Șapte zile trecură ca o clipă, și fiecare își însemnă trecerea prin înrăutățirea de acum înainte grabnică a stării lui Edgar Linton. Prăpădul pe care-l făcuseră până atunci lunile îl făceau acum, la întrecere, ceasurile. Pe Catherine am fi vrut s-o mai amăgim; dar mintea ei ageră nu se lăsa amăgită: ghicea în taină și cugeta fără încetare la îngrozitoarea probabilitate, care, încetul cu încetul, se prefăcea în certitudine. Când sosi ziua de joi, n-avu inima să pomenească de plimbarea ei; i-am pomenit-o eu stăpânului în locul ei și-am obținut îngăduința s-o trimit afară, căci biblioteca, unde tatăl ei ședea puțină vreme în fiecare zi — scurtul răstimp cât putea răbda să stea ridicat —, și camera lui ajunseseră să fie toată lumea ei. Îi părea rău de fiecare clipă pe care n-o petrecea aplecată asupra pernei lui sau așezată lângă el. Fața îi era trasă de atâta veghe și tristețe, iar stăpânul o trimise bucuros la ceea ce-și închipuia el, ca să se amăgească, că va fi o schimbare fericită de loc și de tovărășie, mângâindu-se cu nădejdea că acum nu va mai rămâne cu totul singură după moartea lui.
El avea o idee fixă — ghicisem asta din câteva vorbe care-i scăpaseră: credea că, de vreme ce nepotul îi semăna la chip, îi va semăna și la suflet; căci scrisorile lui Linton dădeau puține semne, sau niciunul, despre firea lui stricată. Iar eu, dintr-o slăbiciune iertabilă, m-am ferit să-i îndrept greșeala, întrebându-mă la ce-ar folosi să-i tulbur ultimele clipe cu vești pe care n-avea nici puterea, nici prilejul să le mai folosească.
Am amânat plimbarea până după-amiază, o după-amiază de aur, de august: fiecare adiere dinspre dealuri era atât de plină de viață, încât părea că oricine ar respira-o, chiar de-ar fi pe moarte, ar învia. Chipul lui Catherine era întocmai ca priveliștea: umbrele și lumina soarelui alergau peste el una după alta; dar umbrele zăboveau mai mult, iar lumina era mai trecătoare; și biata ei inimioară își reproșa chiar și această uitare trecătoare a grijilor.
L-am zărit pe Linton pândind din același loc pe care-l alesese și data trecută. Tânăra mea stăpână descălecă și-mi spuse că, fiind hotărâtă să stea foarte puțin, ar fi mai bine să rămân eu călare și să-i țin poneiul; dar n-am fost de acord: nu voiam să risc s-o pierd din ochi nici măcar un minut pe cea care-mi fusese încredințată; așa că am urcat împreună povârnișul acoperit cu iarbă-neagră. Domnișorul Heathcliff ne-a primit de data asta mai însuflețit; nu însă cu însuflețirea bunei dispoziții, nici a bucuriei: semăna mai degrabă a frică.
— E târziu! zise el, vorbind scurt și cu greutate. Tatăl tău nu e foarte bolnav? Credeam că n-ai să vii.
— De ce nu vorbești deschis? strigă Catherine, înghițindu-și salutul. De ce nu-mi spui de-a dreptul că nu mă vrei? E ciudat, Linton, că m-ai adus aici dinadins a doua oară, după câte se pare numai ca să ne chinuim amândoi, și fără niciun alt motiv!
Linton se înfioră și se uită la ea, pe jumătate rugător, pe jumătate rușinat; dar verișoara lui n-avea destulă răbdare ca să-i îndure purtarea de neînțeles.
— Tatăl meu e într-adevăr foarte bolnav, zise ea; și de ce sunt chemată de la căpătâiul lui? De ce n-ai trimis vorbă să mă dezlegi de făgăduială, dacă voiai să nu mă țin de ea? Haide! Vreau o explicație: mie nu-mi mai stă deloc mintea la joacă și la fleacuri; și acum nu mai pot să mă țin după prefăcătoriile tale!
— Prefăcătoriile mele! murmură el. Care prefăcătorii? Pentru numele lui Dumnezeu, Catherine, nu te uita atât de furioasă! Disprețuiește-mă cât poftești; sunt un nemernic netrebnic și laș: nici nu pot fi disprețuit cât merit; dar sunt prea mărunt pentru mânia ta. Urăște-l pe tatăl meu și păstrează-mi mie numai disprețul.
— Prostii! strigă Catherine, scoasă din fire. Băiat prost și nătâng ce ești! Ia te uită, tremură de parc-aș vrea, într-adevăr, să dau în el! Nu trebuie să-ți comanzi disprețul, Linton: ți-l va pune oricine, de la sine, la dispoziție. Lasă-mă! Mă întorc acasă: e o prostie să te scot de lângă vatră și să ne prefacem… ce ne prefacem? Dă-mi drumul la rochie! Dacă mi-ar fi milă de tine pentru că plângi și pari atât de speriat, ar trebui să respingi o asemenea milă. Ellen, spune-i cât de rușinoasă e purtarea asta. Ridică-te și nu te înjosi ca o târâtoare abjectă… nu te înjosi!
Cu fața scăldată în lacrimi și cu o expresie de chin, Linton se trântise la pământ, fără vlagă; părea zguduit de o groază cumplită.
— Oh! zise el plângând în hohote. Nu mai pot îndura! Catherine, Catherine, sunt și trădător pe deasupra, și nu îndrăznesc să-ți spun! Dar dacă mă părăsești, o să fiu omorât! Catherine dragă, viața mea e-n mâinile tale: și tu mi-ai spus că mă iubești, și dacă m-ai iubi, nu ți-ar face niciun rău. Atunci nu pleci, nu-i așa? Blânda, dulcea, buna mea Catherine! Și poate c-ai să consimți… și-atunci el mă va lăsa să mor alături de tine!
Tânăra mea domnișoară, văzându-i chinul cumplit, se aplecă să-l ridice. Vechiul ei simțământ de duioșie îngăduitoare îi birui supărarea, și se arătă cu totul mișcată și speriată.
— Să consimt la ce? întrebă ea. Să rămân! Spune-mi ce-nseamnă vorbele astea ciudate, și rămân. Spui una și alta, și mă zăpăcești! Fii liniștit și sincer și mărturisește-mi îndată tot ce ai pe suflet. Nu vrei să-mi faci rău, Linton, nu-i așa? N-ai lăsa niciun dușman să-mi facă rău, dacă l-ai putea împiedica, nu? Pot să cred că ești laș când e vorba de tine, dar nu că ești un laș care-și trădează cea mai bună prietenă.
— Dar tata m-a amenințat, zise băiatul gâfâind, frângându-și degetele slăbite, și mi-e groază de el… mi-e groază de el! Nu îndrăznesc să-ți spun!
— Ei bine! zise Catherine cu o milă plină de dispreț. Păstrează-ți secretul: eu nu sunt lașă. Salvează-te pe tine: mie nu mi-e frică!
Mărinimia ei îl făcu să plângă: plângea în neștire, sărutându-i mâinile care-l sprijineau, și totuși nu-și putea aduna curajul să vorbească. Eu mă întrebam ce-o fi taina asta și hotărâsem că, de voie mea, Catherine nu va suferi niciodată ca să le facă bine lui sau altcuiva; când, auzind un foșnet prin iarba-neagră, am ridicat privirea și l-am văzut pe domnul Heathcliff aproape lângă noi, coborând dinspre Răscruce. Nu aruncă nicio privire spre cei doi tineri, deși erau destul de aproape ca să se audă hohotele de plâns ale lui Linton; ci, salutându-mă pe tonul aproape prietenos pe care nu-l avea cu nimeni altcineva și de a cărui sinceritate nu mă puteam opri să mă îndoiesc, zise:
— E un lucru rar să te văd atât de aproape de casa mea, Nelly. Ce mai faceți la Grange? Ia să auzim. Umblă vorba, adăugă el coborând glasul, că Edgar Linton e pe patul de moarte: poate că exagerează boala lui?
— Nu; stăpânul meu e pe moarte, i-am răspuns; e adevărat. Trist lucru va fi pentru noi toți, dar o binecuvântare pentru el!
— Cât crezi că mai ține? întrebă el.
— Nu știu, i-am răspuns.
— Pentru că, urmă el, uitându-se la cei doi tineri, care încremeniseră sub privirea lui — Linton părea că nu îndrăznește să se miște sau să-și ridice capul, iar Catherine, din pricina lui, nu se putea clinti —, pentru că flăcăul de colo pare hotărât să mă bată; și i-aș fi recunoscător unchiului său dacă s-ar grăbi și s-ar duce înaintea lui! Ia te uită! de mult joacă puiul ăsta de cotei comedia asta? Doar i-am dat câteva lecții ca să nu se mai smiorcăie. E de obicei vioi cu domnișoara Linton?
— Vioi? Nu… a fost cât se poate de abătut, i-am răspuns. Văzându-l, aș zice că, în loc să hoinărească pe dealuri cu iubita lui, ar trebui să stea în pat, pe mâna unui doctor.
— Așa va fi, peste o zi sau două, mormăi Heathcliff. Dar întâi… scoală-te, Linton! Scoală-te! strigă el. Nu te târî pe jos acolo: sus, imediat!
Linton se prăbușise din nou la pământ, într-o nouă criză de spaimă neputincioasă, pricinuită, presupun, de privirea pe care i-o aruncase tatăl lui: nimic altceva n-ar fi putut să-l facă să se umilească într-atât. Făcu mai multe sforțări să asculte, dar puțina lui putere fusese nimicită pentru o vreme și căzu din nou cu un geamăt. Domnul Heathcliff înaintă și-l ridică, sprijinindu-l de o movilă de iarbă.
— Acum, zise el cu o furie stăpânită, încep să mă înfurii… și dacă nu-ți stăpânești duhul ăsta prăpădit… fir-ai al dracului! scoală-te imediat!
— Mă scol, tată, zise el gâfâind. Numai lasă-mă-n pace, că leșin. Am făcut cum ai vrut, sunt sigur. Catherine o să-ți spună că eu… că eu… am fost vesel. Ah! stai lângă mine, Catherine; dă-mi mâna.
— Ia-o pe-a mea, zise tatăl lui; ține-te pe picioare. Uite-așa… ea o să-ți dea brațul: bine, uită-te la ea. Ai crede că sunt chiar diavolul în persoană, domnișoară Linton, dacă stârnesc asemenea groază. Fii bună și condu-l acasă, vrei? Se cutremură când mă ating de el.
— Linton dragă! șopti Catherine. Nu pot merge la Răscruce de Vânturi: tăticu mi-a interzis. N-o să-ți facă niciun rău: de ce ți-e atâta frică?
— Nu mai pot intra niciodată în casa aceea, răspunse el. N-am voie să intru acolo fără tine!
— Stai! strigă tatăl lui. Să respectăm scrupulele filiale ale lui Catherine. Nelly, du-l dumneata înăuntru, iar eu am să-ți urmez sfatul în privința doctorului, fără întârziere.
— Și-o să faci bine, i-am răspuns eu. Dar eu trebuie să rămân cu stăpâna mea: grija fiului dumitale nu e treaba mea.
— Ești foarte îndărătnică, știu, zise Heathcliff; dar o să mă silești să ciupesc copilașul și să-l fac să țipe ca să-ți trezesc mila. Haide atunci, eroul meu. Vrei să te-ntorci acasă cu mine?
Se apropie din nou și dădu să apuce făptura aceea șubredă; dar Linton se feri de el, se agăță de verișoara lui și o imploră s-o însoțească, cu o stăruință deznădăjduită care nu îngăduia niciun refuz. Oricât de puțin eram de acord, n-am putut s-o împiedic: de fapt, cum ar fi putut ea să-l refuze? Ce-l umplea de groază n-aveam cum să aflăm; dar iată-l acolo, neputincios în ghearele ei, și ni se părea că orice spaimă în plus l-ar fi putut zgudui până la a-și pierde mințile. Am ajuns în prag; Catherine intră, iar eu am așteptat până-l așeză pe bolnav pe un scaun, crezând că o să iasă îndată; când domnul Heathcliff, împingându-mă înainte, exclamă: „Casa mea nu-i lovită de ciumă, Nelly; și azi am chef să fiu ospitalier: șezi și dă-mi voie să închid ușa.”
O închise și o și încuie. Am tresărit.
— O să beți un ceai înainte de a vă întoarce acasă, adăugă el. Sunt singur. Hareton s-a dus cu niște vite la Lees, iar Zillah și Joseph au plecat într-o călătorie de plăcere; și cu toate că sunt obișnuit să fiu singur, aș prefera să am o tovărășie interesantă, dacă se găsește. Domnișoară Linton, ia loc lângă el. Îți dau ce am: darul nu prea merită să fie primit, dar n-am altceva să-ți ofer. Pe Linton, vreau să spun. Ce ochi face! Ciudat ce simțământ sălbatic am față de tot ce pare să se teamă de mine! Dacă m-aș fi născut acolo unde legile sunt mai puțin severe și gusturile mai puțin delicate, mi-aș face plăcerea unei vivisecții lente a acestor doi, ca distracție de seară.
Trase adânc aer în piept, izbi în masă și înjură ca pentru sine: „Pe toți dracii! Îi urăsc.”
— Mie nu mi-e frică de dumneata! exclamă Catherine, care nu putuse auzi ultima parte a vorbelor lui. Se apropie de el; ochii ei negri scânteiau de furie și de hotărâre. Dă-mi cheia aceea: o vreau! zise ea. N-aș mânca și n-aș bea nimic aici nici dacă aș muri de foame.
Heathcliff ținea cheia în mâna care-i rămăsese pe masă. Ridică privirea, cuprins de un fel de mirare în fața îndrăznelii ei; sau poate glasul și privirea ei îi aminteau de ființa de la care le moștenise. Ea se repezi la cheie și aproape izbuti să i-o smulgă din degetele slăbite; dar mișcarea ei îl readuse în clipa de față și și-o luă repede înapoi.
— Ei, Catherine Linton, zise el, dă-te la o parte, altfel te dobor la pământ; și asta ar înnebuni-o pe doamna Dean.
Fără să țină seama de avertisment, ea îi apucă din nou mâna strânsă, cu tot ce era în ea. „Vom pleca!” repetă ea, sforțându-se din răsputeri să-i desfacă mușchii de fier; și văzând că unghiile ei nu-i fac nimic, își înfipse dinții destul de tare. Heathcliff îmi aruncă o privire care m-a oprit o clipă să intervin. Catherine era prea atentă la degetele lui ca să-i vadă fața. El le deschise deodată și lăsă obiectul disputei; dar, înainte ca ea să-l fi apucat bine, o prinse cu mâna rămasă liberă și, trăgând-o pe genunchi, îi trase cu cealaltă o ploaie de palme cumplite peste amândouă părțile capului, fiecare destul de tare ca să-și împlinească amenințarea, dacă ea ar fi putut să cadă.
Văzând această violență diabolică, m-am repezit furioasă la el. „Nemernicule! am început să strig. Nemernicule!” O atingere în piept m-a redus la tăcere: sunt grasă și-mi pierd ușor suflarea; și, de la asta și de la furie, m-am dat înapoi clătinându-mă, amețită, simțind că mă înăbuș sau că-mi plesnește o vână. Scena se isprăvi în două minute; Catherine, eliberată, își duse amândouă mâinile la tâmple și arăta de parcă n-ar fi fost sigură dacă mai are urechile la locul lor sau nu. Tremura ca o trestie, sărmana, și se rezemă de masă cu totul năucită.
— Vezi, știu cum se pedepsesc copiii, zise ticălosul cu asprime, aplecându-se să ia din nou cheia, care căzuse pe jos. Acum du-te la Linton, cum ți-am spus, și plângi cât poftești! Mâine voi fi tatăl dumitale — singurul tată pe care-l vei mai avea peste câteva zile — și-o să ai parte din belșug de-astea. Poți îndura multe; nu ești o slăbănoagă: o să le guști în fiecare zi dacă-ți mai prind în ochi o asemenea drăcie de furie!
Cathy, în loc să se ducă la Linton, alergă la mine, îngenunche și-și puse obrazul înfierbântat în poala mea, plângând cu glas tare. Vărul ei se ghemuise într-un colț al băncii, tăcut ca un șoarece, felicitându-se, îndrăznesc să spun, că pedeapsa căzuse pe altcineva și nu pe el. Domnul Heathcliff, văzându-ne pe toți năuciți, se ridică și făcu el însuși ceaiul, iute. Ceștile și farfurioarele erau pregătite. Turnă ceaiul și-mi întinse o ceașcă.
— Spală-ți fierea, zise el. Și dă-le și răsfățatei dumitale obraznice și răsfățatului meu. Nu-i otrăvit, cu toate că l-am făcut eu. Mă duc afară să vă caut caii.
Primul nostru gând, după ce plecă, a fost să ieșim cu orice preț pe undeva. Am încercat ușa bucătăriei, dar era încuiată pe dinafară; ne-am uitat la ferestre: erau prea înguste chiar și pentru trupul mărunțel al lui Cathy.
— Domnișorule Linton, am strigat eu, văzând că suntem întemnițate în toată regula, dumneata știi ce urmărește diabolicul dumitale tată și o să ne spui, altfel îți trag câteva peste urechi, cum i-a tras el verișoarei dumitale.
— Da, Linton, trebuie să ne spui, zise Catherine. Pentru tine am venit; și-ar fi o nerecunoștință nelegiuită dacă refuzi.
— Dați-mi ceai, mi-e sete, și-apoi o să vă spun, răspunse el. Doamnă Dean, du-te de-aici. Nu-mi place să stai așa deasupra mea. Uite, Catherine, îți curg lacrimile în ceașca mea. Nu beau asta. Dă-mi alta.
Catherine îi împinse altă ceașcă și-și șterse fața. Mi-era scârbă de liniștea micului nemernic, acum că nu se mai temea pentru el. Chinul pe care-l arătase pe dealuri se potolise de cum intrase la Răscruce de Vânturi; așa că am ghicit că fusese amenințat cu o mânie cumplită dacă nu izbutește să ne ademenească acolo; și, odată treaba făcută, nu mai avea alte temeri imediate.
— Tăticu vrea să ne căsătorim, continuă el, după ce sorbi puțin. Și știe că tatăl tău nu ne-ar lăsa să ne căsătorim acum; și se teme că o să mor dacă așteptăm; așa că trebuie să ne căsătorim mâine dimineață, iar tu trebuie să rămâi aici toată noaptea; și, dacă faci ce vrea el, o să te întorci acasă a doua zi și-o să mă iei cu tine.
— Să te ia cu ea, jalnic copil schimbat de iele ce ești! am exclamat eu. Dumneata să te însori? Păi omul ăsta e nebun! sau ne crede pe toți proști. Și-ți închipui că domnișoara asta tânără și frumoasă, fata asta sănătoasă și plină de viață, se va lega de o maimuțică prăpădită ca dumneata? Îți închipui că s-ar găsi cineva, darămite domnișoara Catherine Linton, care să te ia de bărbat? Meriți să fii bătut cu biciul pentru că ne-ai adus aici cu prefăcătoriile și smiorcăielile dumitale mișelești; și… nu te mai uita ca un prost! Îmi vine să te zgâlțâi zdravăn pentru trădarea dumitale josnică și pentru îngâmfarea dumitale de neghiob.
L-am zgâlțâit puțin; dar asta i-a pornit tusea, și s-a apucat de obișnuitul lui mijloc de scăpare, gemete și plânsete, iar Catherine m-a dojenit.
— Să rămân toată noaptea? Nu, zise ea, privind încet în jur. Ellen, dau foc ușii ăsteia, dar ies.
Și s-ar fi apucat pe loc să-și împlinească amenințarea, dar Linton se ridică, speriat din nou pentru scumpa lui persoană. O cuprinse cu amândouă brațele lui firave, plângând în hohote: „Nu vrei să mă iei și să mă salvezi? Nu vrei să mă lași să vin la Grange? Oh, scumpa mea Catherine! nu poți să pleci și să mă lași, acum. Trebuie să-l asculți pe tatăl meu… trebuie!”
— Eu trebuie să-l ascult pe-al meu, răspunse ea, și să-l scap de așteptarea asta crudă. Toată noaptea! Ce-ar crede el? O fi de pe acum îngrijorat. Ori sparg, ori ard ceva ca să ies din casa asta. Taci! Pe tine nu te paște nicio primejdie; dar dacă mă împiedici… Linton, pe tăticu îl iubesc mai mult decât pe tine!
Spaima de moarte pe care băiatul o simțea în fața mâniei domnului Heathcliff îi redădu elocvența lui de laș. Catherine era aproape înnebunită: totuși stăruia că trebuie să plece acasă și încerca, la rândul ei, să-l înduplece, să-și înfrângă chinul egoist. Pe când erau astfel ocupați, temnicerul nostru se întoarse.
— Animalele voastre au luat-o la trap, zise el, și… ia te uită, Linton! iar te smiorcăi? Ce ți-a făcut? Haide, haide… gata, și du-te la culcare. Peste o lună sau două, băiete, ai s-o poți plăti cu mână viguroasă pentru tiraniile ei de acum. Tânjești din dragoste curată, nu-i așa? de nimic altceva pe lume; și ea o să fie a ta! Hai, la culcare! Zillah nu vine astă-seară; trebuie să te dezbraci singur. Sst! nu mai face gălăgie! Odată ajuns în camera ta, nu mă mai apropii de tine: n-ai de ce să te temi. Din întâmplare, te-ai descurcat destul de bine. De restul mă ocup eu.
A rostit aceste cuvinte ținând ușa deschisă ca să treacă fiul său, iar acesta ieși întocmai ca un prepelicar care bănuiește că cel ce-i ține ușa vrea să-l strivească cu răutate. Broasca fu din nou încuiată. Heathcliff se apropie de foc, unde stăpâna mea și cu mine stăteam tăcute. Catherine ridică privirea și, fără să vrea, își duse mâna la obraz: apropierea lui îi trezise iar senzația dureroasă. Nimeni altul n-ar fi fost în stare să privească cu asprime acest gest copilăresc; dar el se încruntă la ea și mormăi: „Oh! nu ți-e frică de mine? Îți ascunzi bine curajul: pari al dracului de speriată!”
— Acum mi-e frică, răspunse ea, pentru că, dacă rămân, tăticu va fi nenorocit; și cum aș putea îndura să-l fac nenorocit, când el… când el… Domnule Heathcliff, lasă-mă să mă duc acasă! Făgăduiesc că mă mărit cu Linton: tăticu ar vrea asta, și eu îl iubesc. De ce vrei să mă silești să fac ce-aș face de bunăvoie?
— Să îndrăznească numai să te silească! am strigat eu. Sunt legi în țara asta, slavă Domnului, sunt; chiar dacă ne aflăm într-un loc atât de lăturalnic. L-aș denunța chiar de-ar fi fiul meu: e o nelegiuire pentru care nu există iertare!
— Tăcere! zise ticălosul. La dracu cu țipetele tale! N-am nevoie să vorbești dumneata. Domnișoară Linton, o să mă desfăt grozav gândindu-mă că tatăl dumitale va fi nenorocit: n-o să dorm de mulțumire. N-ai fi putut găsi un mijloc mai sigur ca să-ți stabilești locuința sub acoperișul meu pentru următoarele douăzeci și patru de ore decât spunându-mi că asta va urma. Cât despre făgăduiala dumitale de a te mărita cu Linton, voi avea eu grijă s-o ții, căci n-ai să pleci de aici până nu se va împlini.
— Atunci trimite-o pe Ellen să-i spună lui tăticu că sunt teafără! exclamă Catherine, plângând amarnic. Sau mărită-mă acum. Bietul tăticu! Ellen, o să creadă că ne-am pierdut. Ce ne facem?
— Ba deloc! O să creadă c-ai obosit să-l îngrijești și c-ai fugit să te distrezi puțin, răspunse Heathcliff. Nu poți tăgădui că ai intrat în casa mea de bunăvoie, nesocotind poruncile lui care-ți spuneau dimpotrivă. Și e cât se poate de firesc să dorești distracții la vârsta dumitale și să te fi săturat să îngrijești un om bolnav, și pe deasupra numai un tată. Catherine, cele mai fericite zile ale lui s-au sfârșit când au început zilele dumitale. Te-a blestemat, îndrăznesc să spun, pentru c-ai venit pe lume (eu, cel puțin, așa am făcut); și n-ar fi decât potrivit să te blesteme acum, când pleacă el din lume. M-aș alătura și eu. Nu te iubesc! Cum te-aș putea iubi? Plângi cât poftești. După câte văd, asta o să-ți fie de-acum înainte distracția de căpetenie, afară doar dacă Linton nu te va despăgubi pentru celelalte pierderi; și grijuliul dumitale părinte pare să-și închipuie că va face așa. Scrisorile lui pline de sfaturi și mângâieri m-au distrat peste măsură. În cea din urmă îi recomanda odorului meu să aibă grijă de odorul lui și să fie bun cu ea după ce-o va lua. Grijuliu și bun… asta-i dragoste părintească. Dar Linton are nevoie de toată grija și de toată bunătatea lui pentru el însuși. Linton știe să joace bine rolul micului tiran. E în stare să chinuie oricâte pisici, dacă li se scot dinții și li se taie ghearele. Ai să-i poți povesti unchiului său lucruri frumoase despre bunătatea lui, când o să te întorci acasă, te asigur.
— Aici ai dreptate! am zis eu. Lămurește-i ce fire are fiul dumitale. Arată-i cât îți seamănă: și-atunci, sper, domnișoara Cathy se va gândi de două ori înainte de a-și lua vasiliscul de bărbat!
— Nu mă prea sfiesc acum să vorbesc despre frumoasele lui însușiri, răspunse el, pentru că trebuie ori să-l ia, ori să rămână prizonieră, și dumneata împreună cu ea, până moare stăpânul dumitale. Vă pot ține aici pe amândouă, bine ascunse. Dacă te îndoiești, îndeamn-o să-și ia cuvântul înapoi și-o să ai prilejul să te încredințezi!
— N-am să-mi iau cuvântul înapoi, zise Catherine. Mă mărit cu el chiar în ceasul ăsta, dacă pot să mă duc după aceea la Thrushcross Grange. Domnule Heathcliff, ești un om crud, dar nu ești un demon; și n-ai să-mi distrugi pentru totdeauna, din pură răutate, toată fericirea. Dacă tăticu ar crede că l-am părăsit dinadins și dacă ar muri înainte să mă întorc, aș mai putea trăi? M-am lăsat de plâns; dar am să îngenunchez aici, la genunchii dumitale, și n-am să mă ridic și n-am să-mi iau ochii de pe fața dumitale până nu te uiți și dumneata la mine! Nu, nu te întoarce! uită-te! n-ai să vezi nimic care să te supere. Nu te urăsc. Nu-s supărată că m-ai lovit. N-ai iubit niciodată pe nimeni în viața dumitale, unchiule? niciodată? Ah! trebuie să te uiți măcar o dată. Sunt atât de nenorocită, încât nu se poate să nu-ți pară rău și să nu-ți fie milă de mine.
— Ia-ți de pe mine degetele astea de șopârlă și dă-te la o parte, că de nu, te lovesc cu piciorul! strigă Heathcliff, respingând-o cu brutalitate. Aș prefera să mă cuprindă un șarpe. Cum dracu poți visa să te gudurești pe lângă mine? Te detest!
Ridică din umeri; ba chiar se scutură, de parcă i s-ar fi făcut pielea de găină de silă; și-și împinse scaunul înapoi; iar eu m-am ridicat și-am deschis gura să dau drumul unui adevărat potop de ocări. Dar am amuțit la mijlocul primei fraze, căci m-a amenințat că, la cea dintâi silabă pe care-o mai rostesc, voi fi închisă singură într-o odaie. Se întuneca; am auzit niște voci la poarta grădinii. Gazda noastră ieși îndată, în grabă: el își păstra mintea limpede; noi nu. Vorbi acolo vreo două-trei minute și se întoarse singur.
— Credeam c-a venit vărul dumitale, Hareton, i-am spus lui Catherine. Ce n-aș da să vină! Cine știe, poate ne-ar lua apărarea.
— Au fost trei servitori trimiși de la Grange să vă caute, zise Heathcliff, care mă auzise. Ai fi putut deschide o fereastră și striga; dar aș putea jura că fetișcana e bucuroasă că n-ai făcut-o. E bucuroasă că e silită să rămână, sunt sigur.
Aflând ce prilej pierdusem, ne-am dat amândouă frâu liber durerii, fără nicio stăpânire; iar el ne-a lăsat să ne văităm până la ora nouă. Atunci ne-a poruncit să urcăm, prin bucătărie, în odaia lui Zillah; și i-am șoptit tovarășei mele să asculte: poate vom izbuti să ieșim pe fereastra de acolo, sau să urcăm în pod și să ieșim pe lucarnă. Dar fereastra era îngustă ca și cele de jos, iar chepengul podului nu s-a lăsat urnit de încercările noastre; căci eram încuiate ca și înainte. Niciuna dintre noi nu s-a culcat: Catherine s-a așezat la fereastră și aștepta cu neliniște dimineața; un suspin adânc era singurul răspuns pe care-l primeam la deasele mele rugăminți să încerce să se odihnească. M-am așezat pe un scaun și mă legănam înainte și înapoi, judecându-mă cu asprime pentru multele dăți când nu-mi făcusem datoria; căci atunci mă bătea gândul că din ele se trăseseră toate nenorocirile stăpânilor mei. În realitate nu era așa, îmi dau seama; dar așa mi se părea, în închipuirea mea, în noaptea aceea mohorâtă, și-l socoteam chiar și pe Heathcliff mai puțin vinovat decât mine.
La ora șapte veni el și întrebă dacă domnișoara Linton s-a sculat. Ea alergă îndată la ușă și răspunse: „Da”. „Atunci haide”, zise el, deschizând ușa și trăgând-o afară. M-am ridicat s-o urmez, dar el răsuci iar cheia. Am cerut să-mi dea drumul.
— Ai răbdare, răspunse el; îți trimit sus micul dejun peste puțin.
Am lovit cu pumnii în tăblia ușii și-am zgâlțâit clanța cu mânie; și Catherine l-a întrebat de ce mai sunt încă încuiată. El i-a răspuns că trebuie să încerc să mai rabd un ceas, și au plecat. Am răbdat două sau trei ceasuri; în sfârșit, am auzit pași: nu erau ai lui Heathcliff.
— Ți-am adus ceva de mâncare, zise un glas; deschide ușa!
Am deschis cu grabă și l-am văzut pe Hareton, încărcat cu mâncare cât să-mi ajungă toată ziua.
— Na, adăugă el, vârându-mi tava în mână.
— Stai un minut… am început eu.
— Ba nu, strigă el și se retrase, fără să țină seama de rugămințile pe care i le-am revărsat ca să-l opresc.
Și am rămas acolo încuiată toată ziua și toată noaptea care-a urmat; și încă una, și încă una. Cinci nopți și patru zile am stat, cu totul, fără să văd pe nimeni în afară de Hareton, o dată în fiecare dimineață; și era un temnicer desăvârșit: ursuz, mut și surd la orice încercare de a-i trezi simțul dreptății sau mila.