1802. — În septembrie, anul acesta, am fost poftit să pustiesc mlaștinile unui prieten din nord și, în drum spre locuința lui, am ajuns pe neașteptate la vreo cincisprezece mile de Gimmerton. Rândașul de la un han de la marginea drumului ținea o găleată cu apă ca să-mi adape caii, când a trecut pe lângă noi o căruță cu ovăz foarte verde, secerat de curând, și el a zis: „Asta vine de la Gimmerton, uite! Ăia-s totdeauna cu trei săptămâni în urma altora cu seceratul.”
— Gimmerton? am repetat eu; șederea mea prin locurile acelea se făcuse de-acum ștearsă, ca un vis. Ah! știu. Cât e de-aici până acolo?
— Să tot fie paisprezece mile peste dealuri; și drum prost, răspunse el.
M-a cuprins deodată pornirea de a trece pe la Thrushcross Grange. Era abia amiază și m-am gândit că aș putea tot atât de bine să-mi petrec noaptea sub acoperișul meu ca și într-un han. Pe lângă asta, puteam să-mi iau lesne o zi ca să pun lucrurile la punct cu proprietarul meu și să mă scutesc astfel de bătaia de cap de a mai năvăli o dată prin partea locului. După ce m-am odihnit puțin, i-am spus servitorului meu să întrebe de drumul spre sat; și, cu mare oboseală pentru dobitoacele noastre, am făcut drumul în vreo trei ceasuri.
L-am lăsat acolo și am coborât singur valea. Biserica cenușie părea și mai cenușie, iar cimitirul singuratic, și mai singuratic. Am zărit o oaie de munte păscând iarba scurtă de pe morminte. Era o vreme dulce, caldă — prea caldă pentru călătorie; dar căldura nu m-a împiedicat să mă bucur de priveliștea încântătoare de sus și de jos: dacă aș fi văzut-o mai aproape de august, sunt sigur că m-ar fi ispitit să-mi irosesc o lună în singurătățile ei. Iarna nimic nu-i mai mohorât, vara nimic nu-i mai dumnezeiesc decât văile acelea închise între dealuri și povârnișurile acelea abrupte și semețe de iarbă-neagră.
Am ajuns la Grange înainte de apusul soarelui și am bătut să mi se deschidă; dar cei din casă se retrăseseră în odăile din spate, după cum am judecat văzând un singur fir subțire, albastru, de fum care se încolăcea din coșul bucătăriei, și nu m-au auzit. Am intrat călare în curte. Sub portic, o fetiță de nouă sau zece ani ședea și împletea, iar o bătrână stătea rezemată pe treptele casei, fumând gânditoare o pipă.
— Doamna Dean e înăuntru? am întrebat-o pe bătrână.
— Doamna Dean? Ți-ai găsit! răspunse ea. Nu mai stă aici: e sus, la Răscruce.
— Atunci dumneata ești menajera? am urmat eu.
— Da, eu văd de casă, răspunse ea.
— Ei bine, eu sunt domnul Lockwood, stăpânul. Se găsesc oare niște odăi în care să mă găzduiești? Vreau să rămân la noapte aici.
— Stăpânul! strigă ea uimită. Păi, cine știa că veniți? Trebuia să dați de veste. Nu-i nimica în toată casa nici uscat, nici rânduit: nimica nu-i!
Și-a aruncat pipa și a dat fuga înăuntru, fata după ea, și am intrat și eu; dându-mi seama curând că spusese adevărul și că, pe deasupra, apariția mea nepoftită aproape că o scosese din minți, i-am spus să se liniștească. Aveam să ies la plimbare; și, între timp, ea trebuia să încerce să-mi pregătească un colț de salon unde să pot cina și o odaie de culcare unde să pot dormi. N-avea nevoie să măture și să șteargă praful: era nevoie numai de un foc bun și de cearșafuri uscate. Părea gata să facă tot ce-i stă în putință, deși a vârât mătura de cămin în grătare în loc de vătrai și a folosit anapoda și alte câteva unelte ale meseriei ei: dar m-am retras, încrezându-mă în vrednicia ei că voi avea unde să mă odihnesc la întoarcere. Ținta plimbării pe care mi-o pusesem în gând era Răscruce de Vânturi. Un gând de pe urmă m-a întors din drum, după ce ieșisem din curte.
— La Răscruce e totul bine? am întrebat-o pe femeie.
— Da, din câte știu eu! răspunse ea, zorind cu o lopățică de jăratic.
Aș fi vrut s-o întreb de ce plecase doamna Dean de la Grange, dar era cu neputință s-o mai rețin într-o asemenea clipă de restriște, așa că m-am întors și am ieșit, mergând agale, cu dogoarea soarelui care asfințea în spate și cu slava blândă a lunii care răsărea în față — unul stingându-se, cealaltă luminându-se tot mai tare —, pe când ieșeam din parc și urcam drumeagul pietros care se desface spre locuința domnului Heathcliff. Înainte să ajung s-o zăresc, tot ce mai rămăsese din zi era o lumină de chihlimbar, fără raze, de-a lungul apusului: dar la lumina lunii aceleia splendide vedeam fiecare pietricică de pe potecă și fiecare fir de iarbă. N-a trebuit nici să sar peste poartă, nici să bat: s-a deschis de cum am pus mâna pe ea. „E o îmbunătățire”, mi-am zis. Și am mai băgat de seamă una, cu ajutorul nărilor: o mireasmă de micsandre și de micșunele plutea în aer dintre pomii fructiferi de lângă casă.
Și ușile, și ferestrele erau deschise; și totuși, cum se întâmplă de obicei în ținuturile cu cărbune, un foc frumos și roșu lumina căminul: mulțumirea pe care o capătă ochiul din el face de îndurat căldura de prisos. Dar sala de la Răscruce de Vânturi e atât de mare, încât cei din casă au destul loc să se retragă din bătaia focului; și, prin urmare, cei câți erau acolo se așezaseră nu departe de una dintre ferestre. Puteam să-i văd și să-i aud vorbind înainte de a intra, așa că am privit și am ascultat, împins de un simțământ amestecat de curiozitate și de invidie, care creștea pe măsură ce zăboveam.
— Con-trar! zise un glas dulce ca un clopoțel de argint. Asta pentru a treia oară, nătărăule! Nu-ți mai spun încă o dată. Ține minte, că de nu, te trag de păr!
— Contrar, atunci, răspunse altul, cu glas adânc, dar îmblânzit. Și acum sărută-mă, pentru că am ținut minte așa de bine.
— Nu, întâi citește tot din nou, cum trebuie, fără nicio greșeală.
Cel care vorbise începu să citească: era un tânăr îmbrăcat cuviincios, care ședea la o masă, cu o carte în față. Trăsăturile lui frumoase străluceau de plăcere, iar ochii îi tot alunecau nerăbdători de pe pagină la o mânuță albă de pe umărul lui, care-l chema la ordine cu o palmă usturătoare peste obraz ori de câte ori stăpâna ei descoperea asemenea semne de neatenție. Stăpâna mâinii stătea în spatele lui; buclele ei luminoase, strălucitoare, se amestecau din când în când cu părul lui castaniu, când se apleca să-i supravegheze învățătura; iar fața ei… noroc că el nu-i putea vedea fața, căci altfel n-ar fi fost niciodată atât de cuminte. Eu o vedeam; și mi-am mușcat buzele de necaz că aruncasem prilejul pe care poate l-aș fi avut de a face ceva mai mult decât să mă holbez la frumusețea ei care te lovea drept în inimă.
Lecția s-a isprăvit, nu fără alte greșeli; dar elevul și-a cerut răsplata și a primit cel puțin cinci sărutări; pe care, ce-i drept, le-a întors cu dărnicie. Apoi au venit spre ușă și, din vorbele lor, am înțeles că se pregăteau să iasă la o plimbare pe mlaștini. Mi-am închipuit că Hareton Earnshaw m-ar fi osândit în inima lui, dacă nu cu gura, în cel mai adânc fund al iadului, dacă mi-aș fi arătat atunci nefericita persoană prin preajma lui; și, simțindu-mă foarte meschin și răutăcios, m-am furișat pe după casă ca să-mi caut adăpost în bucătărie. Și pe partea aceea intrarea era slobodă; iar în ușă ședea vechea mea prietenă Nelly Dean, cosând și cântând un cântec, care era adesea întrerupt dinăuntru de vorbe aspre de dispreț și de neîngăduință, rostite cu un glas care nu era deloc muzical.
— Mai bine, de două ori mai bine, i-aș auzi înjurând în urechile mele de dimineața până seara, decât să te ascult pe dumneata câtuși de puțin! zise locatarul bucătăriei, răspunzând la ceva ce spusese Nelly și eu nu auzisem. E o rușine strigătoare la cer că nu pot deschide Cartea cea sfântă fără ca dumneata să pornești cântările alea întru slava lu’ Satana și toate nelegiuirile alea înfricoșate care s-au născut vreodată pe lume! Of! ești o nimica toată; și ailaltă-i la fel; și bietu’ băiat o să se piardă între voi. Bietu’ băiat! adăugă el cu un geamăt. E vrăjit: sunt sigur de asta. O, Doamne, judecă-i Tu, că nu-i nici lege, nici dreptate la stăpânitorii noștri!
— Nu! că altfel am sta, pesemne, pe ruguri aprinse, i-o întoarse cântăreața. Dar taci, moșule, și citește-ți Biblia ca un creștin, și lasă-mă pe mine. Asta-i „Nunta zânei Annie”… o melodie frumoasă… merge la dans.
Doamna Dean era gata să înceapă iar, când am înaintat; și, recunoscându-mă îndată, a sărit în picioare, strigând: „Ei, Doamne sfinte, domnule Lockwood! Cum de v-a trecut prin minte să vă întoarceți așa? La Thrushcross Grange e totul închis. Trebuia să ne dați de veste!”
— Am rânduit să fiu găzduit acolo, cât am să stau, i-am răspuns. Plec iar mâine. Dar dumneata cum de-ai fost mutată aici, doamnă Dean? Spune-mi asta.
— Zillah a plecat, și domnul Heathcliff a vrut să vin eu, curând după ce-ați plecat dumneavoastră la Londra, și să rămân până vă întoarceți. Dar intrați, vă rog! Ați venit pe jos de la Gimmerton în seara asta?
— De la Grange, i-am răspuns; și, cât timp îmi pregătesc acolo odaia, vreau să-mi închei treaba cu stăpânul dumitale, pentru că nu cred c-o să mai am curând alt prilej.
— Ce treabă, domnule? zise Nelly, poftindu-mă în sală. Acum e plecat și n-o să se întoarcă prea curând.
— Pentru chirie, i-am răspuns.
— Oh! atunci cu doamna Heathcliff trebuie să vă socotiți, zise ea; sau mai degrabă cu mine. Ea n-a învățat încă să-și poarte singură treburile, și eu țin locul ei: nu-i nimeni altcineva.
Am făcut ochii mari.
— Ah! n-ați auzit de moartea lui Heathcliff, văd, urmă ea.
— Heathcliff a murit! am exclamat uimit. De când?
— De trei luni: dar stați jos și dați-mi pălăria, și-am să vă povestesc totul. Stați, n-ați mâncat nimic, nu-i așa?
— Nu vreau nimic: am poruncit să mi se pregătească cina acasă. Stai și dumneata jos. Nici prin vis nu mi-a trecut că o să moară! Să aud cum s-a întâmplat. Zici că nu te aștepți să se întoarcă prea curând… tinerii?
— Nu… în fiecare seară trebuie să-i cert pentru că hoinăresc până târziu: dar nu le pasă de mine. Măcar beți o cană din berea noastră veche; o să vă facă bine: păreți ostenit.
S-a grăbit s-o aducă înainte să pot refuza, și l-am auzit pe Joseph întrebând „dacă nu-i o rușine strigătoare la cer să-i vină ibovnici la vârsta ei! Și pe deasupra să le mai scoată și ulcele din pivnița lu’ stăpânu’! Lui îi e rușine curat să stea așa și să vadă una ca asta.”
Ea nu s-a oprit să-i răspundă, ci s-a întors într-un minut, cu o halbă de argint plină ochi, cu spumă, al cărei cuprins l-am lăudat cu toată căldura cuvenită. Și apoi mi-a povestit urmarea istoriei lui Heathcliff. A avut un sfârșit „ciudat”, cum s-a exprimat ea.
Am fost chemată la Răscruce de Vânturi la nici două săptămâni după ce ne-ați părăsit, zise ea; și m-am supus bucuroasă, de dragul Catherinei. Prima mea întâlnire cu ea m-a mâhnit și m-a îngrozit: se schimbase atât de mult de când ne despărțiserăm! Domnul Heathcliff nu mi-a lămurit pentru ce se răzgândise în privința venirii mele aici; mi-a spus doar că are nevoie de mine și că s-a săturat s-o tot vadă pe Catherine: să-mi fac din salonașul cel mic odaia mea de ședere și s-o țin pe lângă mine. Ajungea că era silit s-o vadă o dată sau de două ori pe zi. Ea părea mulțumită de rânduiala asta; și, încetul cu încetul, am adus pe ascuns o mulțime de cărți și alte lucruri care-i fuseseră plăcerea la Grange; și mă amăgeam că o s-o ducem destul de bine. Amăgirea n-a ținut mult. Catherine, mulțumită la început, s-a făcut în scurtă vreme iritată și neliniștită. Pe de o parte, îi era oprit să iasă din grădină, și o amăra cumplit să fie închisă între marginile ei strâmte, acum când venea primăvara; pe de alta, umblând după treburile casei, eram silită s-o las adesea singură, iar ea se plângea de singurătate: îi plăcea mai mult să se certe cu Joseph în bucătărie decât să stea în pace, singură. Hărțuielile lor nu mă supărau: dar adesea și Hareton era silit să se retragă în bucătărie, când stăpânul voia să aibă sala numai pentru el; și, deși la început ea ori pleca de cum se apropia el, ori mă ajuta liniștită la treburi și se ferea să-l bage în seamă sau să-i vorbească — și deși el era întotdeauna cât se poate de posac și de tăcut —, după o vreme și-a schimbat purtarea și n-a mai fost în stare să-l lase în pace: vorbea despre el ca să audă, făcea haz de prostia și de lenea lui, se mira cu glas tare cum poate îndura viața pe care o duce… cum poate sta o seară întreagă cu ochii în foc, moțăind.
— E întocmai ca un câine, nu-i așa, Ellen? zise ea o dată. Sau ca un cal de căruță? Își face munca, își mănâncă hrana și doarme întruna! Ce minte goală și pustie trebuie să aibă! Tu visezi vreodată, Hareton? Și, dacă visezi, despre ce? Dar tu nu poți să-mi vorbești!
Apoi s-a uitat la el; dar el n-a vrut nici să deschidă gura, nici să se uite din nou.
— Poate că acum visează, urmă ea. A zvâcnit din umăr cum zvâcnește Junona dintr-al ei. Întreabă-l, Ellen.
— Domnul Hareton o să-l roage pe stăpân să te trimită sus dacă nu te porți frumos! i-am spus. Nu numai că zvâcnise din umăr, dar își și strânsese pumnul, ca și cum ar fi fost ispitit să și-l folosească.
— Știu de ce Hareton nu vorbește niciodată când sunt eu în bucătărie, exclamă ea altă dată. Îi e frică să nu râd de el. Ellen, ce crezi? A început o dată să învețe singur să citească; și, pentru că am râs, și-a ars cărțile și s-a lăsat: nu-i așa că a fost un prost?
— N-ai fost mai degrabă dumneata rea? i-am spus. Răspunde-mi la asta.
— Poate că am fost, urmă ea; dar nu mă așteptam să fie atât de prostuț. Hareton, dacă ți-aș da o carte, ai lua-o acum? Am să încerc!
I-a pus în mână una pe care o citea; el a azvârlit-o și a mormăit că, dacă nu se lasă, îi frânge gâtul.
— Bine, am s-o pun aici, zise ea, în sertarul mesei; și mă duc să mă culc.
Apoi mi-a șoptit să mă uit dacă se atinge de ea și a plecat. Dar el nici nu s-a apropiat de carte; și i-am spus asta dimineața, spre marea ei dezamăgire. Am văzut că-i părea rău de îmbufnarea și de lenea lui îndărătnică: cugetul o mustra că-l speriase și-l făcuse să se lase de învățătură; și izbutise pe deplin. Dar istețimea ei lucra ca să dreagă răul: pe când eu călcam sau făceam alte treburi din acelea care te țin pe loc și pe care nu le puteam face prea bine în salon, ea aducea câte o carte plăcută și mi-o citea cu glas tare. Când era și Hareton acolo, se oprea de obicei la un loc interesant și lăsa cartea undeva la îndemână: asta a făcut-o de multe ori; dar el era încăpățânat ca un catâr și, în loc să se repeadă la momeală, pe vreme ploioasă se apuca să fumeze cu Joseph; și ședeau ca două automate, câte unul de fiecare parte a focului, bătrânul, din fericire, prea surd ca să-i înțeleagă prostiile nelegiuite, cum le-ar fi numit el, tânărul făcând tot ce putea ca să pară că nu le ia în seamă. În serile frumoase, cel din urmă își vedea de vânătoare, iar Catherine căsca și suspina și mă bătea la cap să-i vorbesc, și o zbughea în curte sau în grădină de cum începeam; și, ca ultimă scăpare, plângea și spunea că s-a săturat să trăiască: că viața ei nu-i de niciun folos.
Domnul Heathcliff, care se făcea tot mai puțin dornic de tovărășie, aproape că-l alungase pe Earnshaw din încăperea lui. Din pricina unei întâmplări de la începutul lui martie, acesta a ajuns pentru câteva zile un fel de mobilă a bucătăriei. I-a plesnit pușca pe când era singur pe dealuri; o așchie i-a tăiat brațul și a pierdut destul sânge până să ajungă acasă. Urmarea a fost că a fost osândit, vrând-nevrând, să stea lângă foc și în liniște până s-a întremat. Catherinei îi convenea să-l aibă acolo: în orice caz, asta o făcea să-și urască mai mult ca oricând odaia de sus: și mă silea să-mi găsesc treabă jos, ca să poată sta cu mine.
În a doua zi de Paști, Joseph s-a dus cu niște vite la târgul de la Gimmerton; iar după-amiază eu eram prinsă cu rufăria în bucătărie. Earnshaw ședea posac, ca de obicei, la colțul căminului, iar mica mea stăpână își omora un ceas de lenevie desenând pe geamurile ferestrei și schimbându-și din când în când distracția cu izbucniri înăbușite de cântec, cu exclamații șoptite și cu priviri iuți, iritate și nerăbdătoare, spre vărul ei, care fuma neclintit și se uita în grătar. Când i-am dat de înțeles că nu mai pot îndura să-mi tot stea în lumină, s-a mutat lângă vatră. N-am prea luat seama la ce face, dar curând am auzit-o începând: „Am descoperit, Hareton, că vreau… că m-aș bucura… că mi-ar plăcea să-mi fii văr acum, dacă nu te-ai fi făcut atât de arțăgos cu mine și atât de aspru.”
Hareton nu răspunse nimic.
— Hareton, Hareton, Hareton! Mă auzi? urmă ea.
— Lasă-mă-n pace! mârâi el, cu o grosolănie neînduplecată.
— Lasă-mă să-ți iau pipa aia, zise ea, întinzând mâna cu băgare de seamă și scoțându-i-o din gură.
Până să încerce el s-o ia înapoi, pipa era ruptă și aruncată în foc. A înjurat-o și a luat alta.
— Stai, strigă ea, întâi trebuie să mă asculți; și nu pot vorbi cu norii ăștia care-mi plutesc pe la nas.
— Du-te dracului, strigă el fioros, și lasă-mă!
— Nu, stărui ea, nu mă duc: nu știu ce să mai fac ca să vorbești cu mine; și tu ești hotărât să nu mă înțelegi. Când îți spun că ești prost, nu vreau să spun nimic: nu vreau să spun că te disprețuiesc. Haide, trebuie să mă bagi în seamă, Hareton: ești vărul meu și trebuie să mă recunoști.
— N-am să am nimica de-a face cu tine și cu trufia ta murdară și cu șotiile tale blestemate de batjocură! răspunse el. Mai bine mă duc în iad, cu trup și suflet, decât să mă mai uit măcar pe furiș după tine. Dă-te din calea mea, acum, chiar acum!
Catherine s-a încruntat și s-a retras pe banca de lângă fereastră, mușcându-și buza și încercând, fredonând o melodie ciudată, să-și ascundă pornirea tot mai mare de a izbucni în plâns.
— Ar trebui să fii prieten cu verișoara dumitale, domnule Hareton, am intervenit eu, de vreme ce-i pare rău de obrăznicia ei. Ți-ar face foarte bine: te-ar face alt om s-o ai de tovarășă.
— Tovarășă! strigă el. Când mă urăște și nu mă socoate vrednic nici să-i șterg pantofii! Nu, nici de m-ar face rege, n-am să mai fiu batjocorit pentru că-i caut bunăvoința.
— Nu eu te urăsc, tu mă urăști pe mine! plânse Cathy, fără să-și mai ascundă tulburarea. Mă urăști cât mă urăște și domnul Heathcliff, și mai mult.
— Ești o mincinoasă afurisită, începu Earnshaw. Atunci de ce l-am scos din sărite de o sută de ori, ținându-ți partea? și asta când tu îți băteai joc de mine și mă disprețuiai, și… Dă-i înainte și chinuie-mă, și mă duc dincolo și spun că m-ai scos din bucătărie cu sâcâielile tale!
— Nu știam că mi-ai ținut partea, răspunse ea, ștergându-și ochii; și eram nefericită și plină de amărăciune față de toată lumea; dar acum îți mulțumesc și te rog să mă ierți: ce pot să fac mai mult?
S-a întors la cămin și i-a întins mâna cu toată sinceritatea. El s-a întunecat și s-a încruntat ca un nor de furtună și își ținea pumnii strânși cu îndârjire și privirea ațintită în pământ. Catherine trebuie să fi ghicit din instinct că o îndărătnicie încăpățânată, și nu antipatia, îl făcea să se poarte atât de îndârjit; căci, după ce a stat o clipă nehotărâtă, s-a aplecat și i-a lipit pe obraz o sărutare blândă. Mica șireată credea că n-am văzut-o și, trăgându-se înapoi, s-a așezat iar la locul ei de lângă fereastră, cu un aer cât se poate de cuminte. Am clătinat din cap a dojană, și atunci ea s-a îmbujorat și mi-a șoptit: „Păi! ce era să fac, Ellen? Nu voia să-mi dea mâna și nu voia să se uite: trebuia să-i arăt cumva că-l plac… că vreau să fim prieteni.”
Dacă sărutarea l-a convins pe Hareton, nu pot să spun: câteva minute a avut mare grijă să nu i se vadă fața, iar când a ridicat-o, nu știa deloc încotro să se uite.
Catherine s-a apucat să învelească frumos o carte arătoasă în hârtie albă și, după ce a legat-o cu o bucată de panglică și a scris pe ea „Domnului Hareton Earnshaw”, m-a rugat să-i fiu ambasadoare și să duc darul celui căruia îi era menit.
— Și spune-i că, dacă o primește, vin să-l învăț s-o citească cum trebuie, zise ea; și, dacă n-o primește, mă duc sus și n-o să-l mai necăjesc niciodată.
Am dus-o și i-am spus vorbele ei, urmărită cu neliniște de stăpâna mea. Hareton n-a vrut să-și desfacă degetele, așa că i-am pus-o pe genunchi. Dar n-a aruncat-o nici jos. M-am întors la lucrul meu. Catherine și-a lăsat capul și brațele pe masă, până ce a auzit foșnetul ușor al hârtiei desfăcute; atunci s-a strecurat de acolo și s-a așezat liniștită lângă vărul ei. El tremura, și fața îi ardea: toată bădărănia și toată asprimea lui posacă îl părăsiseră: la început nu și-a putut aduna curajul să rostească o silabă drept răspuns la privirea ei întrebătoare și la rugămintea ei șoptită.
— Spune că mă ierți, Hareton, spune. Mă poți face atât de fericită rostind cuvințelul ăsta.
El a mormăit ceva ce nu se auzea.
— Și-o să-mi fii prieten? adăugă Catherine, întrebător.
— Nu, o să-ți fie rușine cu mine în fiecare zi a vieții tale, răspunse el; și cu cât o să mă cunoști mai bine, cu atât mai rușine; și eu nu pot să rabd asta.
— Va să zică nu vrei să-mi fii prieten? zise ea, zâmbind dulce ca mierea și strecurându-se lângă el.
N-am mai auzit nimic din ce vorbeau, care să se poată deosebi; dar, când m-am uitat iar într-acolo, am văzut două chipuri atât de luminoase aplecate asupra paginii cărții primite, încât n-am mai avut nicio îndoială că tratatul fusese ratificat de amândouă părțile și că dușmanii erau de-acum aliați legați prin jurământ.
Cartea în care învățau era plină de gravuri scumpe; și ele, și locul în care ședeau aveau destul farmec ca să-i țină nemișcați până când Joseph s-a întors acasă. El, bietul om, a rămas încremenit de spaimă la priveliștea Catherinei așezate pe aceeași bancă cu Hareton Earnshaw, cu mâna sprijinită pe umărul lui; și năucit că preferatul lui îi îndură apropierea: l-a mișcat prea adânc ca să-l lase să facă vreo observație în seara aceea. Tulburarea i s-a dat pe față numai prin oftaturile uriașe pe care le scotea în timp ce-și deschidea solemn Biblia cea mare pe masă și o acoperea cu bancnote murdare din portofel, câștigul târgurilor din ziua aceea. În cele din urmă l-a chemat pe Hareton de la locul lui.
— Du-le pe-astea la stăpânu’, băiete, zise el, și stai acolo. Eu mă duc sus în odaia mea. Bârlogu’ ăsta nu-i nici cuviincios, nici de cinste pentru noi: trebuie să ne cărăbănim și să ne căutăm altu’.
— Haide, Catherine, am zis eu, trebuie să „ne cărăbănim” și noi: am isprăvit de călcat. Ești gata de plecare?
— Nici nu-i ora opt! răspunse ea, ridicându-se fără tragere de inimă. Hareton, las cartea asta pe poliță, deasupra căminului, și mâine mai aduc altele.
— Ce cărți lași, le iau eu în sală, zise Joseph, da’ mare lucru o fi dacă le mai găsești; așa că fă cum ți-o plăcea!
Cathy l-a amenințat că biblioteca lui o să plătească pentru a ei și, zâmbindu-i lui Hareton când a trecut pe lângă el, a urcat scările cântând: cu inima mai ușoară, îndrăznesc să spun, decât o avusese vreodată sub acoperișul acela, afară poate de primele ei vizite la Linton.
Prietenia începută astfel a crescut repede, deși a cunoscut întreruperi trecătoare. Earnshaw nu putea fi civilizat cu o simplă dorință, iar tânăra mea stăpână nu era nici filozof, nici pildă de răbdare; dar, cum mințile amândurora tindeau spre același țel — unul iubind și dorind să prețuiască, celălalt iubind și dorind să fie prețuit —, până la urmă au izbutit să-l atingă.
Vedeți, domnule Lockwood, era destul de ușor să cucerești inima doamnei Heathcliff. Dar acum mă bucur că n-ați încercat. Încununarea tuturor dorințelor mele va fi unirea lor. N-am să pizmuiesc pe nimeni în ziua nunții lor: n-o să fie femeie mai fericită decât mine în toată Anglia!