Imediat după ce-am citit această epistolă, m-am dus la stăpân și i-am dat de veste că sora lui a sosit la Răscruce și mi-a trimis o scrisoare în care își arată durerea pentru starea doamnei Linton și dorința arzătoare de a-l vedea, precum și rugămintea de a-i trimite prin mine cât mai curând posibil un semn de iertare.
— Iertare! zise Linton. N-am ce să-i iert, Ellen. Poți să te duci azi după-amiază la Răscruce de Vânturi, dacă vrei, și spune-i că nu sunt supărat, ci îmi pare rău că am pierdut-o, mai ales pentru că nu cred că va fi vreodată fericită. Dar nici vorbă nu poate fi ca eu să mă duc s-o văd: suntem despărțiți pe veci. Iar dacă vrea cu-adevărat să-mi facă un bine, atunci să-l convingă pe nemernicul cu care s-a măritat să plece din ținutul acesta.
— Și nu vreți să-i scrieți un bilețel, domnule? îl întrebai pe un ton rugător.
— Nu, răspunse. N-are rost. Legăturile mele cu familia lui Heathcliff vor fi tot atât de reduse ca și ale lui cu a mea. Adică nu vor exista!
Răceala domnului Edgar m-a întristat peste măsură și tot drumul de la Grange mi-am bătut capul cum să pun cât mai mult suflet în ceea ce-i voi repeta Isabellei și cum să îndulcesc refuzul lui de a-i scrie măcar câteva rânduri de mângâiere. Cred că ea mă pândea de dimineață: am văzut-o uitându-se pe fereastră pe când urcam aleea grădinii și i-am făcut semn din cap. Dar ea s-a dat înapoi, ca și cum s-ar fi temut să n-o vadă cineva. Am intrat fără a bate la ușă. N-am văzut niciodată o priveliște mai mohorâtă și mai jalnică decât cea pe care mi-a oferit-o casa aceea atât de veselă odinioară! Trebuie să mărturisesc că, de eram eu în locul tinerei doamne, aș fi măturat măcar vatra și aș fi șters mesele cu o cârpă de praf. Dar ea se molipsise deja de nepăsarea care stăpânea totul în jurul ei. Fața ei frumoasă era gălbejită și fără vlagă, părul neondulat: câteva șuvițe îi atârnau drepte, iar altele erau răsucite la întâmplare în jurul capului. Probabil că nu se atinsese de rochie din ajun. Hindley nu se afla acolo. Domnul Heathcliff ședea la o masă și răsfoia niște hârtii din portofel, dar când am intrat s-a ridicat în picioare, m-a întrebat foarte prietenos de sănătate și mi-a oferit un scaun. Numai el avea o înfățișare ca lumea în încăperea aceea. Mi se păru chiar că arăta mai bine ca niciodată. Împrejurările le schimbaseră atât de mult situația, încât, dacă i-ar fi văzut un străin, ar fi crezut desigur că el e un gentleman născut și crescut, iar soția lui, o mică șleampătă! Ea veni în grabă către mine să mă salute și întinse mâna după scrisoarea pe care-o aștepta. Am clătinat din cap. Ea nu voi să înțeleagă semnul, ci mă urmă la bufetul unde mă dusesem să-mi pun boneta, stăruind, în șoaptă, să-i dau numaidecât ceea ce-i adusesem. Heathcliff ghici sensul manevrelor ei și spuse:
— Dac-ai adus ceva pentru Isabella (după cum desigur ai și adus, Nelly), dă-i. Nu trebuie să faci din asta o taină: între noi nu există secrete.
— Oh, n-am adus nimic, am răspuns, crezând că cel mai bun lucru e să spun adevărul de la început. Stăpânul m-a însărcinat să-i spun surorii lui că în momentul de față nu trebuie să aștepte din parte-i nici scrisori și nici vizite. Îți trimite, doamnă, toată dragostea lui și urări de fericire și te iartă pentru durerea pe care i-ai pricinuit-o. Dar crede că de-acum încolo între casa lui și casa aceasta nu trebuie să mai existe legături, deoarece păstrarea lor n-ar duce la nimic.
Buzele doamnei Heathcliff tremurară ușor. Apoi s-a dus și s-a așezat pe scaunul ei de lângă fereastră. Soțul ei s-a oprit în fața căminului, aproape de mine, și a început să-mi pună felurite întrebări în legătură cu Catherine. I-am spus atâta cât am crezut eu că e cuminte să-i spun, dar, printr-un interogatoriu în toată legea, a aflat de la mine cea mai mare parte a faptelor legate de începutul bolii. Eu am învinuit-o, după cum merita, pentru faptul că-și provocase singură boala, și-am încheiat spunându-i că sper să urmeze și el pilda domnului Linton și să se ferească pe viitor de orice amestec în familia acestuia, fie spre bine, fie spre rău.
— Doamna Linton abia începe să se întremeze, am zis; nu va mai fi niciodată cum a fost, dar a scăpat cu viață; și, dacă într-adevăr îți pasă de ea, ar trebui să te ferești a-i mai ieși în cale. Ba chiar ar trebui să pleci definitiv din ținutul acesta; și, ca să nu ai regrete, am să-ți spun că Catherine Linton se deosebește acum tot atât de mult de vechea dumitale prietenă, Catherine Earnshaw, pe cât se deosebește această tânără doamnă de mine. Înfățișarea ei s-a schimbat mult; caracterul ei și mai mult. Iar omul care e silit de împrejurări să-i fie tovarăș de-aici încolo nu-și va putea păstra dragostea decât prin amintirea a ceea ce a fost ea odată, prin simpla omenie și prin simțul datoriei!
— Se prea poate, observă Heathcliff, străduindu-se să-și păstreze calmul. Se prea poate ca stăpânul dumitale să nu se mai poată bizui pe nimic altceva decât pe simpla omenie și pe simțul datoriei. Dar dumneata îți închipui că eu o voi lăsa pe Catherine în seama datoriei și omeniei lui? Și poți dumneata asemui sentimentele mele, în ceea ce privește pe Catherine, cu-ale lui? Înainte de a părăsi această casă, trebuie să-mi făgăduiești c-ai să mă ajuți să am o întrevedere cu ea. Vrei, nu vrei, eu o voi vedea! Ce spui?
— Spun, domnule Heathcliff, i-am răspuns eu, că nu trebuie; cu ajutorul meu n-o vei vedea niciodată. Încă o întâlnire între dumneata și stăpânul meu ar ucide-o de-a binelea.
— Cu ajutorul dumitale asta se poate evita, continuă el; și dacă ar exista primejdia să se întâmple una ca asta… dacă el ar fi pricina unei singure tulburări în plus în viața ei… ei bine, cred că voi fi îndreptățit să recurg la măsuri extreme! Aș vrea să fii destul de sinceră și să-mi spui dacă Catherine ar suferi mult în urma pierderii lui: teama c-ar suferi mă reține. De aici poți vedea deosebirea dintre sentimentele noastre: dacă el ar fi fost în locul meu, și eu în al lui, chiar dacă l-aș fi urât cu o ură care mi-ar fi prefăcut viața în fiere, niciodată n-aș fi ridicat mâna împotriva lui. Mă poți privi cu neîncredere dacă-ți place! Eu nu l-aș fi alungat niciodată de lângă ea, atâta vreme cât ea i-ar fi dorit tovărășia. Dar în clipa în care nu i-ar mai fi păsat de el, i-aș fi smuls inima și i-aș fi băut sângele! Până atunci însă — și, dacă nu mă crezi, nu mă cunoști — până atunci aș fi murit încetul cu încetul, fără să mă fi atins măcar de un fir de păr din capul lui!
— Și totuși, am intervenit eu, distrugi fără scrupul orice speranță de a o vedea complet vindecată, silind-o să-și aducă aminte de dumneata acum, când aproape te-a uitat, și aruncând-o într-un nou tumult de neînțelegere și suferință.
— Dumneata crezi că aproape m-a uitat? zise el. Oh, Nelly! Dumneata știi că nu m-a uitat! Dumneata știi tot atât de bine ca și mine că pentru fiecare gând pe care-l are pentru Linton are o mie de gânduri pentru mine! În cea mai nefericită perioadă a vieții mele m-a chinuit și pe mine un asemenea gând; nu-mi dădea pace când m-am întors aici astă-vară; dar acum numai dacă mi-ar spune-o ea, cu gura ei, aș mai putea admite o asemenea idee înfiorătoare. Și atunci Linton n-ar mai însemna nimic, nici Hindley, nici toate visele pe care le-am visat vreodată. Viitorul meu ar fi cuprins în două vorbe: „moarte” și „iad”. Viața, după pierderea ei, ar fi un iad. Totuși, am fost un nătărău când mi-am închipuit, fie și o clipă, că prețuia dragostea lui Edgar Linton mai mult decât pe-a mea. Dacă el ar iubi cu toate puterile făpturii sale firave, n-ar putea iubi nici în optzeci de ani atât cât pot iubi eu într-o zi. Iar inima Catherinei este tot atât de adâncă precum a mea: mai degrabă ar încăpea toată marea în jgheabul acela de adăpat caii decât să pună el stăpânire pe toată dragostea ei. Ei, aș! Abia dacă-i e ceva mai drag decât câinele sau calul ei. Nu-i stă în fire să fie iubit ca mine: cum ar putea ea să iubească în el ceea ce el n-are?
— Catherine și cu Edgar se iubesc unul pe altul cât pot să se iubească doi oameni! strigă Isabella, înviorându-se brusc. Nimeni n-are dreptul să vorbească astfel, și eu n-am să tac când e defăimat fratele meu!
— Fratele tău te iubește și pe tine nemaipomenit de mult, nu-i așa? observă Heathcliff cu dispreț. Te lasă în voia sorții cu o grabă surprinzătoare.
— Nu-și dă seama cât sufăr, răspunse ea. Asta nu i-am spus-o.
— Atunci înseamnă că i-ai spus, totuși, ceva. I-ai scris, nu-i așa?
— I-am scris ca să-i anunț că m-am măritat… Ai văzut biletul.
— Și de-atunci nimic?
— Nimic.
— Tânăra mea stăpână arată foarte rău de când și-a schimbat starea, am spus eu. Se vede cât de colo că-i lipsește iubirea cuiva. A cui, pot să ghicesc, dar poate că-i mai bine să tac.
— Eu aș zice că a ei, zise Heathcliff. Decade și ajunge o șleampătă! A obosit nemaipomenit de devreme în dorința ei de a-mi plăcea. Poate că nu mă crezi, dar chiar a doua zi după nuntă plângea că vrea să meargă acasă. Dar cu cât e mai puțin mofturoasă, cu atât se va potrivi mai bine cu casa asta, iar eu voi avea grijă să nu mă facă de râs umblând hai-hui pe-afară.
— Bine, domnule, i-am răspuns, sper însă că vei ține seama de faptul că doamna Heathcliff e obișnuită să fie servită și îngrijită și că a fost crescută ca o fată singură la părinți, căreia toată lumea era gata să-i facă pe plac. Trebuie să-i dai o servitoare care să rânduiască totul în jurul ei și trebuie să te porți frumos cu ea. Orice-ai crede despre domnul Edgar, nu te poți îndoi de faptul că ea e capabilă de sentimente puternice, căci altfel n-ar fi părăsit luxul, confortul și prietenii din fostul ei cămin, pentru a se așeza mulțumită, cu dumneata, într-o sălbăticie ca asta.
— A părăsit totul din pricina unor iluzii, răspunse el. Și-a închipuit că sunt un erou de roman și a sperat o îngăduință nemărginită din partea devotamentului meu cavaleresc. Mi-e greu s-o consider drept o făptură rațională, atâta încăpățânare a pus în ideile fanteziste pe care și le-a făcut despre caracterul meu și în purtarea ei potrivit iluziilor false cu care s-a hrănit. Dar acuma, în sfârșit, cred că începe să mă cunoască. Nu mai observ zâmbetele acelea naive și strâmbăturile care mă enervau atâta la început și nici neputința prostească de a înțelege că-i vorbeam serios când îi spuneam ce cred despre pasiunea ei oarbă și despre ea însăși. A fost o minune de pătrundere când a descoperit că n-o iubesc. Într-o vreme credeam că nimic n-o va putea face să înțeleagă asta! Și totuși parcă n-a înțeles tocmai bine, căci azi-dimineață m-a anunțat, ca pe o veste înspăimântătoare, că am izbutit într-adevăr s-o fac să mă urască! Te asigur că pentru asta a trebuit o adevărată muncă de Hercule! Și dacă lucrurile stau cu-adevărat așa, atunci am motive să aduc mulțumiri. Pot să mă încred în afirmația ta, Isabella? Ești sigură că mă urăști? Dacă te las singură o jumătate de zi, n-ai să vii din nou la mine oftând și gudurându-te? Cred c-ar fi preferat să fiu cât se poate de mieros cu ea în fața dumitale: vanitatea ei e rănită când adevărul iese la iveală. Dar puțin îmi pasă cine află că pasiunea a fost numai de o parte; și n-am mințit-o niciodată în privința asta. Nu mă poate învinovăți că i-am arătat cât de cât o duioșie prefăcută. Primul lucru pe care m-a văzut făcându-l când am ieșit de la Grange a fost să-i spânzur cățelușa; și când a început să mă roage s-o cruț, primele cuvinte pe care le-am rostit au fost cele prin care-mi exprimam dorința să spânzur toate ființele din preajma ei, cu excepția uneia singure: poate-a crezut că excepția asta era ea. Dar nicio brutalitate n-o dezgusta; cred că are o admirație înnăscută pentru brutalitate, cu singura condiție ca prețioasa ei persoană să se afle în siguranță. Așadar, n-a fost oare culmea absurdului, curată tâmpenie, ca această cățea jalnică, slugarnică și meschină să viseze c-aș putea-o iubi? Spune-i stăpânului dumitale, Nelly, că de când sunt n-am întâlnit o ființă atât de abjectă ca ea. Face de rușine până și numele de Linton; și uneori am oprit — pur și simplu pentru că nu știam ce să mai inventez — experiențele mele prin care voiam să văd tot ce poate îndura, ca după aceea să se târască, nerușinată și umilă, iarăși spre mine! Și spune-i, de asemenea, ca să-și liniștească inima de frate și de magistrat, că mă voi menține riguros în limitele legii. Am evitat, până acum, să-i dau cel mai mic drept de a cere despărțirea; și, mai mult decât atâta, n-ar mulțumi nimănui că ne desparte. Dacă vrea să plece, poate pleca. Pacostea prezenței ei întrece plăcerea pe care-o pot avea chinuind-o!
— Domnule Heathcliff, am spus eu, așa nu poate vorbi decât un nebun. Soția dumitale, foarte probabil, e convinsă că ești nebun și de aceea te-a și suportat până acum; dar acum, dacă spui că poate pleca, nu încape îndoială că va profita de această permisiune. Nu-i așa, doamnă, că nu ești atât de vrăjită, încât să rămâi cu el de bunăvoie?
— Bagă de seamă, Ellen! răspunse Isabella cu ochii scânteietori de furie — expresia lor nu lăsa nicio îndoială asupra faptului că soțul ei izbutise pe deplin în strădania de a se face urât. Să nu crezi niciun cuvânt din ce spune! E un diavol mincinos! Un monstru, nu o ființă omenească! Mi-a mai spus și altă dată că-l pot părăsi și-am încercat, dar nu cutez să mai încerc! Numai, Ellen, făgăduiește-mi că n-ai să pomenești fratelui meu sau lui Catherine nicio silabă din această convorbire infamă. Orice-ar pretinde, el vrea să-l aducă pe Edgar la disperare; spune că s-a căsătorit cu mine anume ca să-l aibă pe Edgar în puterea lui. Dar n-are să izbutească! Mai bine mor! Sper și mă rog să-și uite prudența diabolică și să mă ucidă! Singura plăcere pe care mi-o mai pot imagina e să mor sau să-l văd mort!
— Deocamdată ajunge! zise Heathcliff. Dacă vei fi chemată vreodată în fața unui tribunal, îți vei aduce aminte de cele ce-a spus, Nelly! Și uită-te bine la fața ei: a ajuns aproape în starea care-mi convine. Nu, nu mai ești în stare să-ți porți singură de grijă, Isabella; iar eu, fiind protectorul tău legal, trebuie să te țin sub tutela mea, oricât de neplăcută ar fi această îndatorire. Du-te sus, am ceva de vorbit cu Ellen Dean între patru ochi. Nu pe-acolo! Sus, ți-am spus! Uite, pe-aici e drumul spre etaj, copilă!
Puse mâna pe ea și-o împinse afară din odaie, apoi se întoarse, mârâind:
— N-am milă! N-am milă! Cu cât viermii se zvârcolesc mai tare, cu-atât mai mult râvnesc să le strivesc măruntaiele! E un fel de dentiție morală: și scrâșnesc din dinți cu atât mai tare, cu cât crește durerea.
— Dumneata înțelegi ce înseamnă cuvântul „milă”? am spus eu, grăbindu-mă să-mi iau boneta. Ai simțit dumneata vreodată măcar o frântură de milă în viața dumitale?
— Pune boneta jos! mă întrerupse el, observând intenția mea de a pleca. N-ai să pleci încă. Vino încoace, Nelly. Trebuie ori să te conving, ori să te silesc să mă ajuți să-mi împlinesc hotărârea de a o vedea pe Catherine, și încă fără întârziere. Îți jur că nu vreau să fac niciun rău. Nu vreau să provoc nicio tulburare, nu vreau să-l scot din fire sau să-l insult pe domnul Linton. Nu vreau decât să aflu din gura ei cum se simte și pentru ce s-a îmbolnăvit, și s-o întreb dacă aș putea face ceva care să-i fie de folos. Astă-noapte am stat timp de șase ore în grădina de la Grange, iar la noapte mă duc iar; și în fiecare noapte și în fiecare zi am să dau târcoale locului, până când voi găsi prilejul de a intra. Dacă-l întâlnesc pe Edgar Linton, n-am să șovăi, ci am să-l trântesc la pământ și am să-i trag câteva, ca să stea liniștit cât timp o să fiu și eu pe-acolo. Iar dacă servitorii vor încerca să mă oprească, am să-i țin la distanță cu pistoalele astea. Dar n-ar fi mai bine să eviți întâlnirea mea cu ei sau cu stăpânul lor? Și dumneata ai putea-o face foarte ușor. Ți-aș da de veste când vin, m-ai lăsa să intru neobservat de îndată ce ea ar rămâne singură, și-apoi ai sta la pândă până plec; conștiința ți-ar fi liniștită, căci ai împiedica o nenorocire.
Am protestat, spunându-i că nu vreau să joc un rol atât de mârșav în casa stăpânului meu; apoi i-am arătat cât de crud și de egoist ar fi să distrugă liniștea doamnei Linton de dragul propriei sale plăceri.
— Cea mai obișnuită întâmplare o sperie într-un chip îngrozitor, i-am spus. E numai nervi și sunt absolut convinsă că n-ar putea suporta o surpriză ca asta. Nu stărui, domnule, sau, dacă nu renunți, trebuie să aduc la cunoștința stăpânului meu intențiile dumitale, iar el va lua măsurile cuvenite ca să-și pună casa și pe cei ce locuiesc într-însa la adăpost de asemenea intruziuni nepermise!
— Dacă lucrurile stau așa, atunci am să iau măsuri ca să te pun la adăpost pe dumneata, femeie! exclamă Heathcliff. N-ai să pleci de la Răscruce de Vânturi până mâine dimineață! Ce prostie să-mi spui că Catherine n-ar putea suporta să mă vadă! Cât despre surpriză, n-am de gând să-i fac niciuna: dumneata trebuie s-o pregătești… s-o întrebi dacă pot veni. Îmi spui că nu pomenește niciodată numele meu și nimeni nu-i vorbește despre mine. Cui să i-l pomenească de vreme ce sunt un subiect interzis în casa aceea? Ea crede că voi toți sunteți iscoadele bărbatului ei. Oh, nu mă îndoiesc că trăiește ca-n iad în mijlocul vostru! Tăcerea ei, mai mult decât orice, mă face să ghicesc ce simte. Spui că adesea n-are pic de odihnă și pare îngrijorată: ăsta-i semn de liniște? Îmi spui că nu-i în toate mințile. Cum dracu ar putea fi altfel când trăiește într-o izolare așa de groaznică? Și făptura aceea nesărată și meschină o îngrijește din „datorie” și „omenie”! Din „milă” și „caritate”! Mai bine ar sădi un stejar într-un ghiveci de flori și-ar aștepta să crească, decât să-și închipuie că-i poate reda puterile în țărâna grijilor lui firave! Așadar, hai să hotărâm imediat: vrei să rămâi aici, și eu să-mi fac drum spre Catherine, luptându-mă cu Linton și cu lacheul lui? Sau vrei să fii prietena mea, așa cum ai fost până acum, și să faci ceea ce-ți cer? Hotărăște-te, pentru că, dacă persiști în încăpățânarea și răutatea dumitale, n-are rost să-mi mai pierd vremea nicio clipă!
Ei bine, domnule Lockwood, am pledat, m-am văitat, l-am refuzat net de cincizeci de ori, dar până la urmă m-a silit să accept. I-am făgăduit că voi duce stăpânei mele o scrisoare din partea lui și, dacă ea va consimți, îl voi înștiința când va lipsi Linton iarăși de-acasă. Atunci va putea veni și intra cum va ști, căci eu n-am să fiu pe-acolo, și nici ceilalți servitori nu-i vor ieși în cale. Am făcut bine sau am făcut rău? Mă tem c-am făcut rău, deși nu puteam face altfel. Am crezut că, supunându-mă, preveneam un nou scandal și-am mai crezut, de asemenea, că lucrul acesta ar putea produce o întorsătură favorabilă în boala mintală a Catherinei. Apoi mi-am adus aminte de aspra dojană a domnului Edgar cum că umblu cu vorba, dar am încercat să nu-mi mai fac gânduri, spunându-mi întruna că această trădare a încrederii lui, dacă fapta mea merita o denumire atât de aspră, va fi ultima. Trebuie să recunosc însă că drumul meu, la întoarcere, a fost mult mai trist decât cel de la venire și-am șovăit mult până m-am putut hotărî să-i înmânez doamnei Linton scrisoarea.
Dar a sosit Kenneth. Am să cobor să-i spun că vă simțiți mult mai bine. Povestea mea e „vorbă lungă”, cum zicem noi pe-aici, și ne va ajuta să ne treacă și altă dimineață.
„Vorbă lungă, și tristă!” mi-am zis când buna femeie coborî să-l primească pe doctor; și n-aș putea spune că era tocmai felul de poveste pe care aș fi ales-o pentru a mă distra. Dar nu face nimic! Am să extrag câteva leacuri binefăcătoare din ierburile amare ale doamnei Dean. Însă în primul rând trebuie să iau bine seama ca nu cumva să cad pradă fascinației ce se ascunde în ochii strălucitori ai Catherinei Heathcliff. M-aș găsi într-o situație foarte ciudată dacă mi-aș dărui inima acelei tinere ființe, și fiica s-ar dovedi a fi a doua ediție a mamei!