnică! Trebuie să recunosc că, după ce trecuse de anii copilăriei, n-o mai iubeam și o supăram destul de des, căutând să-i mai potolesc îngâmfarea. Totuși ea n-a prins niciodată pică pe mine. Era de o statornicie uimitoare în vechile ei afecțiuni; chiar Heathcliff și-a păstrat neclintit locul în inima ei; iar tânărul Linton, cu toată superioritatea lui, numai cu greu a izbutit să-i facă o impresie tot atât de adâncă. El a fost răposatul meu stăpân; portretul acela de deasupra căminului e al lui. Pe vremuri atârna de o parte, iar al soției lui de cealaltă; dar al ei a fost luat, căci altfel ați fi putut vedea ceva din ceea ce a fost ea odată. Îl puteți desluși?
Doamna Dean ridică lumânarea, iar eu am putut distinge o față cu trăsături blânde, foarte asemănătoare cu a tinerei doamne de la Răscruce, dar cu o expresie mai gânditoare și mai prietenoasă. Era un tablou plăcut. Părul blond, lung, se ondula ușor pe tâmple; ochii erau mari și serioși, făptura aproape prea grațioasă. Nu m-am mirat că Catherine Earnshaw și-a putut uita primul prieten pentru un bărbat ca acesta! Dar m-am mirat mult că un om cu un suflet pe potriva acestei înfățișări s-a putut îndrăgosti de o Catherine Earnshaw așa cum mi-o închipuiam eu.
— Un portret foarte plăcut, i-am spus menajerei. Îi seamănă?
— Da, îmi răspunse; dar când era însuflețit arăta și mai bine. Asta era expresia lui obișnuită; în general îi lipsea vioiciunea.
După cele cinci săptămâni petrecute la familia Linton, Catherine păstră legătura cu ei; și cum în tovărășia lor n-avea niciun imbold să-și arate latura aspră, iar pe de altă parte avea destul bun-simț pentru a-i fi rușine să se poarte brutal cu niște oameni care erau tot timpul atât de politicoși cu ea, i-a amăgit fără să vrea pe bătrâna doamnă și pe bătrânul domn Linton prin cordialitatea ei iscusită, cucerind atât admirația Isabellei, cât și inima și sufletul fratelui ei. La început aceste cuceriri au măgulit-o, căci era plină de ambiție, și astfel, fără a avea intenția precisă de a induce în eroare pe cineva, a ajuns să aibă două fețe. În casa unde se vorbea despre Heathcliff ca despre un „derbedeu ordinar” și „mai rău decât o brută”, avea grijă să nu se poarte ca el; dar acasă la ea nu prea avea chef să se poarte politicos, ceea ce n-ar fi stârnit decât râsul, și nici să-și înfrâneze firea-i sălbatică, de vreme ce acest efort nu i-ar fi adus nici cinste, nici laude.
Domnul Edgar avea rareori îndrăzneala să vină fățiș la Răscruce de Vânturi. Fiind îngrozit de reputația lui Earnshaw, îi era frică să dea ochii cu el. Cu toate acestea, noi îl primeam întotdeauna cât se poate de politicos: până și stăpânul, știind pentru ce vine, se ferea să-l jignească, iar când simțea că nu poate fi amabil, se ferea din calea lui. Eu cred că venirea lui acolo nu-i prea plăcea domnișoarei Catherine. Ea nu era prefăcută, nu cocheta niciodată și se vedea limpede că nu voia deloc ca cei doi prieteni ai ei să se întâlnească. Căci dacă Heathcliff își arăta disprețul față de Linton în prezența acestuia, ea nu-i putea da dreptate nici pe jumătate din cât îi dădea în absența lui; iar când Linton își manifesta dezgustul și antipatia față de Heathcliff, nu cuteza să-i primească sentimentele cu nepăsare, ca și cum disprețul arătat tovarășului ei de joacă n-ar fi avut pentru ea aproape nicio însemnătate. Adeseori am râs de încurcăturile și frământările ei tainice, pe care zadarnic se străduia să le ascundă ca să scape de batjocura mea. Poate să vă pară că eram răutăcioasă, dar Catherine era atât de trufașă, încât era cu adevărat cu neputință să-ți fie milă de necazurile ei până nu va fi fost învățată, prin pedeapsă, să fie mai smerită. În cele din urmă s-a îndurat să-mi mărturisească totul și să capete încredere în mine. Nu exista nimeni altcineva pe care și l-ar fi putut face sfetnic.
Într-o după-amiază domnul Hindley plecă de acasă, și Heathcliff își luă îndrăzneala să-și facă din acea zi o sărbătoare. Cred că avea șaisprezece ani pe atunci; și, fără să fi fost urât sau lipsit de inteligență, izbutea să lase o impresie respingătoare, pe dinăuntru și pe dinafară, din care înfățișarea lui de acum nu mai păstrează nicio urmă. În primul rând, în vremea aceea pierduse orice folos al educației primite în copilărie. Munca grea, din zori și până-n toiul nopții, stinsese interesul pe care-l avusese odată pentru dobândirea de noi cunoștințe, cât și dragostea de cărți sau de învățătură. Sentimentul de superioritate, sădit în el din copilărie prin părtinirea pe care i-o arătase bătrânul Earnshaw, dispăruse. Se luptase multă vreme să țină pasul la învățătură cu Catherine, dar cedase cu mare, deși nemărturisit, regret; cedase cu desăvârșire; și când și-a dat seama că-i sortit să decadă sub nivelul său de odinioară, nimic nu l-a mai putut convinge să facă măcar un singur pas pentru a se ridica. Și atunci înfățișarea începu să oglindească decăderea lui lăuntrică: căpătă un umblet greoi și o fizionomie grosolană; firea lui, închisă de la natură, se exagerase până la o posomoreală nesociabilă aproape idioată; și parcă-i făcea o plăcere sumbră să stârnească mai curând aversiunea decât stima puținilor oameni pe care-i cunoștea.
Catherine și cu el continuau să fie nedespărțiți ori de câte ori el putea scăpa de la lucru; dar nu-i mai spunea în cuvinte c-o iubește, și se trăgea îndărăt, mânios și bănuitor, în fața mângâierilor ei de fată, ca și cum și-ar fi dat seama că nu putea fi nicio plăcere în a-l copleși cu asemenea semne de dragoste. În după-amiaza despre care vă vorbeam, Heathcliff intră în sală, spunându-ne că în ziua aceea n-are de gând să facă nimic. Eu tocmai o ajutam pe domnișoara Cathy să se gătească; ea nu se așteptase ca lui Heathcliff să-i treacă prin cap să lenevească și, închipuindu-și că va avea toată casa numai pentru ea, izbutise, nu știu pe ce cale, să-l înștiințeze pe domnul Edgar de lipsa fratelui ei; și se pregătea să-l primească.
— Cathy, ești ocupată în după-amiaza asta? întrebă Heathcliff. Te duci undeva?
— Nu, plouă, răspunse ea.
— Atunci de ce ți-ai pus rochia aia de mătase? spuse el. Sper că nu vine nimeni aici?
— Nu, după câte știu eu, bâlbâi domnișoara; dar tu ar trebui să fii acum la câmp, Heathcliff. A trecut un ceas de la prânz; credeam că ai plecat.
— Nu se întâmplă des să ne scape Hindley de prezența lui blestemată, zise băiatul. Azi nu mai lucrez, stau cu tine.
— Oh, dar are să te pârască Joseph, zise ea; ar fi mai bine să te duci!
— Joseph încarcă var de partea cealaltă a stâncilor Penistone; are de lucru până se întunecă, așa că n-o să afle niciodată.
Și, zicând așa, veni agale lângă foc și se așeză. Catherine rămase o clipă pe gânduri, cu sprâncenele încruntate — socotea că e nevoie să pregătească terenul pentru un intrus.
— Isabella și Edgar Linton au spus că poate trec azi după-amiază pe-aici, zise după un minut de tăcere. Cum plouă, nu prea cred că vin, dar s-ar putea să vină și, dacă vin, riști să fii certat degeaba.
— Poruncește-i lui Ellen să le spună că ești ocupată, Cathy, stărui el; nu mă da afară pentru prietenii ăia ai tăi, nătăflețe și jalnici! Câteodată îmi vine să mă plâng că ei… dar n-am s-o fac…
— Că… ce? strigă Catherine uitându-se la el cu fața tulburată. O, Nelly, adăugă apoi cu nerăbdare, smucindu-și capul din mâinile mele, m-ai pieptănat atâta, de mi-ai desfăcut toate buclele! Ajunge, lasă-mă-n pace! De ce îți vine să te plângi, Heathcliff?
— De nimic… uită-te numai la calendarul din perete — îi arătă o foaie de hârtie înrămată, atârnată lângă fereastră, și continuă — crucile sunt pentru serile pe care le-ai petrecut cu familia Linton, punctele pentru cele petrecute cu mine. Le vezi? Le-am însemnat zi de zi.
— Da… foarte prostesc: ca și cum eu aș lua seama! răspunse Catherine pe un ton arțăgos. Și ce rost are una ca asta?
— Ca să-ți arăt că eu iau seama, zise Heathcliff.
— Și ce, trebuie să stau mereu cu tine? întrebă ea, tot mai enervată. Ce folos am eu? Despre ce-mi vorbești? Pentru cât mă distrezi cu vorbele tale, sau pentru cât faci tu pentru mine, ai putea fi mut sau copil de țâță!
— Până acum nu mi-ai spus niciodată că vorbesc prea puțin sau că nu-ți place tovărășia mea, Cathy! exclamă Heathcliff tulburat din cale-afară.
— Nici nu poate fi vorba de tovărășie când un om nu știe nimic și nu spune nimic, murmură ea.
Tovarășul ei se ridică, dar n-avu timp să-și mai spună ce simțea, căci pe lespezile curții se auzi tropot de cal și, după o bătaie ușoară în ușă, tânărul Linton intră, cu fața strălucitoare de bucurie că primise această chemare neașteptată. Pe când unul intra și celălalt ieșea, Catherine putu observa, fără îndoială, deosebirea dintre cei doi prieteni ai săi. Diferența dintre ei era tot atât de mare ca aceea dintre un ținut deluros de cărbune, sterp și mohorât, și o minunată vale mănoasă, iar glasul și salutul noului venit se deosebeau de ale lui Heathcliff tot atât cât și înfățișarea lui. Edgar Linton vorbea blând și încet, pronunța cuvintele ca dumneavoastră, adică mai puțin răstit și mai dulce decât vorbim noi pe-aici.
— N-am venit prea devreme, nu? zise el aruncând o privire spre mine.
Eu începusem să șterg argintăria și să fac ordine în niște sertare din celălalt capăt al bufetului.
— Nu, răspunse Catherine. Ce faci acolo, Nelly?
— Îmi văd de treabă, domnișoară, i-am răspuns. (Domnul Hindley îmi poruncise să fiu întotdeauna de față, ca a treia persoană, când venea domnul Linton în vizită.)
Ea a venit în spatele meu și mi-a șoptit mânioasă:
— Pleacă de-aici cu cârpele tale! Când sunt musafiri în casă, slugile nu se apucă să frece și să curețe în odaia în care sunt ei!
— Profit de ocazie acum, că stăpânul e plecat, i-am răspuns cu glas tare. El nu poate suferi să deretic prin lucrurile astea când e de față. Sunt sigură că domnul Edgar o să mă ierte.
— Iar eu nu pot suferi să deretici când sunt eu de față! exclamă domnișoara pe un ton poruncitor, fără a-i da oaspetelui răgaz să scoată o vorbă. Nu-și recăpătase încă liniștea după cearta cu Heathcliff.
— Îmi pare rău, domnișoară Catherine, fu răspunsul meu, și mi-am văzut cu sârg mai departe de treabă.
Ea, crezând că Edgar n-o vede, îmi smulse cârpa din mână și mă ciupi de braț, răsucindu-mi îndelung și cu răutate pielea. V-am spus că n-o iubeam și simțeam chiar plăcere s-o lovesc din când în când în vanitatea ei; apoi, în afară de asta, ciupitura fusese atât de dureroasă, încât m-am ridicat din genunchi și am început să țip:
— Oh, domnișoară, urâtă glumă! N-ai dreptul să mă ciupești și n-am să rabd una ca asta!
— Nici nu te-am atins, mincinoaso! strigă ea.
Degetele îi tremurau și era gata să repete gestul, iar urechile îi erau roșii de furie. Niciodată n-a avut puterea să-și ascundă patima: îi aprindea întotdeauna toată fața.
— Atunci asta ce-i? i-am răspuns; și, ca s-o dau de minciună, i-am arătat vânătaia de pe braț.
Bătu cu piciorul în pardoseală, ezită un moment, apoi, îmboldită fără putere de împotrivire de duhul rău din ea, mă plesni peste obraz cu o lovitură usturătoare, care mi-a umplut ochii de lacrimi.
— Catherine, scumpa mea! Catherine! interveni Linton, foarte tulburat de dubla greșeală, minciună și violență, săvârșită de idolul lui.
— Pleacă de-aici, Ellen! repetă ea tremurând toată.
Micul Hareton, care se ținea peste tot după mine și ședea pe jos lângă mine, văzându-mi lacrimile, începu și el să plângă în hohote, învinuind-o pe „mătușa Cathy cea rea”. Asta a făcut-o să-și verse furia asupra căpșorului acela nenorocit: îl apucă de umeri și-l scutură până când bietul copil se învineți; atunci Edgar, fără să se gândească, o prinse de mâini ca să-l scape. Ea își smuci pe loc o mână, iar tânărul, uluit, o simți căzându-i peste ureche în așa fel, încât nu mai putea fi vorba de glumă. Se retrase consternat. L-am ridicat în brațe pe Hareton și am plecat cu el în bucătărie, lăsând deschisă ușa dintre încăperi, căci eram curioasă să văd cum se va sfârși neînțelegerea dintre ei. Musafirul insultat, palid și cu buzele tremurânde, se îndreptă spre locul unde-și pusese pălăria.
„Așa, foarte bine! mi-am zis. Ia aminte și pleacă! E o binefacere c-ai putut întrezări firea ei cea adevărată.”
— Unde te duci? întrebă Catherine înaintând spre ușă.
Edgar o ocoli, încercând să treacă pe lângă ea.
— Să nu pleci! exclamă ea energic.
— Trebuie să plec, și am să plec! răspunse el cu o voce înăbușită.
— Nu, stărui ea, punând mâna pe clanță, încă nu, Edgar Linton! Stai jos; n-ai să mă lași așa supărat. Aș fi nenorocită toată noaptea, și nu vreau să fiu nenorocită din pricina ta!
— Pot să mai rămân după ce m-ai lovit? întrebă Linton.
Catherine amuțise.
— M-ai făcut să mă tem de tine și să-mi fie rușine cu tine, continuă el; nu mai vin niciodată aici!
Ochii ei începură a luci, iar pleoapele i se zbăteau.
— Și ai mințit cu bună-știință! zise el.
— Nu-i adevărat! strigă Cathy, după ce-i reveni graiul. N-am făcut nimic cu bună-știință. Ei bine, du-te, dacă vrei — pleacă! Și acum o să plâng… o să plâng pân-o să mă îmbolnăvesc!
Căzu în genunchi lângă un scaun și începu să plângă de-a binelea. Edgar stărui în hotărârea lui până ajunse în curte. Acolo șovăi. M-am hotărât să-l încurajez.
— Domnișoara e îngrozitor de îndărătnică, domnule, i-am strigat. E rea cât poate fi de rău un copil răzgâiat. Ați face mai bine dacă ați încăleca și ați pleca acasă, altfel se îmbolnăvește numai ca să ne facă nouă necaz.
Bietul molâu se uita cu coada ochiului pe fereastră: avea putere să plece câtă are o pisică să lase un șoarece pe jumătate mort sau o pasăre pe jumătate mâncată. „Ah, mi-am zis, ăsta nu mai are scăpare. E condamnat și zboară spre soarta lui!” Așa a și fost: se întoarse brusc, intră repede în casă, închise ușa în urma lui și când, după un timp, am intrat și eu să le dau de veste că Earnshaw se întorsese beat turbat, gata să dărâme casa peste noi (dispoziția lui obișnuită când se afla în această stare), am văzut că cearta nu avusese alt efect decât o și mai mare apropiere între ei: le spărsese întăriturile timidității tinerești și le îngăduise să lepede masca prieteniei și să-și mărturisească dragostea.
Vestea sosirii domnului Hindley îl făcu pe Linton să se îndrepte în grabă spre cal, iar pe Catherine spre camera ei. Eu m-am dus să-l ascund pe micul Hareton și să scot alicele din pușca de vânătoare a stăpânului, căci în timpul acestor crize de nebunie îi plăcea să se joace cu ea, punând în primejdie viața oricui îl provoca sau chiar numai îi atrăgea prea mult atenția; așa că născocisem planul de a scoate alicele, pentru ca, dacă până la urmă ar fi ajuns să tragă, să facă mai puțin rău.