Am fost o dată la Răscruce, dar n-am mai văzut-o de când a plecat: Joseph a ținut ușa cu mâna când m-am dus să întreb de ea și nu m-a lăsat să trec. Mi-a spus că doamna Linton e „prinsă cu treaba” și că stăpânul nu-i acasă. Zillah mi-a povestit câte ceva despre cum o duc ei acolo; altfel n-aș prea ști cine-a murit și cine trăiește. Pe Catherine o socoate trufașă și n-o iubește, ghicesc asta din vorbele ei. Tânăra mea stăpână i-a cerut la început un pic de ajutor; dar domnul Heathcliff i-a spus să-și vadă de treburile ei și s-o lase pe nora lui să se descurce singură; și Zillah s-a supus bucuroasă, fiind o femeie strâmtă la minte și egoistă. Catherine s-a supărat ca un copil că era lăsată în părăsire; a plătit-o cu dispreț și astfel și-a trecut-o pe informatoarea mea printre dușmani, tot atât de sigur ca și cum i-ar fi făcut cine știe ce mare rău. Acum vreo șase săptămâni, cu puțin înainte de venirea dumneavoastră, am stat mult de vorbă cu Zillah, într-o zi când ne-am întâlnit pe mlaștină; și iată ce mi-a povestit:
— Cel dintâi lucru pe care l-a făcut doamna Linton, zise ea, când a ajuns la Răscruce, a fost să fugă sus, fără să ne dea măcar bună seara mie și lui Joseph; s-a închis în odaia lui Linton și a stat acolo până dimineața. Apoi, pe când stăpânul și Earnshaw luau micul dejun, a intrat în sală și a întrebat, tremurând toată, dacă nu s-ar putea trimite după doctor: vărul ei era foarte bolnav.
— Știm asta! răspunse Heathcliff. Dar viața lui nu face nicio para chioară, și n-am să cheltuiesc nicio para chioară pe el.
— Dar eu nu știu ce să fac, zise ea; și dacă nu mă ajută nimeni, o să moară!
— Ieși din odaie, strigă stăpânul, și să nu mai aud o vorbă despre el! Nimănui de-aici nu-i pasă ce se alege de el; dacă dumitale îți pasă, fă pe infirmiera; dacă nu, încuie-l și lasă-l.
Atunci a început să mă bată la cap pe mine, și eu i-am spus că avusesem destul necaz cu ființa aia plicticoasă; fiecare dintre noi își avea treburile lui, iar treaba ei era să-l îngrijească pe Linton: domnul Heathcliff îmi spusese să las munca asta în seama ei.
Cum se descurcau ei doi, nu pot să-ți spun. Cred că el se văita mult și gemea zi și noapte; iar ea nu prea avea parte de odihnă: se putea ghici după fața ei albă și după ochii grei. Uneori venea în bucătărie ca rătăcită și arăta de parcă ar fi vrut să ceară ajutor; dar eu n-aveam de gând să ies din vorba stăpânului: niciodată nu îndrăznesc să ies din vorba lui, doamnă Dean; și, deși mi se părea că nu-i bine că nu se trimite după Kenneth, nu era treaba mea nici să dau sfaturi, nici să mă plâng, și n-am vrut niciodată să mă amestec. O dată sau de două ori, după ce ne culcaserăm, s-a întâmplat să-mi deschid iar ușa și s-o văd stând și plângând în capul scării; și atunci m-am închis repede înăuntru, de teamă să nu mi se facă milă și să mă amestec. Mi-era milă de ea atunci, zău așa: dar, știi, nu voiam să-mi pierd slujba.
În cele din urmă, într-o noapte, a intrat cu îndrăzneală în odaia mea și m-a speriat de era să-mi ies din minți, zicând: „Spune-i domnului Heathcliff că fiul lui moare… de data asta sunt sigură. Scoală-te îndată și spune-i.”
După ce a rostit vorbele astea, a pierit iar. Am stat în pat un sfert de ceas, ascultând și tremurând. Nu se mișca nimic… casa era liniștită.
„Se înșală, mi-am zis. I-a trecut. N-am de ce să-i tulbur”; și am început să ațipesc. Dar somnul mi-a fost stricat a doua oară de un sunet ascuțit de clopoțel… singurul clopoțel pe care-l avem, pus anume pentru Linton; și stăpânul m-a strigat să văd ce s-a întâmplat și să le spun că nu vrea să se mai repete zgomotul ăsta.
I-am spus ce-mi spusese Catherine. A înjurat în barbă și, după câteva minute, a ieșit cu o lumânare aprinsă și s-a dus în odaia lor. M-am dus după el. Doamna Heathcliff ședea lângă pat, cu mâinile împreunate pe genunchi. Socrul ei s-a apropiat, i-a ținut lumina lui Linton la față, s-a uitat la el și l-a atins; apoi s-a întors spre ea.
— Ei… Catherine, zise el, cum te simți?
Ea tăcea, mută.
— Cum te simți, Catherine? repetă el.
— El e la adăpost, iar eu sunt liberă, răspunse ea. Ar trebui să mă simt bine… dar, urmă ea, cu o amărăciune pe care n-o putea ascunde, m-ai lăsat atâta vreme să lupt singură cu moartea, încât nu simt și nu văd decât moarte! Mă simt ca moartea!
Și chiar așa și arăta! I-am dat puțin vin. Hareton și Joseph, care se treziseră de la clopoțel și de la zgomotul pașilor și ne auziseră vorbind de afară, au intrat atunci. Joseph era bucuros, cred, că băiatul s-a dus; Hareton părea un pic tulburat: deși era mai mult prins s-o privească pe Catherine decât să se gândească la Linton. Dar stăpânul i-a poruncit să se ducă iar la culcare: n-aveam nevoie de ajutorul lui. Pe urmă l-a pus pe Joseph să ducă trupul în odaia lui, iar mie mi-a spus să mă întorc într-a mea, și doamna Heathcliff a rămas singură.
Dimineața m-a trimis să-i spun că trebuie să coboare la micul dejun: se dezbrăcase, părea că se pregătește de somn și a zis că e bolnavă; de care lucru nu prea m-am mirat. I-am dat de veste domnului Heathcliff, și el mi-a răspuns: „Bine, las-o până după înmormântare; și du-te din când în când sus să-i duci ce-i trebuie; și, de cum ți se pare că-i mai bine, spune-mi.”
Cathy a stat sus două săptămâni, după spusele lui Zillah, care se ducea la ea de două ori pe zi și ar fi vrut să fie ceva mai prietenoasă, dar încercările ei de a se arăta tot mai binevoitoare au fost respinse cu mândrie și pe loc.
Heathcliff a urcat o dată, ca să-i arate testamentul lui Linton. Acesta îi lăsase tatălui său toată averea lui mobilă și pe cea care fusese a ei: bietul băiat fusese silit cu amenințări, sau ademenit cu vorbe bune, să facă asta în săptămâna cât lipsise ea, când murise unchiul lui. De pământuri, fiind minor, nu se putuse atinge. Totuși, domnul Heathcliff le-a cerut și le-a păstrat în numele drepturilor soției sale și al drepturilor lui: legal, presupun; în orice caz, Catherine, fără bani și fără prieteni, nu-l poate tulbura în stăpânirea lor.
— Nimeni, zise Zillah, nu s-a apropiat vreodată de ușa ei, în afară de mine și de data aceea; și nimeni n-a întrebat nimic de ea. Prima dată când a coborât în sală a fost într-o duminică după-amiază. Strigase, când i-am dus prânzul, că nu mai poate îndura să stea în frig; și i-am spus că stăpânul pleacă la Thrushcross Grange și că Earnshaw și cu mine n-o să-i stăm în cale dacă vrea să coboare; așa că, de cum a auzit calul lui Heathcliff plecând la trap, s-a ivit, îmbrăcată în negru, cu buclele ei galbene pieptănate pe spate, după urechi, simplu ca la o quakeriță: nu și le putea descâlci.
— Joseph și cu mine ne ducem de obicei duminica la capelă. (Biserica, știți, n-are acum preot, îmi explică doamna Dean; și locașul metodiștilor sau al baptiștilor de la Gimmerton, nu știu care din ei, ei îl numesc capelă.) Joseph plecase, urmă ea, dar eu am socotit că-i bine să rămân acasă. Tinerilor le prinde întotdeauna bine să-i aibă cineva mai în vârstă sub ochi; iar Hareton, cu toată sfiala lui, nu-i chiar un model de purtări frumoase. I-am dat de știre că verișoara lui o să stea, foarte probabil, cu noi și că ea fusese întotdeauna obișnuită să vadă ziua Domnului cinstită; așa că ar face bine să-și lase în pace puștile și meșteritul prin casă cât o sta ea. La vestea asta s-a făcut roșu și și-a cercetat cu privirea mâinile și hainele. Uleiul de pește și praful de pușcă au fost vârâte cât ai clipi undeva, să nu se mai vadă. Am văzut că are de gând să-i țină de urât; și-am ghicit, după felul lui, că vrea să arate cum se cuvine; așa că, râzând cum nu îndrăznesc să râd când e stăpânul de față, i-am oferit ajutorul meu, dacă vrea, și-am făcut haz de încurcătura lui. S-a îmbufnat și a început să înjure.
— Ei, doamnă Dean, urmă Zillah, văzând că nu-mi place cum vorbește, poate că dumneata o socoți pe tânăra dumitale stăpână prea aleasă pentru domnul Hareton; și poate că ai dreptate: dar mărturisesc c-aș fi tare bucuroasă să-i mai scot din trufie. Și la ce-i mai folosește acum toată învățătura și gingășia ei? E săracă ca dumneata sau ca mine: mai săracă, pun rămășag: dumneata strângi bani, iar eu fac și eu cât pot pe drumul ăsta.
Hareton a îngăduit-o pe Zillah să-l ajute; și ea l-a lingușit până l-a adus în toane bune; așa că, atunci când a venit Catherine, uitându-și pe jumătate jignirile de altădată, a încercat să-i fie pe plac, după câte spune menajera.
— Doamna a intrat, zise ea, rece ca un țurțure și semeață ca o prințesă. M-am ridicat și i-am oferit locul meu din fotoliu. Nu, ea a strâmbat din nas la politețea mea. Earnshaw s-a ridicat și el și i-a spus să vină pe banca cu spătar înalt și să stea chiar lângă foc: era sigur că e moartă de frig.
— Sunt moartă de frig de o lună și mai bine, răspunse ea, apăsând pe cuvânt cu tot disprețul de care era în stare.
Și și-a luat singură un scaun și l-a pus departe de amândoi. După ce a stat până s-a încălzit, a început să se uite în jur și a dat de un șir de cărți pe bufet; s-a ridicat îndată și s-a întins să ajungă la ele: dar erau prea sus. Vărul ei, după ce i-a urmărit o vreme strădaniile, și-a luat în sfârșit inima în dinți s-o ajute; ea și-a ținut poala rochiei, iar el i-a umplut-o cu primele cărți care i-au venit la mână.
A fost un mare pas înainte pentru băiat. Ea nu i-a mulțumit; totuși el s-a simțit răsplătit că-i primise ajutorul și s-a încumetat să stea în spatele ei pe când le cerceta, ba chiar să se aplece și să-i arate ce-i plăcea lui în niște gravuri vechi din ele; și nu s-a lăsat descurajat nici de felul obraznic în care ea smucea foaia de sub degetul lui: s-a mulțumit să se tragă un pic mai înapoi și să se uite la ea în loc să se uite în carte. Ea citea mai departe, sau căuta ceva de citit. Încetul cu încetul, toată luarea-aminte a lui s-a strâns asupra buclelor ei dese și mătăsoase: fața ei n-o putea vedea, iar ea nu-l putea vedea pe el. Și, poate fără să-și dea bine seama ce face, ci atras ca un copil de lumânare, în cele din urmă a trecut de la privit la atins; a întins mâna și a mângâiat o buclă, cu atâta blândețe de parcă ar fi fost o pasăre. Nici dacă i-ar fi înfipt un cuțit în ceafă, nu s-ar fi întors mai speriată.
— Pleacă imediat de-aici! Cum îndrăznești să mă atingi? Ce stai acolo? strigă ea cu scârbă. Nu te pot suferi! Mă întorc sus dacă te mai apropii de mine.
Domnul Hareton s-a dat înapoi, cu un aer cât se poate de prostit: s-a așezat foarte liniștit pe banca cu spătar înalt, iar ea a mai răsfoit cărțile o jumătate de ceas; în cele din urmă Earnshaw a trecut prin odaie și mi-a șoptit:
— Vrei s-o rogi să ne citească, Zillah? M-am săturat să nu fac nimica; și-mi place… mi-ar plăcea s-o aud! Nu-i spune că eu am vrut, ci roag-o așa, de la tine.
— Domnul Hareton ar vrea să ne citiți ceva, doamnă, am zis eu îndată. V-ar fi tare recunoscător… v-ar fi foarte îndatorat.
Ea s-a încruntat; și, ridicând ochii, a răspuns:
— Domnul Hareton și voi toți laolaltă să fiți atât de buni să înțelegeți că resping orice prefăcătorie de bunăvoință pe care aveți ipocrizia să mi-o oferiți! Vă disprețuiesc și n-am nimic de spus niciunuia dintre voi! Când mi-aș fi dat viața pentru o vorbă bună, numai ca să văd fața unuia dintre voi, v-ați ținut cu toții deoparte. Dar n-am să mă plâng vouă! M-a mânat aici jos frigul; n-am venit nici să vă distrez, nici să mă bucur de tovărășia voastră.
— Ce-aș fi putut face eu? începu Earnshaw. Cu ce sunt eu de vină?
— Oh! tu ești o excepție, răspunse doamna Heathcliff. De unul ca tine nu mi-a fost niciodată dor.
— Dar eu m-am oferit de mai multe ori și am cerut, zise el, aprinzându-se de obrăznicia ei, l-am rugat pe domnul Heathcliff să mă lase să veghez eu în locul tău…
— Taci! Mai bine ies afară, sau oriunde, decât să-ți aud glasul ăsta neplăcut în ureche! zise doamna mea.
Hareton a mormăit că, din partea lui, poate să se ducă la dracu! și, luându-și pușca de pe umăr, nu s-a mai abținut de la îndeletnicirile lui de duminică. Acum vorbea destul de slobod; și ea a socotit curând că e mai bine să se întoarcă la singurătatea ei: dar se lăsase gerul și, în ciuda trufiei, a fost silită să se coboare la tovărășia noastră tot mai des. Eu însă am avut grijă să nu mai fie disprețuită bunătatea mea: de atunci sunt tot atât de țeapănă ca și ea; și n-are pe nimeni printre noi care s-o iubească sau s-o placă: nici nu merită; căci, de-i spune cineva cea mai mică vorbă, se zborșește fără să țină seama de nimeni. Se răstește și la stăpân și aproape că-l provoacă s-o bată; și cu cât e mai lovită, cu atât se face mai veninoasă.
La început, când am auzit povestirea asta de la Zillah, m-am hotărât să-mi las slujba, să iau o căsuță și s-o aduc pe Catherine să stea cu mine: dar domnul Heathcliff ar îngădui așa ceva tot atât de puțin cât l-ar așeza pe Hareton într-o casă a lui; și nu văd deocamdată nicio scăpare, decât dacă s-ar putea mărita din nou; iar planul ăsta nu stă în puterea mea să-l pun la cale.
Astfel s-a încheiat povestea doamnei Dean. În ciuda prorocirii doctorului, îmi recapăt repede puterile; și, deși nu suntem decât în a doua săptămână a lui ianuarie, am de gând să ies călare peste o zi-două și să merg până la Răscruce de Vânturi, ca să-l înștiințez pe proprietarul meu că-mi voi petrece următoarele șase luni la Londra și că, dacă vrea, își poate căuta alt chiriaș, care să ia casa după octombrie. N-aș mai petrece o iarnă aici pentru nimic în lume.