A doua zi după lunea aceea, cum Earnshaw tot nu era în stare să-și vadă de treburile obișnuite și rămânea, deci, pe lângă casă, mi-am dat seama repede că n-o să-mi mai pot ține ocrotita lângă mine, ca până atunci. Coborâse înaintea mea și ieșise în grădină, unde-l văzuse pe vărul ei făcând o treabă ușoară; și, când m-am dus să-i chem la micul dejun, am văzut că-l convinsese să curețe o bucată mare de pământ de tufele de coacăze și de agriș, și-acum erau prinși amândoi să plănuiască aducerea unor plante de la Grange.
M-am îngrozit de pustiirea pe care o făcuseră într-o biată jumătate de ceas; tufele de coacăze negre erau lumina ochilor lui Joseph, iar ea își alesese tocmai în mijlocul lor locul unui strat de flori.
— Poftim! Toate astea or să-i fie arătate stăpânului, am exclamat, chiar în clipa când se descoperă. Și ce scuză aveți pentru că v-ați luat asemenea libertăți cu grădina? O să iasă o ceartă strașnică din asta: o să vedeți! Domnule Hareton, mă mir că n-ai mai multă minte decât să te apuci să faci harababura asta numai fiindcă ți-a spus ea!
— Uitasem că-s ale lui Joseph, răspunse Earnshaw, cam încurcat; dar o să-i spun că eu am făcut-o.
Mâncam întotdeauna cu domnul Heathcliff. Țineam locul stăpânei casei, făcând ceaiul și tăind friptura; așa că la masă eram de neînlocuit. Catherine ședea de obicei lângă mine, dar în ziua aceea s-a strecurat mai aproape de Hareton; și am văzut curând că n-avea să fie mai chibzuită în prietenie decât fusese în dușmănie.
— Și-acum bagă de seamă să nu vorbești prea mult cu vărul dumitale și să nu-l bagi prea mult în seamă, i-am șoptit povața mea pe când intram în sală. O să-l supere de bună seamă pe domnul Heathcliff și-o să se înfurie pe amândoi.
— N-am de gând, răspunse ea.
Peste un minut se strecurase lângă el și-i înfigea ciuboțica-cucului în farfuria cu terci.
El n-avea curajul să-i vorbească acolo: abia dacă îndrăznea să se uite; și totuși ea tot îl necăjea, până când de două ori a fost cât pe-aci să izbucnească în râs. M-am încruntat, și atunci ea s-a uitat spre stăpân: el avea mintea dusă la alte lucruri decât la tovarășii lui de masă, cum îi arăta chipul; și ea s-a făcut o clipă serioasă, cercetându-l cu o adâncă gravitate. Apoi s-a întors și și-a reînceput prostiile; în cele din urmă, lui Hareton i-a scăpat un râs înăbușit. Domnul Heathcliff a tresărit; ochii lui ne-au cercetat repede fețele. Catherine i-a întâmpinat privirea cu aerul ei obișnuit, neliniștit și totuși sfidător, pe care el îl ura.
— Bine că ești departe de mâna mea, exclamă el. Ce diavol te-a apucat de te tot uiți la mine cu ochii ăia infernali? Lasă-i în jos! și nu-mi mai aminti că exiști. Credeam că te-am vindecat de râs.
— Eu am râs, mormăi Hareton.
— Ce spui? întrebă stăpânul.
Hareton s-a uitat în farfurie și n-a repetat mărturisirea. Domnul Heathcliff s-a uitat puțin la el, apoi și-a reluat în tăcere micul dejun și gândurile întrerupte. Aproape terminaserăm, iar cei doi tineri se depărtaseră cu prudență unul de altul, așa că nu mă mai așteptam la nicio tulburare în timpul mesei aceleia: când s-a ivit în ușă Joseph, arătând prin buza tremurândă și ochii furioși că descoperise nelegiuirea săvârșită asupra prețioaselor lui tufe. Pesemne că-i văzuse pe Cathy și pe vărul ei pe-acolo înainte să cerceteze locul, căci, pe când fălcile i se mișcau ca ale unei vaci care rumegă și-i făceau vorbele greu de înțeles, a început:
— Să-mi dai simbria, că trebuie să plec! Gândeam să mor acilea, unde-am slujit șaizeci de ani; și mi-am zis că mi-oi căra cărțile sus în pod, și toate catrafusele, și le las lor bucătăria; de dragu’ liniștii. Greu mi-a fost să-mi las locu’ meu de lângă vatră, da’ mi-am zis că și asta pot s-o fac! Da’ acuma mi-a luat ea și grădina, și, zău, stăpâne, asta nu mai pot s-o rabd! Tu n-ai decât să-ți pleci grumazu’ sub jug, dacă vrei… eu nu-s învățat, și omu’ bătrân nu se deprinde lesne cu poveri noi. Mai bine-mi câștig bucățica și sorbitura cu ciocanu’, spărgând piatră la drum!
— Ei, ei, idiotule! îl întrerupse Heathcliff. Scurtează! Ce te doare? Eu nu mă amestec în certurile dintre tine și Nelly. N-are decât să te vâre în pivnița de cărbuni, nu-mi pasă.
— Nu-i Nelly! răspunse Joseph. Din pricina lu’ Nelly nu m-aș muta… rea și de nimica toată cum e. Slavă Domnului! ea nu poate să fure sufletu’ nimănui! N-a fost niciodată așa de frumoasă, să nu te poți uita la ea fără să clipești. E muierea aia înfricoșată și fără Dumnezeu, care ne-a vrăjit băiatu’ cu ochii ei obraznici și cu apucăturile ei îndrăznețe… până când… Nu! mi se rupe inima, zău! A uitat tot ce-am făcut pentru el și tot ce-am făcut din el și s-a dus și-a smuls un rând întreg din cele mai frumoase tufe de coacăze din grădină! și aici a început să se jelească de-a binelea, doborât de simțământul nedreptăților amare ce i se făcuseră, al nerecunoștinței lui Earnshaw și al primejdiei în care se afla acesta.
— E beat nebunul? întrebă domnul Heathcliff. Hareton, pe tine te pârăște?
— Am smuls două-trei tufe, răspunse tânărul; dar le pun la loc.
— Și de ce le-ai smuls? zise stăpânul.
Catherine, înțeleaptă, și-a băgat limba în vorbă.
— Voiam să sădim niște flori acolo, strigă ea. Numai eu sunt de vină, pentru că eu am vrut să le smulgă.
— Și cine dracu ți-a dat dumitale voie să te atingi de vreun băț de pe-aici? întrebă socrul ei, foarte mirat. Și ție cine ți-a poruncit s-o asculți? adăugă el, întorcându-se spre Hareton.
Acesta din urmă amuțise; verișoara lui a răspuns: „N-ar trebui să-mi pizmuiești câțiva iarzi de pământ ca să-i împodobesc, când mi-ai luat tot pământul meu!”
— Pământul dumitale, obraznică stricată ce ești! N-ai avut niciodată nimic, zise Heathcliff.
— Și banii mei, urmă ea, întorcându-i privirea mânioasă și ronțăind între timp o coajă de pâine, rămășița micului ei dejun.
— Tăcere! exclamă el. Isprăvește și cară-te!
— Și pământul lui Hareton, și banii lui, urmă nesăbuita. Hareton și cu mine suntem acum prieteni; și am să-i spun totul despre dumneata!
Stăpânul păru o clipă năucit: păli și se ridică, fără să-și ia ochii de la ea, cu o expresie de ură de moarte.
— Dacă dai în mine, Hareton o să dea în dumneata, zise ea; așa că ai face mai bine să stai jos.
— Dacă Hareton nu te scoate din odaie, îl trimit eu cu o lovitură drept în iad, tună Heathcliff. Vrăjitoare afurisită! Îndrăznești să-l ațâți împotriva mea? Afară cu ea! M-auzi? Azvârle-o în bucătărie! O omor, Ellen Dean, dacă o lași să-mi mai vină în ochi!
Hareton încercă, în șoaptă, s-o convingă să plece.
— Târăște-o afară! strigă el sălbatic. Ce mai stai de vorbă? Și se apropie ca să-și împlinească singur porunca.
— Nu te mai ascultă, om rău ce ești, zise Catherine; și curând o să te urască tot atât cât te urăsc eu.
— Taci! taci! mormăi tânărul cu dojană. Nu vreau să te aud vorbindu-i așa. Ajunge.
— Dar n-ai să-l lași să mă lovească? strigă ea.
— Hai, atunci, îi șopti el stăruitor.
Era prea târziu: Heathcliff pusese mâna pe ea.
— Acum, du-te tu! îi zise el lui Earnshaw. Vrăjitoare blestemată! De data asta m-a scos din fire când nu mai puteam răbda; și-o s-o fac să se căiască pe vecie!
O ținea de păr; Hareton încercă să-i scape buclele, rugându-l să nu-i facă rău, măcar de data asta. Ochii negri ai lui Heathcliff scăpărau; părea gata s-o sfâșie pe Catherine în bucăți, și tocmai îmi luasem inima în dinți să risc să-i sar în ajutor, când, deodată, degetele i s-au descleștat; și-a mutat strânsoarea de pe capul ei pe braț și s-a uitat țintă în fața ei. Apoi și-a trecut mâna peste ochi, a stat o clipă, pesemne ca să-și vină în fire, și, întorcându-se iar spre Catherine, a zis, cu o liniște prefăcută: „Trebuie să înveți să te ferești să mă înfurii, că altfel o să te omor de-adevăratelea într-o zi! Du-te cu doamna Dean și stai cu ea; și obrăzniciile dumitale păstrează-le pentru urechile ei. Cât despre Hareton Earnshaw, dacă-l văd că te ascultă, îl trimit să-și caute pâinea unde-o găsi! Dragostea dumitale o să facă din el un izgonit și un cerșetor. Nelly, ia-o; și lăsați-mă, toți! Lăsați-mă!”
Mi-am scos tânăra stăpână afară: era prea bucuroasă că scăpase ca să se împotrivească; celălalt a venit după noi, iar domnul Heathcliff a rămas singur în sală până la prânz. O sfătuisem pe Catherine să mănânce sus; dar, de cum i-a văzut scaunul gol, m-a trimis s-o chem. N-a vorbit cu niciunul dintre noi, a mâncat foarte puțin și a ieșit îndată după aceea, dându-ne de înțeles că nu se întoarce înainte de seară.
Cei doi prieteni noi s-au așezat în sală cât a lipsit el; și l-am auzit pe Hareton oprind-o cu asprime pe verișoara lui când a vrut să-i dezvăluie purtarea socrului ei față de tatăl lui. A spus că nu îngăduie să se rostească o vorbă spre ocara lui: chiar de-ar fi diavolul, n-avea nicio însemnătate; el îi stă alături; și ar prefera să-l ocărască pe el, cum făcea înainte, decât să se lege de domnul Heathcliff. Catherine începea să se supere; dar el a găsit mijlocul s-o facă să-și țină gura, întrebând-o cum i-ar plăcea ei ca el să-i vorbească de rău tatăl? Atunci ea a înțeles că Earnshaw lua asupra lui numele bun al stăpânului și că era legat de el prin legături mai tari decât le-ar fi putut rupe rațiunea: lanțuri făurite de obișnuință, pe care ar fi fost o cruzime să încerci să le slăbești. De atunci încolo și-a arătat inima bună ferindu-se și de plângeri, și de vorbe de antipatie despre Heathcliff; și mi-a mărturisit că-i pare rău că încercase să bage vrajbă între el și Hareton: de fapt, nu cred că de atunci a mai suflat vreo silabă împotriva asupritorului ei de față cu Hareton.
După ce s-a isprăvit această mică neînțelegere, au fost iarăși prieteni și cât se poate de prinși în îndeletnicirile lor de elev și de dascăl. Am venit să stau cu ei după ce mi-am terminat treaba; și mă simțeam atât de liniștită și de mângâiată privindu-i, încât n-am băgat de seamă cum trece vremea. Știți, amândoi îmi păreau într-un fel copiii mei: de unul fusesem mândră de multă vreme; iar acum eram sigură că și celălalt avea să-mi fie un izvor de aceeași mulțumire. Firea lui cinstită, caldă și inteligentă se scutura repede de norii neștiinței și ai decăderii în care fusese crescut; iar laudele sincere ale Catherinei îi îmboldeau hărnicia. Mintea, luminându-i-se, îi lumina și trăsăturile și le dădea însuflețire și noblețe: nu-mi venea să cred că e același om pe care-l văzusem în ziua când îmi găsisem mica stăpână la Răscruce de Vânturi, după drumul ei la stânci. Pe când eu îi admiram și ei trudeau, se lăsa amurgul, și odată cu el s-a întors stăpânul. A venit peste noi cu totul pe neașteptate, intrând pe ușa din față, și ne-a văzut bine pe toți trei, înainte să apucăm să ridicăm capul spre el. Ei, mi-am zis, n-a fost niciodată o priveliște mai plăcută sau mai nevinovată; și-ar fi o rușine strigătoare să-i certe. Lumina roșie a focului strălucea pe cele două capete frumoase și le dezvăluia fețele însuflețite de râvna nerăbdătoare a copiilor; căci, deși el avea douăzeci și trei de ani și ea optsprezece, fiecare avea atâtea lucruri noi de simțit și de învățat, încât niciunul nu încerca și nu arăta simțămintele unei maturități cumpătate și dezamăgite.
Și-au ridicat ochii în același timp și au întâlnit privirea domnului Heathcliff: poate n-ați băgat niciodată de seamă că ochii lor sunt întocmai la fel și că sunt ochii lui Catherine Earnshaw. Catherine de acum nu mai are altă asemănare cu ea, în afară de fruntea lată și de o anume arcuire a nărilor, care o face să pară cam trufașă, fie că vrea, fie că nu. La Hareton asemănarea merge mai departe: e neobișnuită oricând; atunci era deosebit de izbitoare, pentru că simțurile îi erau treze și puterile minții îi fuseseră deșteptate la o activitate neobișnuită. Cred că asemănarea asta l-a dezarmat pe domnul Heathcliff: s-a îndreptat spre cămin, vădit tulburat; dar tulburarea i s-a potolit repede când s-a uitat la tânăr: sau, mai bine zis, și-a schimbat firea; căci tot mai era acolo. I-a luat cartea din mână și s-a uitat la pagina deschisă, apoi i-a dat-o înapoi fără niciun cuvânt; i-a făcut doar semn Catherinei să plece: tovarășul ei n-a mai zăbovit mult după ea, și eram gata să plec și eu, dar mi-a poruncit să rămân.
— Ce încheiere jalnică, nu-i așa? zise el, după ce cugetase o vreme la scena la care fusese martor: un sfârșit absurd al sforțărilor mele aprige? Fac rost de pârghii și de târnăcoape ca să dărâm cele două case și mă deprind să muncesc ca Hercule, și, când totul e gata și în puterea mea, văd că mi-a pierit voința de a mai ridica o singură țiglă de pe vreun acoperiș! Vechii mei dușmani nu m-au învins; acum ar fi tocmai vremea să mă răzbun pe urmașii lor: aș putea s-o fac; și nimeni nu m-ar putea împiedica. Dar la ce bun? Nu-mi mai pasă să lovesc: nu mai am putere să-mi ridic mâna! Pare că m-aș fi trudit tot timpul numai ca să arăt o frumoasă trăsătură de mărinimie. Nici pomeneală: mi-am pierdut puterea de a mă bucura de nimicirea lor și sunt prea leneș ca să nimicesc fără rost.
Nelly, se apropie o schimbare ciudată; deocamdată sunt în umbra ei. Viața mea de fiecare zi mă interesează atât de puțin, încât abia îmi aduc aminte să mănânc și să beau. Cei doi care au ieșit din odaie sunt singurele lucruri care mai păstrează pentru mine o înfățișare materială lămurită; și înfățișarea asta îmi pricinuiește o durere care ajunge până la chin. Despre ea nu vreau să vorbesc; și nici nu vreau să mă gândesc; dar aș vrea din tot sufletul să fie nevăzută: prezența ei nu-mi stârnește decât simțăminte care mă înnebunesc. El mă tulbură altfel: și totuși, dacă aș putea face asta fără să par nebun, nu l-aș mai vedea niciodată! Poate o să crezi că sunt destul de aproape să înnebunesc, adăugă el, străduindu-se să zâmbească, dacă încerc să-ți descriu miile de amintiri și de gânduri din trecut pe care le trezește sau le întruchipează el. Dar dumneata n-ai să povestești ce-ți spun; și mintea mea e atât de veșnic închisă în ea însăși, încât te ispitește în cele din urmă s-o deschizi față de altcineva.
Acum cinci minute, Hareton nu mi se părea o ființă omenească, ci întruchiparea tinereții mele; simțeam față de el în atâtea feluri, încât mi-ar fi fost cu neputință să-i vorbesc cu judecată. Mai întâi, asemănarea lui uluitoare cu Catherine îl lega înfricoșător de ea. Totuși, ceea ce ai putea crede că mi-ar stârni cel mai tare închipuirea e de fapt lucrul cel mai mărunt: căci ce nu-i legat de ea pentru mine? și ce nu mi-o amintește? Nu pot să mă uit în jos la podeaua asta fără să-i văd trăsăturile închipuite în lespezi! În fiecare nor, în fiecare copac… umplând aerul noaptea și zărit în treacăt în fiecare lucru, ziua… sunt înconjurat de chipul ei! Cele mai obișnuite fețe de bărbați și de femei… chiar trăsăturile mele… își bat joc de mine cu o asemănare. Lumea întreagă e o înspăimântătoare culegere de însemnări că ea a fost și că am pierdut-o! Ei bine, înfățișarea lui Hareton era stafia iubirii mele nemuritoare; a strădaniilor mele sălbatice de a-mi păstra dreptul; a înjosirii mele, a mândriei mele, a fericirii și a chinului meu…
Dar e o nebunie să-ți spun dumitale gândurile astea: numai că așa ai să știi de ce, deși nu-mi place să fiu mereu singur, tovărășia lui nu-mi face bine, ci mai degrabă îmi înăsprește chinul necontenit pe care-l îndur: și asta mă face în parte să nu-mi pese cum se înțeleg el și verișoara lui. Nu le mai pot da nicio atenție.
— Dar ce vrei să spui prin schimbare, domnule Heathcliff? am zis eu, speriată de felul lui: deși, după judecata mea, nu era în primejdie nici să-și piardă mințile, nici să moară: era cât se poate de puternic și de sănătos; iar cât despre minte, încă din copilărie îi plăcea să zăbovească asupra lucrurilor întunecate și să se lase în voia unor închipuiri ciudate. Se poate să fi avut o monomanie în privința idolului său dispărut; dar în toate celelalte privințe judecata îi era tot atât de sănătoasă ca a mea.
— N-am s-o știu până nu vine, zise el; acum n-o simt decât pe jumătate.
— Nu te simți bolnav, nu-i așa? l-am întrebat.
— Nu, Nelly, nu mă simt, răspunse el.
— Atunci nu ți-e frică de moarte? am urmat.
— Frică? Nu! răspunse el. N-am nici frică de moarte, nici presimțirea ei, nici nădejdea ei. De ce le-aș avea? Cu trupul meu tare, cu felul meu cumpătat de a trăi și cu îndeletnicirile mele fără primejdie, ar trebui să rămân, și pesemne că voi rămâne, pe pământ până nu va mai fi un fir de păr negru pe capul meu. Și totuși nu pot să mai rămân în starea asta! Trebuie să-mi amintesc să respir… aproape să-i amintesc inimii să bată! E ca și cum aș îndoi înapoi un arc țeapăn: numai silindu-mă fac cea mai mică faptă care nu-i îmboldită de un singur gând; și numai silindu-mă iau seama la ceva, viu sau mort, care nu-i legat de o singură idee atotcuprinzătoare. Am o singură dorință, și toată ființa și toate puterile mele tânjesc s-o împlinească. Au tânjit spre ea atâta vreme și atât de neclintit, încât sunt încredințat că se va împlini… și curând… pentru că mi-a mistuit viața: sunt înghițit de așteptarea împlinirii ei. Mărturisirile nu m-au ușurat; dar poate că lămuresc unele toane ale mele, care altfel n-ar avea lămurire. O, Doamne! E o luptă lungă; aș vrea să se sfârșească!
A început să umble în lung și-n lat prin odaie, mormăind lucruri îngrozitoare pentru sine, până când eram înclinată să cred, cum spunea el că crede Joseph, că cugetul îi prefăcuse inima într-un iad pământesc. Mă întrebam cu adevărat cum se va sfârși. Deși înainte rareori își dăduse pe față starea asta de spirit, fie și numai din priviri, era dispoziția lui obișnuită, n-aveam nicio îndoială: o spunea chiar el; dar nimeni pe lume n-ar fi ghicit-o după purtarea lui de toate zilele. Nici dumneavoastră n-ați ghicit-o când l-ați văzut, domnule Lockwood: iar în vremea despre care vorbesc era întocmai la fel ca atunci; doar ceva mai iubitor de singurătate necurmată și poate și mai scump la vorbă în tovărășie.