Cei doisprezece ani, continuă doamna Dean, care urmară după această tristă perioadă au fost cei mai fericiți ani din viața mea. Cele mai mari necazuri pe care le-am avut în acest răstimp au fost pricinuite de bolile ușoare ale micii noastre domnișoare, pe care le-a îndurat și ea ca orice copil, bogat sau sărac. În rest, după primele șase luni a crescut ca o zadă și a mers și a vorbit, în felul ei, înainte ca iarba-neagră să fi înflorit a doua oară peste țărâna doamnei Linton. Era cea mai fermecătoare făptură care a adus vreodată soare într-o casă pustiită. La față, o adevărată frumusețe, cu ochii frumoși și negri ai neamului Earnshaw, dar cu tenul deschis, trăsăturile fine și părul blond, ondulat, al Lintonilor. Era plină de viață, dar nu aspră, și avea o inimă din cale-afară de simțitoare și de vie în dragostea ei. Această capacitate de a iubi cu intensitate mi-o amintea pe mama ei; totuși nu-i semăna, căci știa să fie dulce și blândă ca o porumbiță și avea un glas blând și o expresie gânditoare. Când se mânia, nu devenea niciodată furioasă, iar când iubea, iubirea ei nu era niciodată sălbatică, ci adâncă și gingașă. Totuși, trebuie să recunosc că avea și unele defecte care-i umbreau darurile. Unul era o oarecare înclinare spre obrăznicie, altul o voință îndărătnică, pe care-o capătă toți copiii răsfățați, indiferent dacă au o fire bună sau rea. Dacă, din întâmplare, o supăra vreun servitor, zicea totdeauna: „Am să-i spun lui tăticu!” Iar dacă tatăl ei o dojenea, fie și numai c-o privire, credeai că i-a zdrobit inima. Nu cred ca el să-i fi spus vreodată o vorbă aspră. Își luase asupră-și întreaga ei educație și făcea din asta o plăcere. Din fericire, curiozitatea și mintea ei ageră au făcut-o să fie o elevă bună: învăța repede și cu râvnă, făcând cinste învățătorului ei.
Până la vârsta de treisprezece ani n-a trecut singură niciodată dincolo de marginea parcului. Domnul Linton o lua uneori, rar, cu el, cam o milă în afara lui, dar nu o încredința nimănui altcuiva. Pentru ea, Gimmerton nu era decât un nume fără cuprins; singura clădire de care se apropiase sau în care intrase, în afară de casa ei, era capela. Casa de la Răscruce de Vânturi și domnul Heathcliff nu existau pentru ea: trăia într-o desăvârșită izolare și, după cât se părea, desăvârșit de mulțumită. Totuși, uneori, privind ținutul de la fereastra odăii ei, spunea:
— Ellen, câtă vreme trebuie să mai treacă până când voi putea urca pe culmea dealurilor acelora? Mă-ntreb ce-o fi de cealaltă parte… o fi marea?
— Nu, domnișoară Cathy, îi răspundeam; sunt tot dealuri, întocmai ca acestea.
— Și cum arată stâncile acelea de aur când stai sub ele? m-a întrebat odată.
Panta abruptă a stâncilor Penistone îi atrăgea mai cu seamă atenția, îndeosebi când soarele la asfințit le lumina pe ele și piscurile cele mai înalte, în timp ce tot restul ținutului se afla în umbră. I-am explicat că erau mase golașe de piatră, cu abia atâta pământ în crăpături cât să hrănească un copac pipernicit.
— Și pentru ce rămân strălucitoare atât de mult timp după ce aici la noi s-a înserat? continuă ea.
— Pentru că sunt mult mai sus decât noi, i-am răspuns. N-ai putea să te cațeri pe ele, sunt prea înalte și prea abrupte. Iarna înghețul ajunge întotdeauna acolo mai curând decât la noi, iar până târziu în vară am găsit zăpadă sub scobitura aceea neagră din partea de miazănoapte-răsărit!
— Ah, tu te-ai urcat pe ele! strigă ea veselă. Atunci am să mă pot duce și eu când am să fiu mare. Tăticu a fost acolo, Ellen?
— Tăticu are să-ți spună, domnișoară, i-am răspuns în grabă, că nu merită să te ostenești până acolo. Dealurile pe unde te plimbi dumneata cu el sunt mult mai frumoase, iar parcul de la Thrushcross e cel mai frumos loc din lume.
— Da, dar parcul îl cunosc, și pe acelea nu le cunosc, murmură ea ca pentru sine. Și mi-ar plăcea să privesc în jurul meu de pe fruntea vârfului celui mai înalt. Micul meu ponei Minny o să mă ducă odată acolo.
Una dintre servitoare i-a pomenit de Peștera Zânelor și de-atunci nu se mai gândea decât cum să-și împlinească planul. L-a tot necăjit cu asta pe domnul Linton, iar el i-a făgăduit c-o va lăsa să facă drumul când va fi mai mare. Dar domnișoara Catherine își măsura vârsta cu lunile, și „Sunt acum destul de mare ca să merg la stâncile Penistone?” era întrebarea care-i stătea veșnic pe buze. Drumul ce ducea acolo cotea chiar pe lângă Răscruce de Vânturi. Pe Edgar nu-l lăsa inima să treacă pe-acolo, așa că răspunsul pe care-l primea mereu era: „Încă nu, iubirea mea, încă nu”.
V-am spus că doamna Heathcliff a mai trăit mai bine de doisprezece ani după ce și-a părăsit bărbatul. Cei din familia ei aveau o constituție delicată: nici ea și nici Edgar nu aveau sănătatea înfloritoare pe care-o întâlnești de obicei pe la noi. Nu știu sigur care-a fost ultima ei boală; bănuiesc c-au murit amândoi de același rău, un fel de friguri, lente la început, dar incurabile, și care către sfârșit mistuie repede viața. I-a scris fratelui ei să-l înștiințeze de sfârșitul probabil al unei suferințe care o chinuia de patru luni și l-a rugat să vină la ea, dacă-i e cu putință, căci avea multe lucruri de rânduit și dorea să-și ia rămas bun de la el și să i-l încredințeze, la adăpost, pe Linton. Nădăjduia ca Linton să rămână la el, cum stătuse la ea: tatăl lui, așa cum ar fi vrut ea să se convingă, nu dorea să ia asupră-și povara întreținerii sau a educației lui. Stăpânul meu n-a șovăit nicio clipă să-i împlinească rugămintea: el, care pleca atât de greu de-acasă pentru treburi obișnuite, a zburat să răspundă la această chemare; pe Catherine mi-a încredințat-o mie, să veghez cu deosebire asupra ei cât lipsește, repetându-mi de nenumărate ori să n-o las să iasă din parc, nici chiar însoțită de mine: nici nu-i trecea prin minte c-ar putea ieși singură.
A lipsit trei săptămâni. În primele două zile, cea pe care o aveam în grijă stătu într-un colț al bibliotecii, prea tristă ca să citească ori să se joace: atâta vreme cât a stat liniștită, n-am avut bătaie de cap cu ea; dar a urmat o vreme de plictis nerăbdător și cârcotaș; și, cum pe-atunci eram prea ocupată și prea bătrână pentru a fugi încoace și-ncolo ca s-o distrez, am găsit o metodă prin care să se poată distra singură. Am luat obiceiul de a o trimite în călătorii prin parc, când pe jos, când călare pe ponei, iar la întoarcere îi ascultam cu răbdare povestirea tuturor aventurilor ei, adevărate sau închipuite.
Era vara în toată strălucirea ei, iar fata prinsese atâta gust pentru aceste plimbări singuratice, încât deseori reușea să lipsească de-acasă de la micul dejun până la ora ceaiului, iar serile le petrecea istorisindu-mi poveștile ei pline de fantezie. Nu-mi era teamă că va trece de hotare, căci porțile erau de obicei încuiate, și nu credeam c-ar fi îndrăznit să iasă singură chiar de-ar fi stat larg deschise. Din nefericire însă, încrederea mea s-a dovedit neîntemeiată. Într-o dimineață, Catherine veni la mine la ora opt și-mi spuse că în ziua aceea ea era un negustor arab care pornește să străbată deșertul cu caravana lui și că trebuie să-i dau merinde îndestulătoare pentru ea și animale: un cal și trei cămile, reprezentate printr-un câine mare și o pereche de prepelicari. Am adunat o provizie bună de bunătăți într-un coș pe care l-am atârnat de o parte a șeii, iar ea sări în șa, veselă ca o zână, apărată de razele soarelui de iulie de pălăria cu boruri largi și de un voal de tifon, și porni la trap, râzând vesel și luând în râs sfaturile mele prudente de a nu goni în galop și de a se întoarce devreme. Ștrengărița nu-și făcu apariția nici la ceai. Unul dintre călători, câinele, fiind bătrân și iubitor de tihnă, se întoarse; dar nici Cathy, nici poneiul, nici cei doi prepelicari nu se vedeau nicăieri. Am trimis emisari pe o potecă și pe alta, iar în cele din urmă am pornit și eu în căutarea ei. La marginea domeniului, un lucrător repara un gard din jurul unei pădurici. L-am întrebat dacă nu cumva o văzuse pe tânăra noastră domnișoară.
— Am văzut-o de dimineață, răspunse el; a vrut neapărat să-i tai o nuia de alun, apoi a sărit cu poneiul peste gardul viu de colo, unde-i mai scund, și-a dispărut în galop.
Vă închipuiți cum m-am simțit când am auzit vestea asta. Imediat m-am gândit c-a plecat spre stâncile Penistone. „Ce se va alege de ea?” am exclamat eu, strecurându-mă printr-o spărtură a gardului pe care-l repara omul și luând-o drept spre drumul mare. Am mers de parcă mă luam la întrecere, milă după milă, până când, după o cotitură, am zărit casa de la Răscruce; dar pe Catherine nu o vedeam nicăieri, nici aproape, nici departe. Stâncile se află cam la o milă și jumătate dincolo de casa domnului Heathcliff, adică la patru mile de Grange, așa că începeam să mă tem că se va înnopta până să ajung acolo. „Și dacă o fi alunecat cățărându-se printre ele, mi-am zis, și s-a omorât sau și-a rupt vreun os?” Neliniștea mea era, într-adevăr, chinuitoare; și, la început, am simțit o ușurare nespusă văzându-l, în timp ce treceam grăbită pe lângă fermă, pe Charlie, cel mai fioros dintre prepelicari, zăcând sub o fereastră cu capul umflat și-o ureche însângerată. Am deschis portița, am alergat la ușă și-am bătut tare, ca să mi se deschidă. Mi-a răspuns o femeie pe care o cunoșteam și care locuise mai demult la Gimmerton: era servitoare acolo de la moartea domnului Earnshaw.
— Ah, zise ea, ai venit s-o cauți pe mica dumitale stăpână? Nu te speria. E aici, teafără; dar mă bucur că nu-i stăpânul.
— Va să zică nu-i acasă, nu? zisei eu, cu suflarea tăiată de-atâta mers și spaimă.
— Nu, nu, răspunse ea; atât el, cât și Joseph sunt plecați și cred că nu se-ntorc decât peste-un ceas și mai bine. Intră și odihnește-te un pic.
Am intrat și-am dat cu ochii de mielușeaua mea rătăcită, așezată lângă cămin și legănându-se într-un scăunel care fusese al mamei ei când era mică. Pălăria îi atârna în cui pe perete și părea ca la ea acasă, râzând și sporovăind, cum nu se poate mai bine dispusă, cu Hareton — ajuns acum un flăcău de optsprezece ani, mare și vânjos —, care o privea cu ochi mari, plini de curiozitate și uimire, căci înțelegea prea puțin din observațiile și întrebările pe care le turuia fără contenire.
— Foarte frumos, domnișoară! am exclamat eu, ascunzându-mi bucuria sub o mutră mânioasă. Asta-i ultima dumitale plimbare călare până la întoarcerea lui tăticu. N-am să te mai las să treci pragul, fetiță rea, rea ce ești!
— Aha, Ellen! strigă ea veselă, sărind în picioare și alergând spre mine. Deseară aveam să-ți povestesc o poveste frumoasă; așa că m-ai descoperit. Ai mai fost vreodată aici în viața ta?
— Pune-ți pălăria și hai imediat acasă, am spus eu. Sunt îngrozitor de mâhnită din pricina dumitale, domnișoară Cathy: te-ai purtat din cale-afară de rău! N-are rost să te bosumfli și să plângi: cu asta nu răscumperi osteneala pe care mi-am dat-o, cutreierând tot ținutul după dumneata. Când mă gândesc cum mi-a poruncit domnul Linton să te țin în casă… și dumneata să te strecori așa! Asta dovedește că ești o mică vulpe vicleană, și nimeni n-o să mai aibă încredere în dumneata.
— Ce-am făcut? zise ea plângând în hohote, oprită deodată din avânt. Tăticu nu mi-a poruncit nimic: el n-are să mă certe, Ellen… el nu-i niciodată arțăgos ca tine!
— Haide, haide! am repetat. Am să-ți leg eu panglica. Și-acum să lăsăm bosumflarea. Oh, ce rușine! Să ai treisprezece ani și să te porți ca un copilaș!
Exclamația aceasta fusese pricinuită de gestul ei: își împinsese pălăria de pe cap și se retrăsese lângă cămin, unde n-o puteam ajunge.
— Ei, zise servitoarea, nu fi aspră cu fata asta drăguță, doamnă Dean. Noi am oprit-o aici; ea ar fi plecat bucuroasă mai departe, de teamă ca nu cumva să fii îngrijorată. Hareton s-a oferit s-o însoțească, și eu credeam că-i bine așa: drumul peste dealuri e sălbatic.
În timpul acestei discuții, Hareton rămase cu mâinile în buzunare, prea stângaci ca să intre și el în vorbă, cu toate că părea nemulțumit de sosirea mea.
— Cât să mai aștept? am continuat eu fără a ține seama de amestecul femeii. Peste zece minute se întunecă. Unde-i poneiul, domnișoară Cathy? Și unde-i Phoenix? Dacă nu te grăbești, te las aici, așa că fă cum îți place.
— Poneiul e-n curte, răspunse ea, și Phoenix e închis acolo. E mușcat… și Charlie la fel. Voiam să-ți povestesc totul, dar ești prost dispusă și nu meriți să auzi nimic.
I-am ridicat pălăria de pe jos și m-am apropiat să i-o așez din nou; dar ea, observând că oamenii casei sunt de partea ei, a început să țopăie prin odaie; și, când am pornit s-o urmăresc, fugea ca un șoarece peste mobile, pe sub ele și pe după ele, așa că devenisem ridicolă urmărind-o. Hareton și femeia râdeau, iar ea râdea cu ei și devenea tot mai obraznică; până când eu, enervată peste măsură, am strigat:
— Ei bine, domnișoară Cathy, dacă ai ști a cui e casa asta, ai fi bucuroasă să ieși din ea!
— E a tatălui tău, nu-i așa? zise ea, întorcându-se către Hareton.
— Nu, răspunse el, uitându-se în pământ și roșind sfios.
Nu putea îndura privirea ațintită a ochilor ei, cu toate că erau aidoma cu ai lui.
— Atunci a cui… a stăpânului tău? întrebă ea.
El roși și mai tare, dar din pricina unui alt sentiment, mormăi o înjurătură și întoarse capul.
— Cine-i stăpânul lui? continuă fata, pisăloagă, adresându-mi-se. A vorbit despre „casa noastră” și „oamenii noștri”. Credeam că-i băiatul proprietarului. Și niciodată nu mi-a zis domnișoară: așa s-ar fi cuvenit, nu-i așa, dacă-i servitor?
La sporovăiala ei copilărească, Hareton se întunecă ca un nor de furtună. Eu am scuturat-o fără o vorbă și, în cele din urmă, am izbutit s-o gătesc de plecare.
— Acum adu-mi calul, zise ea, adresându-se rudei sale necunoscute ca și cum ar fi vorbit cu unul din grăjdarii de la Grange. Și poți veni cu mine. Vreau să văd unde se ivește din mlaștină vânătorul-fantomă și să-mi mai povestești despre „zine”, cum le zici tu; dar grăbește-te! Ce-i? Adu-mi calul, ți-am spus.
— Mai bine să te văd la dracu decât să-ți fiu eu slugă! mârâi flăcăul.
— Să mă vezi unde? întrebă Catherine mirată.
— La dracu… vrăjitoare obraznică ce ești! răspunse el.
— Poftim, domnișoară Cathy, vezi în ce societate aleasă ai nimerit, i-am spus. Frumoase vorbe față de o domnișoară! Te rog, nu începe să te ciondănești cu el. Haide să o căutăm noi pe Minny și să plecăm.
— Dar, Ellen, strigă ea, făcând ochii mari de uimire, cum îndrăznește să-mi vorbească așa? Nu trebuie silit să facă ce-i cer? Făptură rea ce ești, am să-i spun lui tăticu ce-ai zis. Ei, poftim!
Hareton nu păru impresionat de amenințare, așa că ochii ei se umplură de lacrimi de indignare.
— Adu-mi tu poneiul, exclamă ea, întorcându-se către femeie, și dă-i drumul câinelui meu chiar acum!
— Încetișor, domnișoară, răspunse femeia, n-ai să pierzi nimic dac-ai să fii politicoasă. Cu toate că domnul Hareton nu e fiul stăpânului, e totuși vărul dumitale; iar eu n-am fost tocmită ca să te slujesc pe dumneata.
— El, vărul meu! strigă Cathy, râzând disprețuitoare.
— Întocmai, îi răspunse cea care o dojenise.
— Oh, Ellen, nu-i lăsa să spună asemenea lucruri, continuă ea foarte tulburată. Tăticu s-a dus să-l aducă pe vărul meu de la Londra: vărul meu e fiul unui gentleman. Ca ăsta să fie… se opri ea și începu să plângă de-a binelea, nenorocită numai la gândul c-ar putea fi rudă cu un asemenea bădăran.
— Taci, taci, i-am șoptit eu; omul poate avea mulți veri, și de toate soiurile, domnișoară Cathy, fără să fie mai rău din pricina asta; numai că nu trebuie să le țină tovărășie, dacă sunt neplăcuți și răi.
— Nu-i… nu-i vărul meu, Ellen! continuă ea, găsind în gândurile ei noi motive de durere, și se aruncă în brațele mele, ca și cum ar fi căutat acolo scăpare de acest gând.
Eram foarte supărată pe ea și pe servitoare pentru destăinuirile lor de o parte și de alta: nu mă îndoiam că vestea apropiatei sosiri a lui Linton, pe care o dăduse cea dintâi, avea să-i fie dusă domnului Heathcliff; și eram tot atât de sigură că primul gând al Catherinei, când se va întoarce tatăl ei, va fi să-i ceară lămuriri asupra spuselor celei de-a doua despre ruda ei crescută ca un mojic. Hareton, trecând peste scârba de a fi fost luat drept servitor, păru mișcat de durerea ei și, după ce aduse poneiul în fața ușii, luă din coteț, ca s-o îmbuneze, un cățeluș de terier, frumos, cu picioarele strâmbe, i-l puse în mână și-i spuse să tacă, fiindcă el n-a vrut să zică nimic rău. Ea se opri din plâns, cercetându-l cu o privire plină de spaimă și oroare, apoi izbucni din nou în hohote.
Abia m-am putut stăpâni să nu zâmbesc văzând cât de antipatic îi era bietul băiat, un flăcău bine făcut, atletic, cu trăsături frumoase, zdravăn și sănătos, dar îmbrăcat în haine potrivite îndeletnicirilor sale zilnice: munca la fermă și hoinăritul pe dealuri după iepuri și alt vânat. Totuși, mi se părea că-i citesc pe față un suflet cu însușiri mai bune decât avusese vreodată tatăl său. Lucruri bune, ce-i drept, pierdute într-o sălbăticie de buruieni a căror vigoare le întrecea cu mult creșterea neîngrijită; dar totuși, dovada unui pământ bogat, care ar putea da recolte îmbelșugate în alte împrejurări, mai prielnice. Domnul Heathcliff, cred eu, nu se purtase rău cu el trupește, datorită firii lui neînfricate, care nu-l ispitea la un asemenea fel de asuprire: n-avea nici urmă din sfiala simțitoare care, după judecata lui Heathcliff, ar fi dat gust relelor tratamente. Părea să-și fi pus toată răutatea în a face din el o brută: nu l-a învățat niciodată să citească sau să scrie, nu l-a dojenit niciodată pentru vreo deprindere rea, dacă aceasta nu-l supăra pe el, nu l-a îndrumat niciodată nici măcar un pas spre virtute și nu l-a ferit de viciu printr-un singur sfat măcar. Și, din câte am auzit, Joseph a contribuit și el mult la decăderea lui Hareton, printr-o părtinire îngustă la minte, care-l îndemna să-l lingușească și să-l răsfețe în copilărie, fiindcă era capul vechii familii. Și, așa cum pe vremea când erau copii îi învinuia pe Catherine Earnshaw și pe Heathcliff că-l scot pe stăpân din răbdări și-l silesc să-și caute mângâiere în băutură prin ceea ce el numea „ticăloasele lor apucături”, tot așa acum punea toată povara cusururilor lui Hareton pe umerii uzurpatorului averii acestuia. Dacă băiatul înjura, nu-l dojenea, oricât de vinovat s-ar fi purtat. Se pare că Joseph era chiar mulțumit văzându-l cum merge din rău în mai rău: recunoștea că băiatul e pierdut, că sufletul lui e sortit pieirii; dar își spunea că Heathcliff e cel care va trebui să dea socoteală pentru asta. Sângele lui Hareton avea să fie cerut din mâinile lui; și în gândul acesta se afla o mângâiere nemărginită. Joseph îi insuflase băiatului mândria numelui și a neamului său; dacă ar fi cutezat, ar fi sădit ura între el și actualul stăpân de la Răscruce; dar teama lui de acesta din urmă ajunsese aproape superstiție, așa că se mărginea să-și arate sentimentele față de el prin aluzii mormăite și blesteme în taină. N-am pretenția să cunosc îndeaproape felul de viață de la Răscruce de Vânturi din zilele acelea: nu vorbesc decât din auzite, căci am văzut prea puțin. Sătenii susțineau că domnul Heathcliff era zgârcit și un proprietar crud și aspru cu arendașii; dar casa, înăuntru, de când era gospodărită de o femeie, își recăpătase înfățișarea ei tihnită de odinioară, iar scenele de dezmăț, obișnuite pe vremea lui Hindley, nu se mai petreceau între zidurile ei. Stăpânul era prea posomorât ca să caute tovărășia altor oameni, fie ei buni sau răi; și la fel a rămas până azi.
Dar așa nu înaintez cu povestea mea. Domnișoara Cathy respinse cățelușul oferit în semn de împăcare și-și ceru câinii ei, pe Charlie și pe Phoenix. Veniră amândoi șchiopătând și cu capul plecat, și o pornirăm spre casă, care mai de care mai amărât. Nu i-am putut smulge micii mele domnișoare cum își petrecuse ziua; atât doar că, după cum bănuisem, țelul pelerinajului ei fuseseră stâncile Penistone și că ajunsese fără nicio întâmplare până la poarta fermei, când Hareton tocmai ieșea, însoțit de câțiva câini, care i-au atacat suita. S-a încins o luptă crâncenă, până să-i poată despărți stăpânii lor: asta le-a ținut loc de prezentare. Catherine îi spuse lui Hareton cine e și încotro merge și-l rugă să-i arate drumul; în cele din urmă îl ademeni s-o și însoțească. El i-a dezvăluit tainele Peșterii Zânelor și ale altor douăzeci de locuri ciudate. Dar, fiindcă eram în dizgrație, nu am fost onorată cu descrierea lucrurilor interesante pe care le văzuse. Totuși, am putut înțelege că ghidul se bucurase de toată simpatia ei, până în clipa în care l-a jignit vorbindu-i ca unui servitor, iar menajera lui Heathcliff a jignit-o pe ea spunându-i că-i e văr. Iar vorbele pe care i le spusese băiatul îi rodeau inima: ea, care pentru toată lumea de la Grange era „dragă”, „scumpete”, „regină” și „înger”, să fie insultată atât de grosolan de un străin! Nu putea înțelege una ca asta, și-am avut mult de furcă până să-i smulg făgăduiala că nu se va plânge tatălui ei. I-am explicat cât de pornit era el împotriva tuturor celor de la Răscruce și cât de rău i-ar părea dacă ar afla că ea fusese acolo; dar am stăruit mai ales asupra faptului că, dacă i-ar spune cum n-am ținut eu seama de poruncile lui, s-ar putea să se mânie așa de tare, încât să trebuiască să plec. Cathy nu putea îndura gândul acesta: mi-a dat cuvântul ei și l-a ținut, de dragul meu. La urma urmei, era o fetiță dulce.