Trecu vara, și trecu și începutul toamnei; trecuse de Sfântul Mihail, dar secerișul întârziase în anul acela și câteva din lanurile noastre nu erau încă strânse. Domnul Linton și fiica lui se plimbau adesea printre secerători; în ziua în care s-au cărat ultimii snopi, au rămas pe câmp până s-a întunecat, și cum seara s-a nimerit să fie rece și umedă, stăpânul meu a răcit rău de tot; răceala i s-a așezat cu încăpățânare pe plămâni și l-a ținut în casă toată iarna, aproape fără întrerupere.
Biata Cathy, speriată și smulsă din mica ei poveste de dragoste, era mult mai tristă și mai posomorâtă de când renunțase la ea; iar tatăl ei stăruia să citească mai puțin și să facă mai multă mișcare. El n-o mai putea însoți, așa c-am socotit de datoria mea să-l înlocuiesc, pe cât îmi sta în putință, deși într-un mod destul de nesatisfăcător, căci nu puteam răpi decât două sau trei ore din numeroasele mele îndeletniciri zilnice ca să mă țin după ea, și tovărășia mea îi era, fără îndoială, mult mai puțin plăcută decât a lui.
Într-o după-amiază de octombrie sau de pe la începutul lui noiembrie — o după-amiază răcoroasă și umedă, când iarba și potecile foșneau de frunze veștede și ude, iar cerul rece și albastru era pe jumătate acoperit de nori, dâre cenușii și întunecate ce urcau repede dinspre apus, prevestind ploaie multă —, am rugat-o pe tânăra mea domnișoară să renunțe la plimbare, căci eram sigură că vine o răpăială. Ea refuză; iar eu, fără voia mea, mi-am pus pelerina și mi-am luat umbrela, ca s-o însoțesc într-o plimbare până în capătul parcului: o plimbare pe care-o făcea de obicei când era prost dispusă; și așa era întotdeauna când domnul Edgar se simțea mai rău ca de obicei, lucru pe care el nu-l mărturisea niciodată, dar pe care-l ghiceam amândouă din tăcerile lui tot mai lungi și din melancolia de pe chipul lui. Cathy mergea tristă; nu mai alerga și nu mai zburda, cu toate că vântul rece ar fi putut-o îndemna s-o ia la fugă. Și adeseori, privind-o cu coada ochiului, am văzut-o ridicând mâna și ștergându-și ceva de pe obraz. M-am uitat atunci în jur, căutând ceva care să-i abată gândurile. Pe o latură a drumului se ridica un mal înalt și colțuros, pe care alunii și stejarii pipernici, cu rădăcinile pe jumătate descoperite, abia se țineau: pământul era prea afânat pentru stejari, iar vânturile puternice culcaseră pe unii aproape de-a curmezișul. Vara, domnișoarei Catherine îi plăcea să se cațere pe trunchiurile lor și să se așeze pe crengi, legănându-se la douăzeci de picioare deasupra pământului; iar eu, deși eram încântată de îndemânarea și de inima ei ușoară de copil, socoteam totuși cuviincios s-o cert ori de câte ori o prindeam așa de sus, dar o certam în așa fel încât să știe că nu e nevoie să coboare. De la prânz și până la vremea ceaiului ședea culcată în leagănul ei legănat de vânt și nu făcea nimic altceva decât să-și cânte, de una singură, cântece vechi — învățate de la mine, pe când era mică — sau să urmărească păsările, vecinele ei de copac, cum își hrănesc puii și cum îi ademenesc să zboare; sau se cuibărea cu pleoapele închise, pe jumătate gânditoare și pe jumătate visătoare, mai fericită decât s-ar putea spune în cuvinte.
— Ia uite, domnișoară! am exclamat eu arătând spre un ungher de sub rădăcinile unui copac strâmb. N-a venit încă iarna. Uite colo o floricică, ultimul boboc din mulțimea de clopoței care-n iulie acopereau treptele acelea de iarbă ca o ceață liliachie. Nu vrei să te cațeri până acolo și s-o culegi, ca s-o arăți lui tăticu?
Cathy privi multă vreme floarea singuratică tremurând în adăpostul ei de pământ, și în cele din urmă răspunse: „Nu, n-am s-o ating; dar pare tristă, nu-i așa, Ellen?”
— Da, am remarcat eu; aproape tot atât de prăpădită și de lipsită de vlagă ca și dumneata. Obrajii îți sunt fără pic de sânge; hai să ne prindem de mână și să fugim. Ești atât de sleită de puteri, încât mă încumet să țin pasul cu dumneata.
— Nu, repetă ea, continuând să meargă agale; se oprea din când în când și rămânea pe gânduri în fața unui petic de mușchi, a unui smoc de iarbă îngălbenită sau a unei ciuperci care-și întindea portocaliul strălucitor printre grămezile de frunze cafenii; și din când în când își ducea mâna la fața întoarsă de la mine.
— Catherine, iubirea mea, pentru ce plângi? am întrebat-o, apropiindu-mă de ea și înconjurându-i umărul cu brațul. Nu trebuie să plângi pentru că tăticu e răcit; fii mulțumită că nu e ceva mai grav.
Atunci nu-și mai stăpâni lacrimile, și răsuflarea i se înăbuși în hohote de plâns.
— Oh, are să fie ceva mai grav, zise ea. Și ce mă fac după ce tăticu și cu tine o să mă părăsiți și-o să rămân singură? Nu pot uita cuvintele tale, Ellen; îmi răsună mereu în urechi. Cum se va schimba viața, cât de pustie va fi lumea când tăticu și cu tine veți fi morți!
— Nimeni nu știe dacă nu vei muri dumneata înaintea noastră, i-am răspuns. Nu-i bine să cobești. Să sperăm că vor mai trece ani și ani până când se va duce vreunul dintre noi. Stăpânul e tânăr, iar eu sunt în putere, abia am patruzeci și cinci de ani. Mama mea a trăit până la optzeci și-a fost până la sfârșit o babă sprintenă. Și închipuiește-ți că domnul Linton ar trăi până la șaizeci de ani: ar fi mai mulți ani decât ai numărat dumneata până acum, domnișoară. Și nu-i o prostie să jelești o nenorocire cu mai bine de douăzeci de ani înainte?
— Dar mătușa Isabella era mai tânără decât tăticu, remarcă ea, ridicându-și privirea cu o nădejde sfioasă, ca să caute și alte mângâieri.
— Mătușa Isabella nu ne-a avut pe dumneata și pe mine ca s-o îngrijim, i-am răspuns. Ea n-a fost atât de fericită ca stăpânul; n-avea atâtea pentru care să trăiască. Tot ce trebuie să faci e să-l îngrijești bine pe tatăl dumitale și să-l înveselești arătându-i că și dumneata ești veselă; și ferește-te să-i faci vreo grijă, de orice fel: ia bine seama la asta, Cathy! Nu-ți ascund că l-ai putea ucide dacă ai fi nesăbuită și nechibzuită și ai nutri o dragoste prostească, închipuită, pentru fiul unui om care-ar fi fericit să-l știe în mormânt; și dacă l-ai lăsa să vadă că te frămânți din pricina despărțirii pe care a socotit-o el de cuviință.
— Eu nu mă frământ pentru nimic pe lume, afară de boala lui tăticu, răspunse tovarășa mea. Nimic nu-mi pasă pe lângă tăticu. Și niciodată… niciodată… ah, niciodată, cât oi fi în toate mințile, n-am să fac ceva sau să spun o vorbă care l-ar putea supăra. Îl iubesc mai mult decât pe mine, Ellen, și știu asta după un lucru: mă rog în fiecare seară să trăiesc mai mult decât el, pentru că prefer să fiu eu nefericită decât să fie el. Iată dovada că-l iubesc mai mult decât pe mine însămi.
— Frumoase vorbe, i-am răspuns. Dar trebuie dovedite și prin fapte; și după ce se va face bine, ai grijă să nu uiți hotărârile luate în ceasul spaimei.
Tot vorbind așa, ne-am apropiat de o portiță ce dădea spre drum, și tânăra mea domnișoară, luminându-se din nou la față, se cățără și se așeză sus pe zid, întinzându-se peste el ca să culeagă câteva măceșe care străluceau, stacojii, în vârful crengilor unor măceși sălbatici ce umbreau marginea drumului: fructele de jos dispăruseră, iar la cele din vârf nu puteau ajunge decât păsările, sau Cathy din locul în care se afla acum. Dar când s-a întins să le culeagă, i-a căzut pălăria de pe cap; și cum portița era încuiată, s-a gândit să coboare de partea cealaltă ca s-o ia. Eu i-am spus să fie prudentă, ca nu cumva să cadă, și ea a dispărut sprintenă. Întoarcerea însă n-a fost tot atât de ușoară: pietrele erau netede și bine prinse cu mortar, iar tufele de măceș și lăstarii răzleți de mur nu-i puteau fi de niciun ajutor ca să urce din nou. Eu, ca o proastă, nu mi-am dat seama de asta decât atunci când am auzit-o râzând și exclamând: „Ellen! va trebui să te duci după cheie, altfel trebuie s-alerg ocolind până la căsuța portarului. Din partea asta nu pot escalada meterezele!”
— Stai acolo unde ești, i-am răspuns. Am legătura de chei în buzunar; poate că izbutesc să deschid. Dacă nu, mă duc eu.
Catherine se distra dansând încoace și-ncolo în fața portiței, în timp ce eu încercam, una după alta, toate cheile mari. Când am încercat-o și pe cea din urmă, am văzut că niciuna nu se potrivește; atunci, spunându-i iar să rămână acolo, mă pregăteam să fug cât puteam de repede acasă, când m-a oprit un zgomot care se apropia. Era tropot de cal; Cathy se opri și ea din dans.
— Cine-i? am șoptit.
— Ellen, aș vrea să poți deschide portița, șopti, îngrijorată, tovarășa mea.
— Hei, domnișoară Linton! strigă un glas gros (al călărețului). Mă bucur că te întâlnesc. Nu te grăbi să intri, căci am de cerut și de primit o explicație.
— Nu vorbesc cu dumneata, domnule Heathcliff, răspunse Catherine. Tăticu spune că ești un om rău și că ne urăști și pe el, și pe mine; și Ellen spune la fel.
— Nu despre asta-i vorba, zise Heathcliff. (Căci el era.) Pe fiul meu nu-l urăsc, cred; și despre el e vorba când îți cer să mă asculți. Da, ai de ce să roșești! Acum două sau trei luni nu-ți luaseși obiceiul să-i scrii lui Linton, jucându-te de-a dragostea, ai? Meritați amândoi o bătaie bună pentru asta! Mai ales dumneata, care ești cea mai mare și, după câte se vede, cea mai puțin simțitoare. Eu am scrisorile dumitale și, dacă te obrăznicești cu mine, am să i le trimit tatălui dumitale. Presupun că te-ai plictisit de această distracție și-ai lăsat-o baltă, nu-i așa? Ei bine, odată cu ea l-ai lăsat și pe Linton, să se scufunde în Mlaștina Deznădejdii. El a luat-o în serios: s-a îndrăgostit cu adevărat. Pe cât e de adevărat că eu trăiesc, el moare după dumneata; i se frânge inima din pricina nestatorniciei dumitale: nu la figurat, ci aievea. Cu toate că de șase săptămâni încoace Hareton își bate întruna joc de el, iar eu am folosit mijloace mai serioase și am încercat să-l scot cu sperietura din prostia lui, îi merge din zi în zi tot mai rău; și va fi sub brazdă înainte de vară, dacă dumneata nu-l readuci la viață!
— Cum îl poți minți cu-atâta nerușinare pe bietul copil?! i-am strigat eu dinăuntru. Te rog, vezi-ți de drum! Cum poți născoci cu bună știință asemenea minciuni josnice? Domnișoară Cathy, am să sparg broasca cu o piatră: să nu dai crezare prostiilor ăstora mârșave. Doar simți și singură că-i cu neputință ca un om să moară din dragoste pentru o străină.
— Nu știam că sunt și iscoade care ascultă pe la porți, mârâi ticălosul, văzându-se prins. Vrednică doamnă Dean, eu țin la dumneata, dar nu-mi place că joci pe două fețe, adăugă el cu glas tare. Cum ai putut tocmai dumneata să minți cu-atâta nerușinare, încât să spui că o urăsc pe „biata copilă”, și să născocești povești de sperietoare ca s-o ții departe de pragul casei mele? Catherine Linton (numele ăsta mă încălzește), fata mea frumoasă, eu am să lipsesc de-acasă toată săptămâna asta; du-te și vezi dacă n-am spus adevărul: du-te, fii drăguță! Închipuiește-ți că tatăl dumitale ar fi în locul meu, și Linton în locul dumitale; apoi gândește-te cum l-ai prețui dumneata pe nepăsătorul dumitale iubit dacă n-ar vrea să facă un pas ca să te mângâie, când însuși tatăl dumitale l-ar implora; și nu cădea, din prostie curată, în aceeași greșeală. Îți jur pe mântuirea mea că se duce în mormânt, și nimeni altul în afară de dumneata nu-l poate salva!
Broasca a cedat și eu am ieșit pe drum.
— Jur că Linton e pe moarte, repetă Heathcliff privindu-mă țintă. Iar durerea și dezamăgirea îi grăbesc sfârșitul. Nelly, dacă n-o lași pe ea, poți veni chiar dumneata. Dar eu nu mă întorc până de azi într-o săptămână, și cred că nici stăpânul dumitale nu s-ar împotrivi să-și viziteze ea vărul.
— Vino înăuntru, am zis eu, luând-o pe Cathy de braț și silind-o pe jumătate să intre din nou; căci ea zăbovea, privind cu ochi tulburați trăsăturile celui care vorbea, prea aspre ca să-i dea pe față viclenia lăuntrică.
Heathcliff își împinse calul aproape și, aplecându-se, adăugă:
— Domnișoară Catherine, îți mărturisesc că am puțină răbdare cu Linton; iar Hareton și Joseph au și mai puțină. Îți mărturisesc că trăiește printre oameni aspri. Tânjește după bunătate, ca și după dragoste; și o vorbă bună din partea dumitale ar fi cea mai bună doctorie pentru el. Nu lua în seamă avertismentele crude ale doamnei Dean, ci fii mărinimoasă și găsește un mijloc să-l vezi. Zi și noapte nu visează decât la dumneata și nimeni nu-l poate convinge că nu-l urăști, de vreme ce nici nu-i scrii, nici nu vii pe la el.
Eu am închis portița și am rostogolit un bolovan ca să ajut broasca slăbită s-o țină; apoi mi-am deschis umbrela și-am luat-o pe Cathy sub ea, căci ploaia începuse să răzbată prin ramurile copacilor, care gemeau, și ne prevenea să nu mai zăbovim. Graba cu care ne-am întors spre casă ne-a împiedicat să facem vreun comentariu asupra întâlnirii cu Heathcliff; dar am ghicit instinctiv că inima lui Catherine era acum învăluită într-un întuneric îndoit. Avea o față atât de tristă, încât nu mai părea a ei: era limpede că pentru ea fiecare silabă auzită era adevărată.
Înainte de a ajunge noi acasă, stăpânul se retrăsese să se odihnească. Cathy se furișă în odaia lui ca să-l întrebe cum se simte, dar îl găsi dormind. Se întoarse și mă rugă să stau cu ea în bibliotecă. Am luat ceaiul împreună și după aceea ea s-a întins pe covor, spunându-mi să nu vorbesc, căci e obosită. Eu am luat o carte și m-am prefăcut că citesc. De îndată ce i s-a părut că sunt absorbită de lectură, a reînceput să plângă în tăcere: plânsul părea, în vremea aceea, distracția ei preferată. Am lăsat-o s-o guste o vreme, apoi am început s-o dojenesc, batjocorind și luând în râs tot ce spusese domnul Heathcliff despre fiul său, ca și cum aș fi fost sigură că va fi și ea de acord cu mine. Dar, vai! n-am fost destul de iscusită ca să pot contracara efectul produs de spusele lui: era întocmai ce urmărise el.
— Poate că ai dreptate, Ellen, răspunse ea, dar n-am să mă liniștesc până când nu voi afla. Și trebuie să-i spun lui Linton că nu din vina mea nu-i scriu și să-l conving că nu mă voi schimba.
Ce rost aveau mânia și protestele împotriva credulității ei prostești? În seara aceea ne-am despărțit certate; dar a doua zi mă aflam pe drumul spre Răscruce de Vânturi, alături de poneiul tinerei și încăpățânatei mele stăpâne. N-am mai putut răbda s-o văd atât de îndurerată, să-i văd obrazul palid și abătut și ochii grei; am cedat, cu slaba nădejde că Linton însuși, prin primirea ce ne-o va face, ne va dovedi cât de puțin întemeiată era povestea.