VIII

A sosit, în sfârșit, și ziua faimoaselor comiții! Încă din zorii sărbătorii, toți locuitorii comentau pe la porți preparativele; frontonul primăriei fusese împodobit cu ghirlande de iederă; cortul pentru ospăț era deja instalat pe o pajiște, și, în mijlocul pieței, în fața bisericii, un soi de bombardă trebuia să anunțe sosirea dlui prefect și numele agricultorilor laureați. Garda națională din Buchy (la Yonville nu exista așa ceva) venise să se alăture corpului de pompieri, care-l avea drept căpitan pe Binet. În ziua aceea, purta un guler și mai înalt ca de obicei; și, închingat în tunică, ținea bustul așa de țeapăn și nemișcat, încât partea vie a persoanei sale părea să fi coborât în cele două picioare, care se ridicau în cadență, cu pași apăsați, dintr-o singură zvâcnire. Fiindcă stăruia o oarecare rivalitate între perceptor și colonel, și unul, și altul, pentru a-și demonstra talentele, își puneau oamenii să execute separat manevrele. Vedeai trecând și întorcându-se ba epoleții roșii, ba plastroanele negre. Nu se mai termina, o luau mereu de la capăt! Nici că se mai văzuse o asemenea desfășurare de fast! Mai mulți târgoveți își spălaseră casele din ajun; la ferestrele întredeschise atârnau stegulețe tricolore; toate crâșmele erau ticsite; și, pe vremea aceea frumoasă, bonetele scrobite, cruciulițele de aur și basmalele colorate păreau mai albe ca zăpada, sclipeau în lumina curată și, formând pete răzlețe, înviorau monotonia mohorâtă a redingotelor și a salopetelor albastre. Când se dădeau jos de pe cal, fermierele din împrejurimi își scoteau acul de siguranță cât toate zilele cu care-și prinseseră rochia, suflecată de teamă să nu se păteze; pe când soții lor, dimpotrivă, își fereau pălăriile, așternând batistele deasupra și ținând în dinți unul din colțuri.

Mulțimea venea în strada mare pe la amândouă capetele satului. Se revărsa de pe ulițe, de pe alei, din case și, din când în când, se auzea căzând la loc ciocanul de la ușă, în urma târgovețelor cu mănuși de ață, care ieșeau să vadă serbarea. Cele mai admirate erau două suporturi înalte pentru lampioane, așezate de o parte și de alta a estradei unde urmau să ia loc autoritățile; pe lângă asta, mai erau și patru prăjini prinse de cele patru coloane ale primăriei, ce se terminau fiecare cu câte un mic stindard de pânză verzuie, purtând inscripții cu litere de aur. Pe unul dintre ele se putea citi: „Comerțului”; pe altul: „Agriculturii”; pe al treilea: „Industriei”; și pe al patrulea: „Artelor Frumoase”.

Însă jubilația care înflorea toate chipurile părea s-o mâhnească pe dna Lefrançois, hangița. În picioare, pe treptele bucătăriei, mormăia în barbă:

— Ce prostie! Ce prostie cu maghernița lor de pânză! Cred ei că prefectului o să-i convină să ia masa acolo, sub un cort, ca un măscărici de bâlci? și mofturile astea se cheamă a face bine ținutului! Păi atunci nu mai avea niciun rost să cauți un birtaș tocmai la Neufchâtel! și pentru cine? pentru niște văcari! niște desculți!

Trecu spițerul. Era îmbrăcat cu veston negru, pantalon de nanchin, pantofi de castor și, în chip excepțional, purta pălărie — o pălărie tare.

— Sluga dumneavoastră! — spuse. — Mă scuzați, sunt grăbit.

Și, fiindcă grăsana de văduvă îl întrebă unde se duce, continuă:

— Vi se pare ciudat, nu-i așa? Eu care stau mereu zăvorât în laboratorul meu, mai dihai ca șoarecele din fabulă în brânză.

— Care brânză? — făcu hangița.

— A, nimic! Vorba vine! — răspunse Homais. — Doream doar să exprim, dnă Lefrançois, faptul că de obicei mă pustnicesc în propria mea casă. Totuși, astăzi, având în vedere împrejurările, n-am încotro…

— A! Vă duceți acolo? — spuse ea disprețuitor.

— Da, mă duc — replică spițerul mirat. — Doar fac parte din comisia consultativă!

Cumătra Lefrançois îl măsură câteva clipe cu privirea și până la urmă răspunse zâmbind:

— Asta-i altceva! Da’ ce treabă aveți cu agricultura? Vă pricepeți?

— Bineînțeles că mă pricep, de vreme ce sunt farmacist, adică chimist! și, întrucât chimia, dnă Lefrançois, are ca obiect cunoașterea acțiunii reciproce și moleculare a tuturor corpurilor din natură, rezultă de aici că agricultura face parte din domeniul ei! și, într-adevăr, compoziția îngrășămintelor, fermentația lichidelor, analiza gazelor și influența miasmelor, ce altceva sunt toate astea, vă întreb, dacă nu chimie pură și simplă?

Hangița nu răspunse nimic. Homais continuă:

— Credeți că trebuie, ca să fii agronom, să fi lucrat tu însuți pământul sau să fi îngrășat păsări? Mai degrabă trebuie să cunoști compoziția substanțelor în chestiune, zăcămintele geologice, acțiunile atmosferice, calitatea terenurilor, a mineralelor, a apelor, densitatea diferitelor corpuri și capilaritatea lor! și mai știu eu ce… Și este necesar să stăpânești temeinic toate principiile de igienă, ca să îndrumi, ca să judeci construcția clădirilor, regimul animalelor, alimentația servitorilor! și mai este nevoie, dnă Lefrançois, să stăpânești botanica; să poți deosebi plantele. Mă-nțelegeți? Care sunt folositoare și care dăunătoare; care sunt neproductive și care nutritive; dacă este bine să fie smulse de aici și răsădite dincolo, să le răspândești pe unele, să le distrugi pe altele; într-un cuvânt, trebuie să te ții la zi cu știința prin broșuri și buletine, să fii întotdeauna la curent pentru a putea indica ameliorările…

Hangița nu pierdea din ochi ușa de la *Cafeneaua Franceză*, iar farmacistul continua:

— Dare-ar Domnul ca agricultorii noștri să fie chimiști sau măcar să plece urechea mai mult la sfaturile științei! Eu, de pildă, am scris de curând un opuscul destul de gros, un memoriu de peste șaptezeci și două de pagini, intitulat: *Despre cidru, despre fabricarea și efectele sale, urmat de câteva reflecții noi asupra acestui subiect*, pe care l-am trimis Societății Agronomice din Rouen; ceea ce mi-a adus chiar onoarea de a fi primit printre membrii acesteia, la secția agricultură, clasa de pomologie. Ei bine! dacă lucrarea mea ar fi fost dată publicității…

Dar dna Lefrançois părea atât de preocupată, încât spițerul se întrerupse:

— Ia uitați-vă la ei! — spunea ea — nu mai înțelegi nimic! un birt ordinar!

Și, ridicând din umeri, astfel încât i se întindeau pe piept ochiurile jerseului, arăta cu amândouă mâinile cârciuma rivalului său, de unde tocmai atunci se auzeau cântece.

— Apăi nici n-o să-i mai meargă mult — adăugă ea. — În mai puțin de opt zile, s-a zis cu el.

Homais se dădu îndărăt cu surprindere. Ea coborî cele trei trepte și îi șopti la ureche:

— Cum! Nu știți? Săptămâna asta o să-i pună sechestru. Din cauza lui Lheureux îl scoate la mezat. L-a omorât cu polițele.

— Ce catastrofă înfiorătoare! — exclamă spițerul, care întotdeauna avea expresii potrivite cu orice împrejurare imaginabilă.

Atunci hangița se apucă să-i istorisească toată povestea, pe care o știa de la Théodore, servitorul dlui Guillaumin, și, deși nu-l putea suferi pe Tellier, ea îl învinovățea pe Lheureux. Era un amăgitor, o târâtoare.

— Ei poftim — spuse ea — uite-l în hală; o salută pe dna Bovary, care are o pălărie verde. E chiar braț la braț cu dl Boulanger.

— Dna Bovary! — exclamă Homais. — Mă grăbesc să-i prezint omagiile mele. Poate că o să se bucure dacă-i ofer un loc în incintă, sub peristil.

Și, fără s-o mai asculte pe coana Lefrançois, care-l chema înapoi să-i povestească mai multe, farmacistul se depărtă cu pas iute, cu zâmbetul pe buze și mersul țanțoș, distribuind în stânga și-n dreapta nenumărate saluturi și ocupând o grămadă de spațiu cu pulpanele largi ale hainei negre, care fluturau în vânt în urma lui.

Rodolphe, zărindu-l de departe, încercă să grăbească pasul; dar dna Bovary își pierdea suflul; așa că trebui să încetinească și îi spuse zâmbind, pe un ton brutal:

— Voiam să nu ne ajungă burtosul ăla; știți, spițerul.

Ea îl înghionti cu cotul.

— Asta ce-o fi însemnând? — se întrebă el.

Și o cercetă cu coada ochiului, continuând să meargă.

Profilul ei era atât de calm, încât nu lăsa să se ghicească nimic. Se desena în plină lumină, în ovalul pălăriei cu panglici verde-pal ca niște frunze de trestie. Ochii cu gene lungi, arcuite priveau drept înainte și, deși larg deschiși, păreau puțin alungiți înspre pomeți, din cauza sângelui ce pulsa încet sub pielea fină. Despărțitura nărilor era străbătută de o lumină trandafirie. Își înclina capul pe umăr, și între buze îi apărea vârful sidefiu al dinților albi.

„Și-o fi bătând joc de mine?” se întreba Rodolphe.

Gestul Emmei nu fusese totuși decât un avertisment; fiindcă îi însoțea dl Lheureux și din când în când le vorbea, ca și cum ar fi vrut să înceapă o conversație:

— Ce zi superbă! Toată lumea a ieșit din casă! Vântul bate dinspre est.

Însă dna Bovary, la fel ca Rodolphe, nu prea îi răspundea, pe când el, la cea mai mică mișcare pe care o făceau, se apropia spunând „Poftim?” și ducând mâna la pălărie.

Când ajunseră în fața casei potcovarului, Rodolphe, în loc să-și continue drumul până la barieră, apucă nitam-nisam pe o cărare, luând-o cu el pe dna Bovary, și strigă:

— Sănătate, dle Lheureux! pe curând!

— Cum l-ați mai expediat! — spuse ea, râzând.

— De ce — zise el — să ne lăsăm invadați de ceilalți? și, de vreme ce astăzi am fericirea de a fi cu dumneavoastră…

Emma se înroși. El nu-și mai încheie fraza. Apoi începu să vorbească de vremea frumoasă și de plăcerea de a merge prin iarbă. Apăruseră câteva margarete.

— Uite ce părăluțe frumoase — spuse el — destule ca să-și poată ghici cu ele viitorul toate fetele îndrăgostite din târg.

Apoi adăugă:

— Dacă aș culege și eu? Ce spuneți?

— De ce, sunteți îndrăgostit? — spuse ea, tușind puțin.

— Ei, ei, cine știe? — răspunse Rodolphe.

Pajiștea începea să se umple de lume, și gospodinele te înghionteau cu umbrelele mari, cu panerele și plozii lor. Deseori trebuia să-i faci loc câte unui șir lung de țărăncuțe, slujnice cu ciorapi albaștri, pantofi fără toc și inele de argint, și care miroseau a lapte când treceau pe lângă tine. Mergeau ținându-se de mână și se lățeau așa pe toată întinderea imașului, de la linia plopilor tremurători până la cortul pentru banchet. Dar venise vremea să înceapă concursul, și agricultorii intrau, unul după altul, într-un fel de hipodrom format cu ajutorul unei frânghii lungi întinse pe țăruși.

Înăuntru erau vitele, cu botul întors spre sfoară, aliniindu-și oarecumva crupele inegale. Porcii adormiseră cu râtul înfundat în pământ; vițeii mugeau; câteva oi behăiau; vacile, cu un picior strâns sub ele, își lăbărțau burta pe iarbă și, rumegând alene, clipeau din pleoapele grele, sâcâite de muscoii care le bâzâiau împrejur. Niște căruțași cu mânecile suflecate țineau de căpăstru armăsari care se cabrau și nechezau umflându-și nările înspre iepe. Ele rămâneau liniștite, întinzându-și capul și coama pletoasă, pe când mânjii se odihneau la umbra lor sau uneori veneau să sugă; și, deasupra prelungii unduiri de trupuri înghesuite, vedeai fluturând în vânt, ca o creastă de val, câte o coamă albă sau înălțându-se o pereche de coarne ascuțite și niște capete de oameni, care alergau. Mai deoparte, în afara țarcului, la o sută de pași distanță, era un taur mare și negru, cu botniță și cu un belciug de fier în nară, care stătea perfect nemișcat, ca și cum ar fi fost de bronz. Un copilandru zdrențăros îl ținea de funie.

În timpul acesta, printre cele două șiruri, câțiva domni înaintau cu pas greoi, examinând fiecare animal, apoi sfătuindu-se cu voce scăzută. Unul dintre ei, care părea să aibă funcția cea mai mare, lua din mers notițe pe un carnet. Era președintele juriului: dl Derozerays de la Panville. Imediat ce-l recunoscu pe Rodolphe, se apropie cu pas vioi și-i spuse, zâmbind amabil:

— Cum, dle Boulanger, ne părăsiți?

Rodolphe îl încredință că o să vină. Dar, când președintele nu se mai văzu, îi spuse Emmei:

— Pe legea mea, zău că nu mă duc; prefer compania dumneavoastră.

Și, în timp ce-și bătea joc de comiții, Rodolphe, ca să circule mai ușor, îi arăta jandarmului legitimația albastră, ba chiar se oprea uneori în fața vreunui *exemplar* frumos, pe care dna Bovary nu prea-l admira. Își dădu seama de asta și începu atunci să facă glume pe seama toaletelor purtate de doamnele din Yonville; după care își ceru scuze că și ținuta lui lasă de dorit. Îmbrăcămintea lui se compunea din acel amestec haotic de lucruri vulgare cu altele de o eleganță căutată, în care omul de rând crede de obicei că întrezărește dezvăluindu-se o existență excentrică, răvășirile pasiunii, tirania artei, și întotdeauna un anumit dispreț față de convențiile sociale, ceea ce ori îl farmecă, ori îl scoate din sărite. Cămașa de batist cu manșete plisate se umfla în vânt prin răscroiala jiletcii, care era de doc gri, iar pantalonul cu dungi late lăsa să i se vadă ghetele de nanchin, întărite în partea de lângă talpă cu piele lăcuită. Erau așa de lustruite, încât se oglindeau în ele firele de iarbă. Călca prin baligile de cal, cu o mână în buzunarul vestei și cu pălăria de paie pusă pe-o ureche.

— De altfel — adăugă el — când trăiești la țară…

— Totul e-n zadar — spuse Emma.

— Așa e! — răspunse Rodolphe. — Când te gândești că niciunul dintre oamenii ăștia cumsecade nu e în stare să priceapă nici măcar cum trebuie să fie croiala unei haine!

Așa că vorbiră despre mediocritatea vieții de provincie, despre existențele pe care le înăbușea, despre iluziile care mureau aici.

— De aceea — spunea Rodolphe — mă cuprinde o tristețe…

— Pe dumneavoastră! — exclamă ea surprinsă. — Credeam că sunteți o fire veselă!

— A, da, în aparență, pentru că, în lume, știu să-mi pun pe chip o mască zeflemitoare; și cu toate astea, de câte ori, văzând un cimitir, sub clar de lună, nu m-am întrebat dacă n-aș face mai bine să mă alătur celor care-și dorm somnul de veci…

— O! și prietenii dumneavoastră? — zise ea. — La ei nu vă gândiți?

— Prietenii mei? Care sunt aceia? Am vreunul? Cui îi pasă de mine?

Și își însoți ultimele cuvinte cu un fel de șuierat din buze.

Însă se văzură nevoiți să se despartă, din cauza unei stive mari de scaune pe care le ducea un om care venea din urmă. Era așa de încărcat, încât i se vedeau doar vârful saboților și mâinile întinse în lături. Era Lestiboudois, groparul, cărând prin mulțime scaunele de la biserică. Foarte inventiv atunci când era vorba de interesele lui, găsise mijlocul să profite de pe urma comițiilor; și ideea era bună, fiindcă trăgeau de el din toate părțile. Într-adevăr, sătenii, cărora le era cald, se certau pentru scaunele de pai mirosind a tămâie și se rezemau aproape cu venerație de spătarele lor grosolane, pătate cu ceară de lumânare.

Dna Bovary îl luă iar de braț pe Rodolphe; el continuă, vorbind ca pentru sine:

— Da, mi-au lipsit atâtea lucruri! Mereu singur! Ah, dacă aș fi avut un scop în viață, dacă aș fi întâlnit o afecțiune, dacă aș fi găsit pe cineva… O, cum mi-aș fi cheltuit atunci toată energia de care sunt în stare, aș fi trecut peste orice, aș fi sfărâmat tot!

— Totuși, mi se pare — spuse Emma — că nu sunteți deloc de plâns.

— Așa credeți? — făcu Rodolphe.

— Fiindcă, oricum… — reluă ea — dumneavoastră sunteți liber.

Ezită:

— Bogat.

— Nu vă bateți joc de mine — răspunse el.

Și ea jura că nu-și bate joc, când răsună o bubuitură de tun; imediat, lumea începu să se înghesuie, claie peste grămadă, înspre sat.

Era o alarmă falsă. Dl prefect tot nu venise, și membrii juriului erau în mare încurcătură, neștiind dacă să înceapă întrunirea sau să mai aștepte.

În sfârșit, în capătul pieței apăru un landou mare, închiriat, tras de doi cai ciolănoși pe care-i biciuia din răsputeri un vizitiu cu pălărie albă. Binet de-abia avu timp să strige „La arme!”, iar colonelul să-l imite. Toți alergară spre piramidele de arme. Se învălmășiră. Unii uitară chiar să-și pună gulerul. Dar caleașca prefectorală păru să ghicească această încurcătură, și perechea de gloabe, legănându-se în hamuri, sosi la trap mărunt în fața peristilului primăriei tocmai atunci când garda națională și pompierii se desfășurau, în cadență după tobă.

— Bate pasul! — răcni Binet.

— Pe loc, stai! — răcni colonelul. — Unul câte unul la stânga, marș!

Și, după un prezentir în care zăngănitul succesiv al inelelor de armă răsună ca un ceaun de aramă rostogolindu-se pe scări, toate puștile căzură din nou la picior.

Atunci fu văzut coborând din trăsură un domn îmbrăcat în haină scurtă cu broderii de argint, chel pe frunte, cu o meșă de păr pe ceafă, palid la față și cu o înfățișare din cele mai blajine. Mijea ochii foarte bulbucați, cu pleoape groase, când cerceta mulțimea, săltându-și nasul ascuțit și zâmbind cu gura lui suptă. Îl cunoscu pe primar după eșarfă și-l lămuri că dl prefect nu putuse veni. El era un consilier de la prefectură; apoi adăugă câteva scuze. Tuvache răspunse cu politețuri, celălalt zise că-i pare rău; și stăteau așa, față în față, cu frunțile aproape atingându-li-se, înconjurați de membrii juriului, de consiliul municipal, de notabilități, de garda națională și de mulțime. Dl consilier, apăsându-și pe piept micul tricorn negru, o lua de la capăt cu salutările, în timp ce Tuvache, îndoit ca un arc, zâmbea și el, se bâlbâia, își căuta cuvintele, pomenea de devotamentul lui față de monarhie și de onoarea care se făcea localității Yonville.

Hippolyte, băiatul de la han, veni să ia de căpăstru caii vizitiului și, șchiopătând din piciorul lui bont, îi duse în curtea *Leului de Aur*, unde se îngrămădiră o mulțime de țărani ca să se uite la trăsură. Toba răpăi, obuzierul bubui, și domnii urcară pe rând să se așeze pe estradă, în fotoliile din catifea roșie de Utrecht împrumutate de la dna Tuvache.

Toți oamenii aceștia semănau între ei. Chipurile lor molâi și blonde, arse puțin de soare, erau de culoarea cidrului dulce, și favoriții înfoiați ieșeau din niște gulere înalte și tari, legate cu cravate albe având rozeta decorației cât mai la vedere. Toate jiletcile erau de catifea, cu rever lat; toate ceasurile aveau, la capătul unei panglici lungi, câte-un sigiliu oval din cornalină; și stăteau toți cu amândouă mâinile sprijinite pe coapse, desfăcând cu grijă cracii pantalonilor din postav cu lustrul neatins, care străluceau mai tare ca pielea ghetelor cu carâmb lung.

Doamnele de condiție bună stăteau în spate, în vestibul, între coloane, în timp ce oamenii de rând erau în față, în picioare sau așezați pe scaune. Într-adevăr, Lestiboudois mutase acolo toate scaunele de pe pajiște, ba chiar dădea fuga mereu după altele în biserică, pricinuind atâta îngrămădeală cu negustoria lui, încât cu greu se putea ajunge la scărița care dădea acces la estradă.

— Eu cred — spuse dl Lheureux (adresându-se farmacistului, care trecea spre locul său) — că ar fi trebuit să se pună acolo două catarge venețiene{65}; cu ceva sobru și bogat, care să aducă o noutate, ar fi fost de mare efect.

— Bineînțeles — răspunse Homais. — Dar, ce vreți! primarul a luat el totul în mână. Bietul Tuvache, n-are el prea mult gust, ba chiar e total lipsit de ceea ce se cheamă geniul artelor.

În vremea asta Rodolphe urcase cu dna Bovary la primul etaj al primăriei, în *sala de deliberări*, și, pentru că nu era nimeni în ea, declarase că de acolo vor putea savura cel mai bine spectacolul. Luă trei taburete din jurul mesei ovale, de sub bustul monarhului, și, după ce le apropie de una dintre ferestre, se așezară unul lângă altul.

Pe estradă, lumea începu să se foiască, să șușotească, să parlamenteze. În sfârșit, dl consilier se ridică în picioare. Acum se știa că îl chema Lieuvain, și numele lui trecea din gură-n gură prin mulțime. După ce răsfoi câteva file, începu, vârându-și-le chiar sub nas ca să vadă mai bine:

„Domnilor,

Fie-mi mai întâi îngăduit (înainte de a vă vorbi despre obiectul adunării de astăzi, și sunt sigur că această părere va fi împărtășită de toți cei de față), fie-mi îngăduit, zic, să-mi aduc prinosul de recunoștință administrației superioare, guvernului, monarhului — domnilor — suveranului nostru, acestui rege multiubit, căruia nu-i este indiferentă nicio ramură a prosperității publice sau private, și care totdeodată conduce cu o mână atât de sigură și de înțeleaptă carul statului printre primejdiile necontenite ale unei mări furtunoase, știind de altminteri să facă respectate deopotrivă pacea ca și războiul, industria, comerțul, agricultura și artele frumoase.”

— Ar trebui — spuse Rodolphe — să mă dau puțin mai înapoi.

— De ce? — întrebă Emma.

Însă, în aceeași clipă, glasul consilierului se înălță până la o înălțime nebănuită, în timp ce declama:

„A trecut vremea, domnilor, când vrajba civilă însângera piețele publice, când proprietarul, neguțătorul, ba chiar și muncitorul, adormind seara liniștiți, tremurau la gândul că vor fi treziți deodată cu chemări de clopot incendiare, vremea când principiile cele mai subversive subminau în chip nesăbuit temeliile…”

— Fiindcă s-ar putea — continuă Rodolphe — să fiu zărit de jos; pe urmă ar trebui să-mi tot cer scuze vreo două săptămâni la rând, și cu proasta mea reputație…

— O, vă calomniați singur! — spuse Emma.

— Nu, nu, e execrabilă, vă jur.

„Dar, domnilor, continuă consilierul, dacă, alungând din amintire aceste icoane întunecate, îmi arunc privirea asupra situației actuale a frumoasei noastre patrii, ce văd oare? Pretutindeni înfloresc meșteșugurile și comerțul; pretutindeni căi noi de comunicație, asemenea unor artere tinere în trupul statului, stabilesc în acest trup noi legături; marile noastre centre manufacturiere și-au reluat activitatea; religia, mai întărită acum, zâmbește tuturor inimilor; porturile sunt pline, încrederea renaște, și Franța, în sfârșit, răsuflă ușurată!…”

— De altfel — adăugă Rodolphe — poate că, din punctul ei de vedere, lumea chiar are dreptate.

— Cum așa? — făcu ea.

— Foarte simplu — spuse el. — Nu știți oare că există suflete veșnic zbuciumate? Au rând pe rând nevoie de vis și de acțiune, de pasiunile cele mai pure, de desfătările cele mai vehemente, și astfel ajung să se arunce în tot felul de fantezii, de nebunii.

Ea îl privi atunci așa cum te uiți la un călător care a trecut prin țări extraordinare, și răspunse:

— Noi, bietele femei, nici măcar această distracție n-o avem!

— Tristă distracție, fiindcă nu-ți găsești în ea fericirea.

— Dar o poți găsi oare vreodată? — întrebă ea.

— Da, într-o bună zi o întâlnești — răspunse el.

„Și acest lucru l-ați înțeles voi, spunea consilierul. Voi, agricultori și muncitori de la sate; voi, pașnici pionieri ai unei opere pe care se reazemă civilizația! Voi, oameni ai progresului și ai moralității! Ați înțeles, zic, că furtunile politice sunt și mai de temut decât răzmerițele atmosferei…”

— Într-o bună zi o întâlnești — repetă Rodolphe — într-o bună zi, așa deodată, când nici nu mai sperai. Atunci ți se deschid zările, parcă un glas îți strigă: „Iat-o!”. Simți nevoia să-i destăinuiești acelei persoane întreaga viață, să-i dăruiești tot, să-i jertfești tot! Nu e nevoie de explicații, vă ghiciți gândurile. Te-ai întâlnit cu ea în visurile tale. (Și se uita la Emma.) În sfârșit, comoara pe care ai căutat-o atât e aici, aici în fața ta; strălucește, scânteiază. Dar încă te mai îndoiești, nu îndrăznești să crezi; rămâi orbit, ca atunci când ieși din întuneric la lumină.

Și, terminându-și fraza, Rodolphe adăugă și pantomima la cuvinte. Își trecu mâna peste față, ca un om cuprins de amețeală; apoi o lăsă să cadă peste mâna Emmei. Ea și-o retrase. Însă consilierul citea mai departe:

„Dar ce e de mirare, domnilor? S-ar mira doar acela care ar fi destul de orb, destul de înglodat (nu mă tem s-o spun), destul de înglodat în prejudecățile altei epoci pentru a mai nesocoti și azi înțelepciunea populațiilor agricole. Într-adevăr, unde — dacă nu la țară —, unde să găsești mai mult patriotism, mai mult devotament față de cauza publică, într-un cuvânt, mai multă inteligență? Și prin asta nu înțeleg aici, domnilor, acea inteligență superficială, podoabă deșartă a minților trândave, ci acea inteligență profundă și moderată, care, mai presus de orice, se străduiește să urmărească țeluri folositoare, contribuind astfel la binele fiecăruia, la propășirea comună și la susținerea statelor, rod al respectului față de legi și al îndeplinirii datoriilor…”

— Ah, iarăși! — zise Rodolphe. — Datorii și iar datorii, m-am săturat de vorbele astea. Sunt o grămadă de babalâci mucegăiți cu jiletcă de flanelă și de babe bisericoase cu cărămizi calde la picioare și cu rozariul pe mână, care ne îndrugă toată ziulica: „Datoria! Datoria!”. Ei, nu zău! Datoria înseamnă să simți ce este măreț, să îndrăgești ce e frumos, și nu să accepți toate convențiile societății, cu mârșăviile pe care ni le impune.

— Totuși…, totuși… — obiecta dna Bovary.

— Ba nu! De ce fac spume la gură împotriva pasiunilor? Oare nu sunt ele singurul lucru frumos care e pe pământ, izvorul eroismului, al entuziasmului, al poeziei, al muzicii, al artelor, în sfârșit al tuturor lucrurilor?

— Însă trebuie — spuse Emma — să te mai iei și după opinia lumii și să te supui moralei.

— Da, dar problema este că sunt două morale — replică el. — Cea măruntă, convențională, a oamenilor, care se schimbă mereu și face atâta gălăgie, se zbate acolo jos, în mediocritate, ca adunătura de imbecili pe care o vedeți. Dar cealaltă, cea veșnică, este în jurul nostru și mai presus de noi, ca peisajul ce ne înconjoară și cerul albastru care ne luminează.

Domnul Lieuvain tocmai se ștersese la gură cu batista. Continuă:

„Și de ce aș încerca, domnilor, să vă demonstrez aici utilitatea agriculturii? Cine oare ne îndestulează nevoile? Cine oare ne asigură traiul? Nu agricultorul? Agricultorul, domnilor, care, însămânțând cu o mână harnică brazdele roditoare ale ogoarelor, face să răsară grâul, care, prin măcinare, este prefăcut în pulbere cu ajutorul unor aparate ingenioase, iese sub denumirea de făină și, de acolo, transportat în orașe, ajunge curând la brutar, care face din el un aliment atât pentru săraci, cât și pentru bogați. Și oare nu tot agricultorul îngrașă, pentru ca noi să avem haine, noianul turmelor de pe izlazuri? Căci cum ne-am îmbrăca, cum ne-am hrăni noi fără agricultor? Ba chiar, domnilor, e oare nevoie să căutăm exemple așa de departe? Cine n-a cugetat adesea la toate foloasele pe care le tragem de la acel modest animal, podoabă a cotețelor, care ne dă totodată o pernă moale pentru așternut, o carne suculentă pentru masă, precum și ouă? Dar n-aș mai isprăvi niciodată dacă ar trebui să pomenesc toate felurile de produse pe care glia bine cultivată, asemenea unei mame darnice, le hărăzește copiilor săi. Aici, vița-de-vie; dincolo, merii care ne dau cidrul; acolo, rapița; mai departe, brânzeturile; și inul; domnilor, să nu uităm inul! care a atins în ultimii ani o răspândire considerabilă și asupra căruia vă voi atrage în mod special atenția.”

Nu mai era nevoie să le-o atragă: fiindcă toate gurile mulțimii erau căscate, ca pentru a-i sorbi cuvintele. Alături de el, Tuvache îl asculta cu ochii holbați; dl Derozerays închidea, din când în când, încetișor, pleoapele; și, ceva mai încolo, farmacistul, cu fiul său Napoléon între genunchi, își făcea mâna pâlnie la ureche ca nu cumva să piardă nicio silabă. Ceilalți membri ai juriului își scuturau domol bărbia în jiletcă, în semn de aprobare. Pompierii, la picioarele estradei, se odihneau proptiți în baionete; iar Binet, nemișcat, stătea cu cotul în afara corpului și vârful sabiei în vânt. De auzit poate că auzea, dar de văzut pesemne că nu vedea nimic, din pricina cozorocului căștii, care-i cobora până la nas. Locotenentul său, băiatul mezin al jupânului Tuvache, avea o chivără și mai apelpisită: una uriașă, care i se bălăbănea pe cap, lăsând să se vadă doar un capăt din fularul de indiană. Zâmbea de sub ea cu o blândețe copilăroasă, iar fața lui mică și palidă, pe care se prelingeau broboane de sudoare, exprima jubilație, istovire și somn.

Toată piața, până la case, era ticsită de lume. Se vedeau oameni rezemați în coate pe la toate ferestrele, alții în picioare în fiecare ușă, și Justin, în fața vitrinei farmaciei, părea încremenit în contemplarea a ceea ce vedea. Deși era liniște, vocea dlui Lieuvain se stingea în văzduh. Ajungea la tine sub formă de crâmpeie de frază, întrerupte ici și colo de scârțâitul scaunelor din mulțime; apoi auzeai cum se pornește dintr-odată, în spatele tău, un muget prelung de bou sau behăitul mieilor care-și răspundeau de la un colț de stradă. Într-adevăr, văcarii și ciobanii își aduseseră dobitoacele până acolo, și ele dădeau glas din vreme-n vreme, lingându-și de pe bot vreo rămășiță de frunză.

Rodolphe se apropiase de Emma și îi vorbea repede, cu voce scăzută:

— Nu vă revoltă această conspirație a lumii? Există oare vreun sentiment pe care ea să nu-l condamne? Cele mai nobile instincte, cele mai curate simpatii sunt persecutate, defăimate și, dacă două biete suflete se întâlnesc în sfârșit, se face totul pentru ca ele să nu se poată uni. Și totuși, ele vor încerca, vor bate din aripi, se vor chema. Oh! orice s-ar întâmpla, mai devreme sau mai târziu, peste șase luni, peste zece ani, se vor împreuna, se vor iubi, pentru că așa vrea fatalitatea și pentru că s-au născut unul pentru celălalt.

Stătea cu brațele încrucișate pe genunchi și, ridicându-și chipul spre Emma, o privea fix, de aproape. Ea îi putea desluși în ochi micile raze de aur iradiind în jurul pupilelor negre, ba simțea și parfumul pomezii care-i dădea luciu părului. Atunci o cuprinse moleșeala, își aminti de vicontele care-o făcuse să valseze la Vaubyessard; barba lui răspândea, ca și părul acesta, același miros de vanilie și lămâie; și, mașinal, închise ochii pe jumătate pentru a-l mirosi mai bine. Însă, prin gestul acesta pe care îl făcu îndreptându-și spatele pe scaun, zări în depărtare, la capătul zării, bătrâna diligență *Rândunica*, ce cobora încet coasta dinspre Leux, târând după ea un pămătuf lung de praf. În trăsura asta galbenă se întorsese Léon, atât de-ades, la ea; și pe drumul acesta plecase el pentru totdeauna! Avu impresia că-l vede în fața ei, la fereastră; apoi totul se amestecă, trecură câțiva nori; i se păru că încă mai valsează, rotindu-se sub flăcările candelabrelor, la brațul vicontelui, și că Léon nu e departe, că o să vină repede… dar continua să simtă și capul lui Rodolphe care era lângă ea. Vraja acestei senzații se infiltra astfel în dorințele ei de altădată și, ca niște fire de nisip sub o pală de vânt, acestea se învârtejeau în adierea subtilă a parfumului care i se revărsa în suflet. Își umflă nările, tare, de mai multe ori, ca să tragă în piept răcoarea iederii din jurul capitelurilor. Își scoase mănușile, își șterse mâinile; după aceea începu să-și facă vânt cu batista, în vreme ce, printre pulsațiile sângelui în tâmple, auzea murmurul mulțimii și vocea consilierului care-și psalmodia frazele.

Spunea:

„Continuați! Perseverați! Nu ascultați nici îndemnurile rutinei, nici sfaturile pripite ale unui empirism nesăbuit! Îngrijiți-vă îndeosebi de ameliorarea solului, de îngrășăminte bune, de dezvoltarea raselor cabaline, bovine, ovine și porcine! Comițiile de astăzi să fie pentru voi niște arene pașnice, de unde învingătorul, când va ieși, îi va întinde mâna celui învins și va fraterniza cu el, în nădejdea unui succes și mai mare! și voi, venerabili servitori! slugi umile, a căror trudă grea n-a fost până azi luată în seamă de nicio guvernare, veniți să vă primiți răsplata virtuților tăcute, și fiți încredințați că statul este, de acum încolo, cu ochii pe voi, că vă încurajează, că vă ocrotește, că va face dreptate plângerilor voastre îndreptățite și că va ușura, atât cât îi stă în putință, povara jertfei voastre dureroase!”

Dl Lieuvain se așeză; se ridică dl Derozerays, începând un alt discurs. Al său nu fu poate la fel de înflorit ca al consilierului; dar avea în favoarea lui un stil pozitiv, anume cunoștințe mai speciale și argumente mai alese. Așa că proslăvirea ocârmuirii dura mai puțin în acest discurs; religia și agricultura ocupau o parte mai mare. Se puneau aici în lumină raporturile dintre cele două și felul cum slujiseră întotdeauna civilizația. Rodolphe și dna Bovary flecăreau despre visuri, presimțiri, magnetism. Întorcându-se până la leagănul culturii, oratorul zugrăvea vremile cumplite când oamenii se hrăneau cu ghinde, în adâncul codrilor. Apoi lepădaseră pieile sălbăticiunilor, se îmbrăcaseră cu postav, trăseseră brazde pe ogoare, plantaseră viță-de-vie. Fusese oare un bine, și nu existau în această descoperire mai multe neajunsuri decât avantaje? Aceasta era problema pe care și-o punea dl Derozerays. De la magnetism, Rodolphe ajunsese încet-încet la afinități și, în vreme ce dl președinte îi dădea drept pildă pe Cincinnatus la coarnele plugului, pe Dioclețian răsădind varză și pe împărații Chinei întâmpinând Anul Nou cu semănături, tânărul îi explica tinerei că atracțiile acestea irezistibile își au cauza în vreo existență anterioară.

— Noi, de exemplu — spunea el — de ce ne-am cunoscut? Ce întâmplare a voit astfel? De bună seamă că, învingând depărtarea, ca două fluvii care curg spre a se uni, înclinațiile fiecăruia ne-au împins unul spre celălalt.

Și o prinse de mână; ea nu și-o retrase.

„Ansamblul culturilor excelente!” strigă președintele.

— Deunăzi, de pildă, când am venit la dumneavoastră…

„Dlui Bizet, din Quincampoix.”

— Știam oare că azi o să vă însoțesc?

„Șaptezeci de franci!”

— Ba chiar de o sută de ori am vrut să plec, dar v-am urmărit, și am rămas.

„Bălegar.”

— Așa cum aș rămâne și diseară, mâine, în zilele următoare, toată viața!

„Dlui Caron, din Argueil, o medalie de aur!”

— Pentru că niciodată n-am mai simțit în preajma vreunei ființe o vrajă atât de puternică.

„Dlui Bain, din Givry-Saint-Martin!”

— De aceea voi duce cu mine amintirea dumitale.

„Pentru un berbec de rasă merinos…”

— Dar mă vei uita, voi trece oare ca o umbră?

„Dlui Belot, din Notre-Dame…”

— Oh, nu, voi însemna ceva în gândul, în viața dumitale, nu-i așa?

„Rasă porcină, premiu *ex aequo*: dlor Lehérissé și Cullembourg, șaizeci de franci!”

Rodolphe îi strângea mâna și o simțea caldă de tot și fremătând ca o turturică prinsă care vrea să-și ia din nou zborul; dar, fie că încerca să și-o retragă, fie că răspundea strângerii, ea mișcă degetele; el exclamă:

— Oh, mulțumesc! Nu mă respingeți! Sunteți bună! Înțelegeți că sunt al dumneavoastră! Lăsați-mă să vă privesc, să vă contemplu!

O pală de vânt intrată pe ferestre încreți fața de masă, iar jos, în piață, toate bonetele uriașe ale țărăncilor se ridicară, ca niște aripi de fluturi albi care se zbat.

„Folosirea turtelor din semințe oleaginoase”, continuă președintele.

Se grăbea:

„Îngrășăminte flamande — cultura inului — drenaj — arendă pe termen lung — serviciile slugilor.”

Rodolphe nu mai vorbea. Se priveau unul pe celălalt. Buzele uscate le tremurau de o dorință supremă; și lin, ca de la sine, degetele lor se împreunară.

„Catherine-Nicaise-Elisabeth Leroux, din Sassetot-la-Guerrière, pentru cincizeci și patru de ani de serviciu la aceeași fermă, o medalie de argint — în valoare de douăzeci și cinci de franci!”

„Unde este Catherine Leroux?” repetă consilierul.

Femeia nu se arăta, și se auzeau voci care șușoteau:

— Du-te!

— Nu.

— La stânga!

— Nu-ți fie frică!

— Aoleu, ce proastă e!

— E sau nu e aici? — strigă Tuvache.

— Da!… uite-o!

— Păi să vină odată!

Atunci văzură înaintând spre estradă o băbuță sfioasă, care părea că înoată în hainele ei sărăcăcioase. Avea în picioare niște saboți butucănoși cu fețe de piele și la brâu un șorț mare albastru. Fața slabă, înconjurată de o scufie fără volane, era mai stafidită ca un măr veșted, și din mânecile scurteicii roșii ieșeau două mâini lungi, cu încheieturi noduroase. Praful hambarelor, soda de rufe și usucul lânii le scorojiseră, le jupuiseră și le înăspriseră așa de tare, încât păreau murdare, deși fuseseră clătite cu apă curată; și, pentru că slujiseră atât de mult, rămâneau puțin desfăcute, ca pentru a înfățișa ele înseși umila mărturie a atâtor suferințe îndurate. Un fel de rigiditate monahală îi înnobila expresia feței. Nicio nuanță de tristețe sau de înduioșare nu-i înmuia privirea palidă. Trăind printre animale, împrumutase de la ele muțenia și placiditatea. Era pentru prima dată când se pomenea în mijlocul unei mulțimi atât de numeroase; și, speriată în sinea ei de drapele, de tobe, de domnii în haine negre și de crucea Legiunii de Onoare a consilierului, rămânea nemișcată, habar n-având dacă trebuia să iasă în față sau să s-o ia la sănătoasa, nici de ce o împingea mulțimea și-i zâmbeau membrii juriului. Astfel stătea, în fața acelor burghezi dolofani, o jumătate de secol de robie.

— Apropiați-vă, venerabilă Catherine-Nicaise-Elisabeth Leroux! — spuse dl consilier, care luase din mâinile președintelui lista laureaților.

Și, privind cercetător când la foaia de hârtie, când la bătrână, repeta pe un ton părintesc:

— Apropiați-vă, apropiați-vă!

— Ești surdă? — zise Tuvache, sărind în sus din fotoliu.

Și începu să-i strige în ureche:

— Cincizeci și patru de ani de serviciu! O medalie de argint! Douăzeci și cinci de franci! Pentru dumneata.

După ce-și primi medalia, ea o studie cu atenție. Apoi un zâmbet de beatitudine i se întinse pe chip, și o auziră mormăind în timp ce se îndepărta:

— O s-o dau preotului de la noi, ca să-mi facă slujbe.

— Ce fanatism! — exclamă farmacistul, aplecându-se spre notar.

Întrunirea luase sfârșit; mulțimea se împrăștie; și, acum că discursurile fuseseră citite, fiecare revenea la rangul lui și totul reintra pe făgașul obișnuit: stăpânii își bruftuluiau servitorii, iar aceștia dădeau în animale, învingători indolenți care se întorceau la staul cu o coroană verde între coarne.

Între timp, garda națională urcase la primul etaj al primăriei, cu cozonăcei înfipți în baionete și cu toboșarul batalionului purtând un coș cu sticle. Dna Bovary îl luă de braț pe Rodolphe; o conduse acasă la ea; se despărțiră în fața ușii; apoi el se plimbă singur pe pajiște, așteptând să vină ora banchetului.

Ospățul fu lung, gălăgios, prost servit; era așa o înghesuială, încât de-abia puteai mișca din coate, iar scândurile înguste care țineau loc de bănci fură cât pe ce să se rupă sub greutatea mesenilor. Toți înfulecau pe rupte. Fiecare se străduia să-și scoată partea de cheltuială. Curgea sudoarea de pe toate frunțile; și un abur albicios, asemenea ceții ce se ridică de pe un fluviu într-o dimineață de toamnă, plutea deasupra mesei, printre lămpile cu ulei atârnate de sus. Rodolphe, cu spinarea atingând pânza cortului, se gândea atât de intens la Emma, încât nu auzea nimic. În spate, pe iarbă, niște servitori stivuiau farfuriile murdare; vecinii de masă vorbeau, el nu le răspundea; îi umpleau paharul, dar în gândurile lui domnea tăcerea, cu toate că gălăgia se întețea. Visa la ce spusese ea și la forma buzelor ei; chipul ei, ca-ntr-o oglindă fermecată, strălucea pe tinicheaua chipielor; de-a lungul pereților cădeau faldurile rochiei ei, și în planurile de viitor i se arăta un șir nesfârșit de zile de dragoste.

O văzu din nou seara, cu prilejul focului de artificii; dar era cu soțul ei, cu dna Homais și cu farmacistul, care își făcea multe griji în legătură cu rachetele rătăcite, și își părăsea tot mereu însoțitorii ca să se ducă să-i dea sfaturi lui Binet.

Produsele pirotehnice trimise pe adresa jupânului Tuvache fuseseră, din exces de prevedere, încuiate în pivniță; așa că pulberea umedă nu prea se aprindea, iar punctul principal din program, care trebuia să reprezinte un dragon mușcându-și coada, nu reuși deloc. Din când în când, abia dacă pornea câte o lumânare romană; atunci mulțimea ce stătea cu gurile căscate scotea un chiot, în care se amestecau și țipetele femeilor pipăite pe întuneric. Emma, în tăcere, se cuibărea blândă la pieptul lui Charles; apoi, cu bărbia ridicată, urmărea pe cerul negru țâșniturile luminoase ale rachetelor. Rodolphe o contempla la lumina lampioanelor aprinse.

Încetul cu încetul, se stinseră și acestea. Apărură stelele. Începură să cadă câteva picături de ploaie. Ea își înnodă șalul pe cap.

În clipa aceea ieși din han trăsura consilierului. Vizitiul, care era beat, ațipi dintr-odată; și de departe i se zărea, pe deasupra poclitului, între cele două felinare, trupul ca un ghemotoc bălăngănindu-se când la stânga, când la dreapta, după legănarea curelelor de piele ale suspensiei.

— Zău că ar trebui să se ia măsuri severe împotriva beției! — zise spițerul. — Mi-ar plăcea să se scrie săptămânal, la ușa primăriei, pe un panou *ad hoc*, numele tuturor celor care se vor fi intoxicat cu alcooluri în săptămâna respectivă. De altfel, sub raport statistic, am avea astfel ceva de genul unor anale publice, pe care la nevoie le-am… Dar mă scuzați.

Și alergă iar la căpitan.

Acesta se întorcea acasă. Avea să-și revadă strungul.

— Poate că n-ați face rău — îi spuse Homais — dacă ați trimite pe unul dintre oamenii dumneavoastră sau v-ați duce dumneavoastră în persoană…

— Da’ mai lăsați-mă-n pace — răspunse perceptorul — dacă nu s-a întâmplat nimic!

— Puteți fi liniștiți — zise spițerul, când se întoarse la prietenii lui. — Dl Binet mi-a confirmat că au fost luate măsuri. Se pare că n-a căzut nicio scânteiuță. Pompele sunt pline. Hai la culcare.

— Pe legea mea, chiar că am nevoie — exclamă dna Homais, care căsca să-și rupă fălcile. — Dar oricum, am avut o zi tare frumoasă pentru serbarea noastră!

Rodolphe repetă cu voce scăzută și cu o privire duioasă:

— O, da, tare frumoasă!

Și, după ce se salutară, își întoarseră spatele.

După două zile, în *Le Fanal de Rouen* era un articol lung despre comiții. Homais, plin de avânt, îl compusese chiar de-a doua zi:

„Pentru ce toate aceste festoane, flori și ghirlande? Unde alerga toată mulțimea aceea, ca talazurile unei mări înfuriate, sub șuvoaiele unui soare tropical care își revărsa căldura asupra țarinilor noastre?”

Vorbea apoi despre situația țăranilor.

Sigur, guvernul făcea mult pentru ei, dar nu suficient! „Curaj! îi striga el; mii de reforme sunt absolut trebuincioase, să le ducem la îndeplinire.” Apoi, referindu-se la apariția consilierului, nu uita „aerul marțial al miliției”, nici pe „cele mai vioaie dintre sătencele noastre”, nici pe bătrânii cu capul pleșuv, „adevărați patriarhi, care se aflau de față, dintre care unii, rămășițe din nemuritoarele noastre falange, încă-și mai simțeau inimile palpitând la zvonul bărbătesc al tobelor”. Se menționa pe sine printre primii, în rândul membrilor juriului, și amintea chiar, într-o notă, că dl Homais, farmacist, trimisese Societății pentru Agricultură un memoriu asupra cidrului. Când ajungea la împărțirea premiilor, zugrăvea bucuria laureaților în termeni ditirambici. „Tatăl își îmbrățișa fiul, fratele pe frate, soțul soția. Nu puțini erau aceia care-și arătau cu mândrie umila medalie și probabil că, întorși acasă, lângă vrednicele lor gospodine, o vor fi agățat, plângând, pe pereții modești ai căscioarei.”

„Pe la orele șase, un banchet, pregătit pe imașul dlui Liégeard, i-a întrunit pe cei mai de seamă participanți la serbare. A domnit acolo fără încetare cordialitatea cea mai deplină. S-au ridicat diferite toasturi: dl Lieuvain, pentru monarh! dl Tuvache, pentru prefect! dl Derozerays, pentru agricultură! dl Homais, pentru industrie și artele frumoase — două surori! dl Leplichey, pentru ameliorările funciare! Seara, un strălucitor foc de artificii a luminat deodată văzduhul. Parcă era un caleidoscop, un adevărat decor de operă, și pentru o clipă, mica noastră localitate s-a putut crede strămutată în mijlocul unui vis din *O mie și una de nopți*.”

„Trebuie să constatăm că niciun eveniment supărător n-a tulburat această reuniune de familie.”

Și adăuga:

„Doar atât că s-a făcut remarcată absența clerului. De bună seamă, în sacristii progresul e înțeles altminteri. N-aveți decât, domnilor de Loyola!”.

Note

{65} Cele trei coloane ridicate de Republica Venețiană în secolul al XVI-lea, în fața bisericii San Marco, erau din lemn de brad vopsit în roșu; se terminau cu o giruetă, înlocuită ulterior cu o statuie reprezentând un leu înaripat, și aveau la bază trei trepte de marmură. În Franța, între 1830 și 1848, s-a generalizat obiceiul de a se decora piețele și drumurile cu astfel de catarge, cu ocazia sărbătorilor publice. Erau împodobite cu flamuri, blazoane, drapele și dispozitive pentru iluminatul festiv.