Cu vremea, domnul Earnshaw începu să slăbească. Fusese sănătos și activ, dar deodată puterile îl părăsiră, și când fu silit să stea la gura sobei, deveni îngrozitor de supărăcios. I se cășuna din nimica toată și imediat ce i se părea că cineva vrea să-i încalce cât de puțin autoritatea, ajungea aproape la crize de nebunie. Ele se dezlănțuiau mai ales când cineva încerca să-l păcălească sau să-i poruncească favoritului său. Grija lui cea mai mare era ca nu cumva să i se spună vreo vorbă urâtă; parcă-l frământa gândul că, din pricina dragostei lui pentru Heathcliff, toți ceilalți îl urau și voiau să-i facă rău. Asta însă n-a fost spre folos băiatului, căci cei mai blânzi dintre noi, nevrând să-l necăjim pe stăpân, cedam în fața părtinirii lui; iar îngăduința noastră a fost hrană îmbelșugată pentru îngâmfarea și firea întunecată a copilului. Totuși, trebuia într-un fel să ne purtăm așa; căci de două sau de trei ori, când Hindley și-a arătat disprețul față de Heathcliff în timp ce bătrânul se afla prin apropiere, acesta s-a înfuriat foarte rău, a pus mâna pe baston să-l lovească și a început să tremure de furie că nu-l putea izbi.
În cele din urmă, pastorul nostru (atunci aveam un pastor care-și scotea traiul învățându-i carte pe micii Linton și Earnshaw și muncindu-și singur peticul lui de pământ) a fost de părere că tânărul Hindley trebuie trimis la colegiu. Domnul Earnshaw consimți, dar cu inima grea, căci zicea: „Hindley e un neisprăvit și nu se va alege nimic de capul lui, oriunde s-ar duce.”
Speram din tot sufletul că de-acum înainte vom avea pace în casă. Mă durea gândul că stăpânul suferă din pricina faptei bune pe care o săvârșise. Îmi închipuiam că nemulțumirile bătrâneții și ale bolii veneau din neînțelegerile din familie, cum susținea și el; dar pricina adevărată era, să știți, domnule, trupul lui, care se ducea. Cu toate acestea, am fi putut trăi destul de bine dacă nu ar fi fost două ființe: domnișoara Cathy și Joseph, servitorul, pe care l-ați văzut, cred, acolo sus. Joseph era, și probabil mai este și azi, cel mai sâcâitor și mai fățarnic fariseu care a răscolit vreodată Biblia ca să-și adune sieși făgăduințele și să arunce blestemele asupra aproapelui. Datorită priceperii lui de a predica și de a ține cuvântări cucernice, izbutise să-i facă mare impresie domnului Earnshaw; și cu cât stăpânul slăbea, cu-atât creștea înrâurirea lui Joseph. Și-l chinuia necontenit vorbindu-i despre grijile sufletului și despre creșterea severă a copiilor. Îl îndemna să-l socotească pe Hindley un stricat; iar seară de seară îi înșira, bombănind, un lung pomelnic de pâri împotriva lui Heathcliff și a lui Catherine, având grijă să-i măgulească slăbiciunea și să arunce vina cea mai mare pe fată.
Desigur, fata avea niște purtări pe care nu le mai văzusem la niciun copil, așa că pe toți cei din casă ne scotea din răbdări de cincizeci de ori pe zi, și poate și mai mult; din clipa când cobora jos și până-n clipa când se ducea la culcare n-aveam niciun minut de liniște de teamă că iar va face vreo poznă. Era mereu în culmea însuflețirii, gura nu-i tăcea deloc — cânta, râdea și-i bătea la cap pe toți cei ce nu făceau ca ea. Era o bucățică de fată sălbatică și rea, dar avea cei mai frumoși ochi, cel mai dulce zâmbet și pasul cel mai ușor din toată parohia; de altfel cred că nu voia să facă rău nimănui, căci după ce te făcea să plângi de-a binelea, rareori se întâmpla să nu se țină după tine până te potoleai și atunci trebuia s-o mângâi tu pe ea. Îl iubea mult, prea mult, pe Heathcliff. Cea mai mare pedeapsă pe care o puteam născoci pentru ea era s-o despărțim de el, cu toate că nimeni nu era certat din pricina lui mai mult decât ea. La joacă îi plăcea peste măsură să facă pe mica stăpână, trăgând palme cu ușurință și poruncind tovarășilor de joc; așa a făcut și cu mine, dar eu n-am vrut să îndur palme și porunci și i-am spus-o pe față.
Domnul Earnshaw însă nu înțelegea glumele copiilor. Totdeauna fusese sever și grav cu ei, dar Catherine nu putea înțelege pentru ce tatăl ei devenise mai certăreț și mai supărăcios acum, când era bolnav, decât fusese în puterea vârstei. Dojenile lui arțăgoase îi trezeau o poftă răutăcioasă de a-l provoca; niciodată nu era mai fericită decât atunci când o certam cu toții deodată și când, drept răspuns, ne înfrunta cu privirea îndrăzneață și sfidătoare și cu vorbele ei tăioase. De blestemele cucernice ale lui Joseph își bătea joc, pe mine mă sâcâia, și făcea tocmai ceea ce tatăl ei ura mai mult: căuta să-i arate cum pretinsa ei obrăznicie, pe care bătrânul o credea adevărată, îl putea influența pe Heathcliff mai mult decât bunătatea lui și cum băiatul împlinea toate poruncile ei, oricare ar fi fost, iar pe ale lui numai când îi erau pe plac. După ce se purta cât se poate de rău toată ziua, seara venea uneori, alintându-se, să dreagă totul.
— Nu, Cathy, zicea bătrânul, nu te pot iubi. Ești mai rea decât fratele tău. Du-te, fetițo, fă-ți rugăciunile și roagă-l pe Dumnezeu să te ierte. Mi-e teamă că mama ta și cu mine trebuie să ne căim că te-am crescut!
La început, vorbele acestea o făceau să plângă, dar cu timpul, fiind mereu respinsă, se înrăi; și dac-o îndemnam să-i spună că-i pare rău de greșelile ei și să ceară iertare, râdea.
Dar în cele din urmă sosi și ceasul în care suferințele pământești ale domnului Earnshaw luară sfârșit. Muri liniștit, într-o seară de octombrie, șezând lângă foc, în fotoliul său. Un vânt năprasnic sufla în jurul casei și vuia pe horn. Răsuna sălbatic și vijelios, dar nu era frig; iar noi ne aflam cu toții laolaltă. Eu stăteam puțin mai departe de cămin, împletind de zor, iar Joseph, lângă masă, își citea Biblia (în vremea aceea servitorii stăteau de obicei în sală după ce-și isprăveau treaba). Domnișoara Cathy fusese bolnavă, și de aceea era liniștită; stătea rezemată de genunchiul tatălui ei, iar Heathcliff era culcat pe jos și-și pusese capul în poala ei. Îmi aduc aminte că înainte de-a ațipi, stăpânul îi mângâia părul frumos — rareori avea plăcerea s-o vadă blândă — și-i spunea: „De ce nu poți fi tu întotdeauna o fetiță cuminte, Cathy?” Iar ea își întorsese fața către dânsul, începuse să râdă și răspunsese: „De ce nu poți fi dumneata întotdeauna un om bun, tată?” Dar de îndată ce-a văzut că-l supărase din nou, i-a sărutat mâna și i-a spus că o să-i cânte până-l adoarme. A început să cânte foarte încet, până când degetele lui au alunecat dintr-ale ei și capul i-a căzut pe piept. Atunci eu i-am spus să tacă și să nu se miște, ca nu cumva să-l trezească. Și am rămas cu toții muți ca șoarecii vreme de-o jumătate de ceas bună; am fi stat și mai mult așa dacă Joseph, după ce-și isprăvi capitolul, nu s-ar fi ridicat și n-ar fi spus că trebuie să-l trezească pe stăpân pentru rugăciune și culcare. Făcu câțiva pași spre el, îl strigă pe nume și-l atinse pe umăr, dar stăpânul nu se mișcă. Atunci luă lumânarea și se uită la el. Când a pus lumânarea jos, am simțit că se întâmplase ceva rău; iar el, luând copiii fiecare de câte un braț, le șopti „s-o ia binișor pe scări în sus și să nu facă larmă — în seara asta să se roage singuri — că el are nițică treabă”.
— Mai întâi am să-i spun tatei noapte bună, zise Catherine, aruncându-și brațele după gâtul lui înainte de-a o putea noi opri. Sărmana făptură descoperi imediat nenorocirea și țipă: „Oh, e mort, Heathcliff, e mort!” Și amândoi au început să plângă sfâșietor.
Am început să bocesc și eu cu ei, tare și amarnic, dar Joseph ne-a întrebat ce ne-o fi apucat, de urlăm așa pentru un sfânt din cer. Mie mi-a spus să-mi iau pelerina și să fug la Gimmerton după doctor și preot. Eu nu înțelegeam ce rost mai aveau atunci. Totuși am plecat, prin vânt și ploaie, și m-am întors numai cu unul din ei, cu doctorul; celălalt spuse că are să vină a doua zi dimineața. Lăsându-l pe Joseph să-i povestească doctorului cele întâmplate, am alergat în camera copiilor; ușa era întredeschisă și am văzut că ei nu se culcaseră, cu toate că trecuse de miezul nopții, dar erau mai liniștiți și n-aveau nevoie de mângâierile mele. Sufletele acelea mici se mângâiau unul pe altul cu gânduri mai bune decât aș fi putut găsi eu; niciun preot din lume n-ar fi putut zugrăvi cerul atât de minunat cum îl zugrăveau ei în vorbirea lor nevinovată; și, pe când plângeam și trăgeam cu urechea la spusele lor, n-am putut să nu-mi doresc să fim cu toții acolo, laolaltă, la adăpost.