șezătoare pe net
Doamna Bovary · Partea întâi
24 min de ascultat

Eram în sala de studiu, când intră directorul, urmat de un elev *nou*, care nu purta uniformă, și de omul de serviciu, ducând în brațe un pupitru mare. Cei care dormeau se treziră și sărirăm cu toții în picioare ca și cum ne-ar fi surprins învățând.

Directorul ne făcu semn să ne așezăm la loc; apoi, întorcându-se către pedagog, îi zise cu glas scăzut:

— Domnule Roger, ți-l dau în grijă pe elevul ăsta; trece într-a șaptea. Dacă învățătura și purtarea or să-i fie meritorii, va trece *la cei mari*, unde i-ar cam fi locul, după vârsta lui.

Rămas în colț, după ușă, unde abia-l zăream, *cel nou* era un flăcău de la țară, de vreo cincisprezece ani, și mai înalt ca oricare dintre noi toți. Avea părul retezat drept pe frunte, ca un cantor sătesc, părea cuminte și foarte fâstâcit. Deși nu era prea lat în spete, surtucul de postav verde, cu nasturi negri, îl strâmtora pesemne la subsuori și lăsa să se vadă, prin deschizătura manșetelor răsfrânte, niște încheieturi roșii, obișnuite cu aerul liber. Pulpele, în ciorapi albaștri, îi ieșeau dintr-un pantalon gălbui, pe care-l trăgeau grozav în sus bretelele. Era încălțat cu niște ghete greoaie, prost văcsuite, cu ținte pe pingele.

Începurăm să spunem lecțiile. El era numai urechi, atent ca la predică, neîndrăznind să stea picior peste picior, nici să se reazeme într-un cot, și, la ora două, când sună clopoțelul, pedagogul fu nevoit să-i atragă atenția, ca să se încoloneze și el cu noi.

La intrarea în clasă, aveam obiceiul să ne aruncăm șepcile pe dușumea ca să avem apoi mâinile libere; încă din prag, trebuia să le azvârlim sub bancă, în așa fel încât să se trântească de perete și să ridice un praf cumplit; așa era *obiceiul casei*.

Însă, fie că el nu băgase de seamă mișcarea, fie că nu îndrăznise să facă la fel, noi terminaserăm rugăciunea și *ăla nou* tot își mai ținea șapca pe genunchii strânși. Era un acoperământ aparținător ordinului compozit: arăta și a căciulă de blană, și a chipiu, și a pălărie rotundă, și a șapcă de vidră, și a scufie de bumbac; ce mai, era unul dintre obiectele jalnice a căror urâțenie fără glas exprimă câteodată lucruri tot atât de profunde ca mutra unui idiot. Având o formă ovoidă, îmbârzoiată cu balene, începea cu trei caltaboși făcuți inel; deasupra alternau romburi din catifea și din blană de iepure, despărțite cu panglică roșie; venea apoi un fel de sac ce se termina cu un poligon cartonat, acoperit de o broderie complicată din sutaș și de unde atârna, la capătul unui șnur lung și prea subțire, o împletitură din fire de aur, în chip de ciucure. Era nouă; îi lucea cozorocul.

— Ridică-te — zise profesorul.

Se sculă; șapca-i căzu. Toată clasa izbucni în râs.

Se aplecă după ea. Colegul de-alături i-o dădu jos cu cotul și el o mai ridică o dată.

— Descotorosește-te odată de șapca aia — zise profesorul, care era un om de spirit.

Elevii pufniră într-un râs zgomotos, bietul băiat se zăpăci, încât nu mai știa dacă trebuia să țină șapca în mână, s-o lase pe jos sau să și-o pună pe cap. Se așeză din nou, ținând-o pe genunchi.

— Ridică-te — reluă profesorul — și spune-mi cum te numești.

*Ăl nou* rosti cu glas îngăimat un nume nedeslușit.

— Repetă!

Din nou se auzi aceeași boscorodeală de silabe, acoperită de huietul clasei.

— Mai tare! — strigă profesorul — mai tare!

Luându-și atunci inima-n dinți, *ăl nou* deschise o gură cât toate zilele și răcni din toți bojocii, ca și cum ar fi chemat pe cineva, un cuvânt: *Charbovari*.

Larma izbucni brusc, urcă în *crescendo*, cu acute (cu toții urlam, lătram, tropăiam, repetând: *Charbovari! Charbovari!*), apoi se prelungi în note răzlețe, potolindu-se cu chiu, cu vai, dar tot mai răbufnind pe neașteptate din câte un rând de bănci, pe unde mai pufnea ici și colo vreun hohot înăbușit ca o petardă care nu s-a stins de tot{2}.

Totuși, sub ploaia de teme suplimentare, încetul cu încetul se făcu ordine în clasă, iar profesorul, izbutind în sfârșit să priceapă numele lui Charles Bovary, după ce-l pusese să i-l dicteze, să i-l spună pe litere și să-l recitească, îi porunci îndată nefericitului să ia loc în banca leneșilor, sub catedră. Când să se urnească din loc, șovăi.

— Ce cauți? — îl întrebă profesorul.

— Șap… — zise timid *cel nou*, uitându-se cu neliniște în jur.

— Toată clasa să copieze cinci sute de versuri! — Porunca, rostită cu glas mânios, ca un *Quos ego*{3}, opri o nouă vijelie. — Potoliți-vă odată! — continuă el indignat, ștergându-și fruntea cu o batistă pe care tocmai și-o scosese din tocă. — Iar dumneata, *cel nou*, o să-mi copiezi de douăzeci de ori verbul *ridiculus sum*.

Apoi, cu un glas mai blând, urmă:

— Ei, o să-ți găsești șapca; nu ți-a furat-o nimeni!

Totul se liniști. Capetele se plecară peste caiete, iar *cel nou* păstră o purtare exemplară vreme de două ore, deși se trezea, din când în când, cu câte un cocoloș de hârtie aruncat din vârful peniței, care i se turtea pe obraz. Însă el se ștergea cu mâna, rămânând neclintit, cu ochii în jos.

Seara, în sala de studiu, își scoase din bancă mânecuțele, își puse în bună regulă lucrușoarele și își linie cu grijă colile de hârtie. Îl văzurăm muncind conștiincios, căutând toate cuvintele în dicționar și dându-și multă osteneală. Poate că numai datorită acestei bunăvoințe de care dădu dovadă nu ajunse să fie trimis într-o clasă inferioară; căci, dacă știa destul de bine regulile gramaticale, nu se pricepea deloc să dea frazelor o întorsătură elegantă. Latina începuse a o învăța cu preotul din sat, fiindcă părinții lui, din economie, nu-l trimiseseră la colegiu decât când nu se mai putea altfel.

Tatăl lui, dl Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în niște povești legate de recrutare și silit, cam în aceeași vreme, să iasă din cadrele active, profitase atunci de farmecul său personal ca să agațe din zbor o zestre de șaizeci de mii de franci ce i se oferea sub înfățișarea fetei unui negustor de tricotaje, care se îndrăgostise de ținuta lui. Băiat frumos, bun de gură, zornăindu-și pintenii, purtând mustăți unite cu favoriții, cu degetele pline de ghiuluri și îmbrăcându-se în culori țipătoare, avea o înfățișare de filfizon, dimpreună cu voioșia facilă a unui comis-voiajor. După însurătoare trăi doi-trei ani din zestrea soției: lua cine îmbelșugate, se scula târziu, fuma din pipe mari de porțelan, se întorcea seara acasă doar după spectacol și frecventa cafenelele. Socru-său muri fără să lase mare lucru; faptul îl indignă, se lansă *în industrie*, pierdu ceva bani, apoi se retrase la țară, unde vru *să-și fructifice proprietățile*. Dar, fiindcă nu se pricepea la agricultură mai mult decât la stambă, folosea caii la călărie în loc să-i trimită la arat, bea cidrul pus în sticle în loc să-l vândă, mânca cele mai frumoase orătănii din curte, iar cu slănina de porc își ungea cizmele de vânătoare, își dădu seama îndeajuns de repede că era mai profitabil să se lase de orice soi de afaceri.

Pentru două sute de franci pe an, găsi de închiriat într-un sat, la hotarul dintre ținutul Caux și Picardia, un fel de locuință jumătate fermă, jumătate conac; și, plin de amărăciune, ros de regrete, dând vina pe Cel-de-Sus și invidios pe toată lumea, se retrase acolo, de la vârsta de patruzeci și cinci de ani, scârbit de oameni, după cum zicea el, și hotărât să trăiască în pace.

Soția fusese odinioară nebună după el; îl iubise cu o slugărnicie care-l îndepărtase și mai mult de ea. Voioasă altădată, expansivă și plină de dragoste, odată cu trecerea anilor — ca vinul trezit care se oțetește — ajunsese arțăgoasă, plângăcioasă, nevricoasă. Atât de mult suferise, fără să se plângă, la început, când îl vedea alergând după toate tălanițele de țară și când venea seara acasă după ce făcuse turul stabilimentelor, lehămetit și duhnind ca bețivii! Mai apoi, mândria i se răzvrătise. Atunci începu să tacă, înghițindu-și furia cu un stoicism mut, pe care-l păstră până la moarte. Era tot timpul pe drumuri, cu treburi. Mergea la avocați, la președintele tribunalului, ținea minte când sunt scadențele polițelor, se ruga de păsuire; iar acasă călca, spăla, cosea, îi supraveghea pe lucrători, plătea facturile, în timp ce conașul, fără nici să-i pese, veșnic toropit, într-o moțăială îmbufnată din care nu se trezea decât ca să-i facă observații, își vedea de fumat la colțul vetrei, scuipând în spuză.

Când avură un copil, trebui dat la doică. Adus acasă, plodul fu răsfățat ca un prinț. Mama îl îndopa cu dulcețuri; tata îl lăsa să alerge desculț și, ca să facă pe filozoful, zicea chiar că ar putea foarte bine să umble gol-pușcă, la fel ca puii animalelor. Contrar tendințelor materne, el avea despre copilărie un anumit ideal viril, în conformitate cu care încerca să-și educe feciorul, cerând să fie crescut aspru, spartan, ca să dobândească o constituție zdravănă. Îl trimitea la culcare fără foc în cameră, îl învăța să tragă câte o dușcă de rom și să batjocorească procesiunile religioase. Însă, fiind o fire liniștită, copilul nu prea răspundea acestor strădanii. Maică-sa îl târa tot timpul după ea; îi decupa figurine din carton, îi spunea basme, vorbea cu el ținându-i monologuri interminabile, pline de ghidușii melancolice și de gângureli drăgăstoase. Având o viață atât de însingurată, își proiectă asupra copilului toate vanitățile destrămate, sfărâmate. Visa pentru el situații sus-puse, îl și vedea înalt, frumos, spiritual, căpătuit la poduri și șosele ori în magistratură. Îl învăță să citească, ba chiar să cânte două-trei romanțe scurte, acompaniindu-l pe un pian vechi de-al ei. Însă, la toate astea, dl Bovary, prea puțin sinchisindu-se de carte, zicea că *nu merită să-ți bați capul*! Păi or să aibă ei vreodată cu ce să-l țină la școlile guvernului, să-i cumpere o funcție sau un capital de comerț? De altfel, *cu tupeu, un bărbat răzbește întotdeauna în lume*. Dna Bovary își mușca buzele, iar copilul hoinărea prin sat.

Se lua după oamenii care arau și azvârlea cu bulgări de pământ în corbi, care zburau. Mânca mure de pe marginea șanțului, păzea curcile cu o joardă, întorcea fânul la coasă, alerga prin pădure, când ploua juca șotron în pridvorul bisericii, iar de sărbătorile mari se milogea de paracliser să-l lase să tragă clopotele, ca să se spânzure cât era de mare de funia cea groasă și să se simtă luat pe sus în zborul ei.

De aceea crescu voinic ca un stejar. Căpătă mâini puternice, obraji rumeni.

Când împlini doisprezece ani, maică-sa primi învoire să-l dea la învățătură. Misiunea îi fu încredințată preotului. Însă lecțiile erau atât de scurte și de neatent urmărite, încât nu puteau fi de mare folos. Aveau loc în momentele de răgaz, în sacristie, din picioare, pe furate, între un botez și o înmormântare; alteori, preotul își chema elevul după *Angelus*, dacă nu mai trebuia să iasă din casă. Urcau în odaie, se instalau; musculițele și fluturii de noapte dădeau roată în jurul lumânării. Era cald, copilul adormea; iar bătrânelul, ațipind cu mâinile pe burtă, începea curând să sforăie cu gura căscată. Alteori, când dl paroh se întorcea de la maslul vreunui bolnav din împrejurimi și-l zărea pe Charles umblând teleleu pe câmp, îl chema, îi ținea o predică de-un sfert de ceas și profita de ocazie ca să-l pună să-și conjuge verbele la umbra unui copac. Îi întrerupea ba ploaia, ba vreo cunoștință care trecea pe acolo. De altminteri, era întotdeauna mulțumit de elev; zicea chiar că *tânărul* are o memorie foarte bună.

Însă Charles nu putea rămâne numai cu atât. Doamna se arătă energică. De rușine sau mai degrabă de oboseală, domnul cedă fără vreo rezistență, dar mai așteptară încă un an, pentru ca băiatul să capete prima împărtășanie.

După aceea trecură alte șase luni; și, în anul care urmă, Charles fu trimis de-adevărat la colegiul din Rouen, unde-l aduse chiar tatăl lui, către sfârșitul lui octombrie, la vremea târgului de la Saint-Romain.

Ne-ar fi cu neputință acum să ne mai amintim vreunul ceva despre el. Era un băiat cu temperament moderat, care se juca în recreații, învăța în sala de studiu, atent în clasă, dormind bine în dormitor și mâncând zdravăn în sala de mese. Avea drept corespondent un grosist de fierărie de pe strada Ganterie, care îl scotea o dată pe lună, duminica, după ce-și închidea prăvălia; îl trimitea să se plimbe prin port, să se uite la corăbii, apoi îl aducea îndărăt la colegiu încă de la șapte, înainte de cină. În fiecare joi seara îi scria mamei o scrisoare lungă cu cerneală roșie, sigilând-o cu trei peceți; apoi mai repeta din caietele de istorie sau citea un exemplar vechi din *Anacharsis*{4}, care zăcea prin sala de studiu. Când ieșea la plimbare, pălăvrăgea cu servitorul, care era de la țară ca și el.

Străduindu-se din greu, izbuti să rămână mereu printre cei mijlocii din clasă; ba chiar o dată căpătă o primă mențiune la științele naturii. Dar, la sfârșitul clasei a treia, părinții îl retraseră din colegiu{5} pentru a-l trimite la medicină{6}, convinși că va fi în stare să se descurce singur până la bacalaureat{7}.

Maică-sa îi alese o cameră, la etajul patru, pe strada Eau-de-Robec{8}, la un boiangiu pe care-l cunoștea. Se înțelese cu el pentru casă și mâncare, făcu rost de mobilă, o masă și două scaune, puse să i se aducă de acasă un pat vechi din cireș și mai cumpără și o sobiță de tuci, cu o provizie de lemne ca să se încălzească sărmanul copil. Apoi plecă, la sfârșitul săptămânii, după ce-l povățui de o mie de ori să se comporte bine, acum, că avea să fie lăsat de capul lui.

Programul cursurilor, pe care-l citi pe un afiș, îi dădu un fel de amețeală: curs de anatomie, curs de patologie, curs de fiziologie, curs de farmacie, curs de chimie, și de botanică, și de clinică, și de terapeutică, bașca igiena și *materia medica*{9}, nume de ale căror etimologii habar n-avea și care i se păreau ușile unor sanctuare cufundate în tenebre auguste.

Nu înțelegea o iotă; degeaba asculta, nu se lumina deloc. Cu toate acestea era muncitor, își dădea caietele la legat. Se ducea la toate cursurile și nu scăpa nicio vizită în saloanele spitalului. Își îndeplinea măruntele treburi zilnice aidoma unui cal de manej, care se tot învârte pe loc cu ochii legați, neștiind pentru ce se canonește.

Ca să-i mai scutească băiatului cheltuiala, maică-sa îi trimitea în fiecare săptămână, cu poștalionul, o bucată de friptură de vițel la cuptor, din care mânca dimineața, după ce se întorcea de la spital, bătând talpa de zid ca să-și dezmorțească picioarele. Pe urmă trebuia să alerge la prelegeri, la disecții, la azil{10}, iar apoi o pornea spre casă luând orașul în curmeziș. Seara, după cina zgârcită pe care i-o dădea gazda, urca în camera lui și se punea din nou pe treabă, cu hainele ude din care ieșeau aburi, în fața sobei încinse.

În serile frumoase de vară, la ceasul când străzile călduțe sunt pustii, când servitoarele joacă volanul{11} în fața ușilor, el deschidea fereastra și-și rezema coatele pe pervaz. Râul, care face din acest cartier al Rouen-ului un fel de mică Veneție infectă, curgea dedesubt, galben, violet sau albastru, printre poduri și grilaje. Pe mal, câțiva muncitori ședeau pe vine aplecându-se să-și spele brațele în apă. Pe prăjinile scoase în afară la gura podurilor caselor atârnau la uscat sculuri de bumbac. În față, dincolo de acoperișuri, se întindea cerul mare și curat, cu soarele roșu la apus. Ce bine trebuie să fie acasă! Și ce răcoare sub făget! Își umfla nările ca să tragă în piept miresmele câmpului, care nu ajungeau până la el.

Slăbi, se lungi, și chipul îi căpătă o expresie îndurerată care-i dădea un aer aproape interesant.

În mod firesc, din nepăsare, o lăsă mai moale cu respectarea hotărârilor luate. O dată lipsi la vizită, a doua zi de la curs și, savurând astfel plăcerile lenii, cu vremea nici nu mai călcă pe-acolo.

Căpătă obiceiul de a merge la cârciumă și patima pentru jocul de domino. Să se închidă în fiecare seară într-un local public jegos, ca să plesnească pe mesele de marmură cu niște oscioare de oaie însemnate cu puncte negre, i se părea a fi un act de libertate, prețios, care-l înălța în propria-i stimă. Era ca o inițiere în lume, calea spre plăcerile oprite; și, când se întorcea acasă, punea mâna pe clanța ușii cu o bucurie aproape senzuală. Atunci, multe lucruri pe care le înăbușise în el ieșiră la iveală; învăță pe de rost cântecéle, pe care le cânta la petreceri{12}, se entuziasmă de Béranger, învăță să facă punch și cunoscu, în cele din urmă, dragostea.

Mulțumită acestor activități pregătitoare, pică răsunător la examenul de ofițer sanitar{13}. Chiar în acea seară era așteptat acasă, ca să i se sărbătorească succesul!

Plecă pe jos, se opri la marginea satului, trimise după maică-sa și-i povesti totul. Ea îl scuză, dând toată vina pe o nedreptate a examinatorilor, și-l mai îmbărbătă puțin, luând asupră-și sarcina de a aranja lucrurile.

Abia după cinci ani află adevărul dl Bovary, când totul era de domeniul trecutului; și-l acceptă, nefiind, de altminteri, în stare să-și închipuie că un flăcău ieșit din osul lui ar putea fi prostovan.

Charles se puse așadar din nou pe treabă și-și pregăti fără întrerupere materiile pentru examen, învățând întrebările pe de rost. Trecu, obținând o notă destul de bună. Ce zi frumoasă pentru maică-sa! Se dădu o masă de sărbătoare.

Unde avea să-și exercite meșteșugul? La Tostes. Acolo nu era decât un medic bătrân. De multă vreme îl pândea să moară dna Bovary; nici n-apucase să dea bietul om ortul popii, că Charles se și instală vizavi, în calitate de urmaș.

Dar nu ajunge să-ți crești feciorul, să-l treci prin medicină și să descoperi Tostes ca să aibă unde practica. Îi mai trebuia și o nevastă. I-o găsi: era văduva unui portărel din Dieppe, care avea patruzeci și cinci de ani și o rentă de o mie două sute de livre{14}.

Cu toate că era urâtă, uscată ca o surcică și cu o față plină de coșuri ca via la cules, dna Dubuc avea, de bună seamă, destule partide dintre care să aleagă. Ca să-și atingă scopul, coana Bovary fu nevoită să-i înlăture pe toți concurenții, ba chiar zădărnici cu multă pricepere intrigile unui cârnățar, care era susținut de preoțime.

Charles întrezărise, prin această căsătorie, ajungerea într-o situație mai bună, închipuindu-și că o să fie mai liber și o să poată dispune de persoana și de banii lui. Însă nevastă-sa se făcu stăpână; el trebuia să zică asta de față cu lumea, să nu zică aia, să postească vinerea, să se îmbrace după gustul ei și să-i hărțuiască la poruncă pe clienții care nu plăteau. Îi desfăcea scrisorile, îi pândea orice mișcare și asculta prin peretele cabinetului, ori de câte ori era la consultație vreo femeie.

Era musai să-i aducă el personal ciocolata în fiecare dimineață, s-o înconjoare cu interminabile atenții. Se plângea mereu de nervi, de piept, de indispoziții. Zgomotul pașilor îi făcea rău; dacă plecai de lângă ea, singurătatea i se părea apăsătoare; dacă veneai îndărăt, însemna că voiai s-o vezi moartă, cu siguranță. Seara, când se întorcea Charles, își scotea brațele lungi și osoase de sub așternut, i le petrecea pe după gât și, punându-l să se așeze pe marginea patului, începea să-i vorbească de supărările ei: ba că a uitat-o, ba că el iubește pe alta. Bine îi spusese cineva că o să fie nenorocită; și până la urmă îi cerea un sirop pentru sănătate și ceva mai multă dragoste.

Note

{2} Forma aceasta, bolborosită, a numelui lui Charles Bovary evocă, în limba franceză, numele unui obicei popular, *charivari*, tărăboi făcut de tineri sub ferestrele unor proaspeți însurăței nepotriviți prin vârstă sau prin avere.

{3} Cuvinte amenințătoare pronunțate de Neptun împotriva vânturilor dezlănțuite fără știrea lui, în *Eneida*, Cartea I, v. 135: „(Voi,) *pe care eu* (v-aș putea zdrobi atât de ușor…)”. Se folosesc pentru a exprima o autoritate absolută.

{4} *Călătoria tânărului Anacharsis în Grecia* (1787), roman educativ de abatele Jean-Jacques Barthélemy (1716-1795). Folosind pentru personajul principal numele unui filozof scit, care a trăit însă în epoca arhaică, lucrarea presupune că Anacharsis călătorește în Grecia pe timpul lui Platon, Aristotel și Demostene; aceasta îi permite autorului, care era un erudit (specialist în limbi semitice vechi și numismat), să-i comunice cititorului multe cunoștințe despre Grecia clasică. Cartea a avut un succes răsunător, i-a adus abatelui un fotoliu la Academie și a fost larg difuzată vreme de aproape o sută de ani, deoarece, pe de o parte, interesul pentru democrația ateniană era o constantă a sensibilității revoluționare, iar pe de altă parte informația oferită sprijinea învățământul, foarte dezvoltat pe atunci, al limbilor clasice.

{5} Învățământul secundar francez avea loc pe vremea aceea în colegii, finanțate de consiliile comunale ale localităților, și în licee, administrate de autoritatea centrală. Durata școlarizării putea merge până la șase ani, dar nu exista o normă. Liceul în sens actual se instituie abia în 1891, când se schimbă și modul de a denumi clasele (primul an de studii devine clasa a șasea, al doilea devine clasa a cincea etc.).

{6} La Rouen exista o școală pregătitoare de medicină, care însă nu putea conferi doctoratul.

{7} Primul titlu universitar, care la vremea aceea era conferit de unele facultăți, și doar excepțional de licee. Bacalaureatul a fost creat în 1808. La început, candidatul, în vârstă de cel puțin 16 ani, trebuia să aducă un certificat de la un profesor, de la tatăl său sau de la un frate, prin care să se ateste că a studiat; examenul propriu-zis consta dintr-o conversație. În perioada când se presupune că au loc studiile lui Charles Bovary se introduseseră deja lucrările scrise, o compoziție franceză și o traducere din latină. Medicina nu conferea un bacalaureat propriu, ci solicita un certificat provenit de la litere și un altul de la științe. Bacalaureatul modern va apărea abia în 1891.

{8} Robec este un râuleț care se varsă în Sena, chiar în orașul Rouen.

{9} Studiul substanțelor din care se fac medicamente.

{10} În original *hospice*, instituție în care, spre deosebire de spital, erau adăpostiți bătrâni, infirmi, incurabili, orfani și copii abandonați.

{11} Joc la modă începând de prin secolul al XVII-lea; volanul este o minge făcută din plută, în care sunt înfipte pene, și care se lovește cu o rachetă (asemănător badmintonului de azi).

{12} În original, *bienvenues*, mese festive care se ofereau membrilor unei asociații la care tocmai se alătura un nou-venit.

{13} Cadru sanitar autorizat odinioară în Franța să trateze bolnavii, fără să aibă titlul de doctor; instituit prin legea din 1803, ofițerul sanitar (*officier de santé*) a persistat vreme de aproape un veac. Nu putea practica în afara departamentului pentru care dăduse concurs și nici nu putea efectua operații de mare chirurgie decât în prezența unui doctor.

{14} Livra este numele vechi al unității monetare instituite de Republică, francul.

0:00

Cuprins

Evidențiere

Viteză