Primise scrisoarea farmacistului abia la treizeci și șase de ore după eveniment; ca să-i menajeze sensibilitatea, dl Homais o redactase în așa fel încât era cu neputință să pricepi ce se întâmplase.
Bătrânul căzu mai întâi ca lovit de apoplexie. Apoi înțelese că nu era moartă. Dar putea să fie… În cele din urmă își puse bluza, își luă pălăria, își prinse un pinten la pantof și porni în galop întins; tot drumul, moș Rouault, gâfâind, își făcu gândurile cele mai negre. O dată chiar fu nevoit să descalece. Nu mai vedea nimic, auzea voci în jur, simțea că înnebunește.
Se făcu ziuă. Zări trei găini negre dormind într-un copac; tresări, înspăimântat de prevestire. Atunci îi făgădui Sfintei Fecioare trei casule pentru biserică și că o să meargă desculț de la cimitirul din Bertaux până la capela din Vassonville.
Intră în Maromme strigându-i de departe pe oamenii de la han, împinse ușa cu umărul, se repezi la sacul cu ovăz, turnă în iesle o sticlă de cidru dulce și-și încălecă din nou căluțul, ce scăpăra din toate potcoavele.
Își zicea că o vor salva cu siguranță; doctorii or să găsească negreșit un leac. Își amintea toate vindecările miraculoase despre care i se povestise.
Pe urmă o vedea moartă. Era acolo, în fața lui, întinsă pe spate, în mijlocul drumului. Trăgea de frâu, și vedenia dispărea.
La Quincampoix, ca să mai prindă curaj, bău trei cafele una după alta.
Se gândi și că s-ar putea ca numele să fi fost scris greșit. Căută scrisoarea în buzunar, dădu de ea, dar nu îndrăzni s-o desfacă.
Ajunse să bănuiască și că s-ar putea să fie vreo festă, vreo răzbunare a cuiva sau o năzbâtie de bețiv; și, de altfel, dacă era moartă, s-ar fi aflat! Însă nu! nimic neobișnuit nu vedeai pe câmpie: cerul era albastru, copacii se legănau; trecu o turmă de oi. Zări satul; îl văzură venind aplecat peste calul pe care-l lovea așa de tare cu un băț, încât chingile-i picurau de sânge.
Când își veni în simțiri, se aruncă plângând în brațele lui Charles.
— Fata mea! Emma! Copila mea! Cum s-a întâmplat?
Și celălalt îi răspunse, printre sughițuri de plâns:
— Nu știu, nu știu! E un blestem!
Spițerul îi despărți.
— Amănuntele astea îngrozitoare nu-și au rostul. O să-i explic eu domnului. Uitați-vă, vine lumea. Puțină demnitate, ce naiba! Un pic de filozofie!
Bietul băiat, vrând să arate tărie de caracter, repetă de câteva ori:
— Da…, curaj.
— Ei bine — exclamă bătrânul —, eu unul o să am, pe toți dracii. Am s-o însoțesc până la capăt.
Bătea clopotul. Totul era pregătit. Trebuia să pornească.
Așezați în stranele corului, unul lângă altul, îi văzură pe cei trei cântăreți trecând încoace și încolo prin fața lor în timp ce psalmodiau. Șarpele{106} sufla cât îl țineau bojocii. Dl Bournisien, în mare ținută, cânta cu glas pițigăiat; îngenunchea în fața tabernacolului, ridica mâinile, întindea brațele. Lestiboudois se plimba prin biserică cu rigla lui din os de balenă; aproape de tetrapod, sicriul se odihnea între patru rânduri de lumânări. Lui Charles îi venea să se ridice și să le stingă.
Încercă totuși să-și trezească evlavia, să se lase în voia nădejdii unei vieți de apoi, în care o va revedea. Își imagina că Emma plecase într-o călătorie, foarte departe, demult. Însă când se gândea că ea era acolo și că totul se sfârșise, că aveau s-o bage în pământ, îl apuca o furie turbată, neagră, deznădăjduită. Câteodată, avea impresia că nu mai simte nimic; și savura această îndulcire a durerii, reproșându-și în același timp că-i un nemernic.
Se auzi pe lespezi un bocănit uscat, ca al unui baston cu vârful de fier care lovea la răstimpuri egale. Zgomotul venea din capăt și se opri brusc în navele laterale ale bisericii. Un bărbat într-o vestă groasă de culoare cafenie îngenunche anevoie. Era Hippolyte, băiatul de la *Leul de Aur*. Își pusese piciorul de lemn cel nou.
Unul dintre cantori făcu ocolul bisericii pentru chetă, și monedele zornăiau una după alta în tava de argint.
— Dar grăbiți-vă odată, nu vedeți că sufăr? — strigă Bovary, aruncându-i furios o monedă de cinci franci.
Omul bisericii îi mulțumi cu o reverență adâncă.
Cântau, îngenuncheau, iar se ridicau, nu se mai termina! Își aminti că odată, la început, fuseseră împreună la o slujbă și se așezaseră de partea cealaltă a bisericii, în dreapta, lângă perete. Clopotul bătu iar. Se auziră mari mișcări de scaune. Cioclii băgară trei pari sub coșciug, și lumea ieși din biserică.
Justin apăru atunci în pragul farmaciei. Intră îndată la loc, palid, clătinându-se.
Lumea stătea la ferestre ca să vadă trecând cortegiul. Charles, în frunte, se ținea foarte drept. Afecta un aer curajos și făcea semne de salut celor care, ieșind de pe ulițe sau pe la uși, se alăturau mulțimii. Cei șase bărbați, câte trei de fiecare parte, mergeau încet la pas, gâfâind un pic. Preoții, cantorii și doi copii de cor recitau *De profundis*, iar glasurile se împrăștiau pe câmpie unduind, când mai înalte, când mai joase. Din când în când nu se mai vedeau, atunci când cotea poteca; dar crucea mare de argint se înălța mereu printre copaci.
Urmau femeile, învelite în mantii negre cu gluga trasă; purtau în mâini câte o lumânare groasă, aprinsă, iar Charles simțea că leșină de atâtea nenumărate rugăciuni și făclii, din pricina mirosurilor fade de ceară și sutană. Sufla o boare răcoroasă, secara și rapița înverzeau, boabe de rouă tremurau pe gardurile de porumbe de pe marginea drumului. Tot felul de zgomote vesele umpleau zarea; trosnetele unei căruțe prin făgașuri îndepărtate, cântecul repetat al unui cocoș sau tropotul unui mânz galopând pe sub meri. Norișori trandafirii stropeau cerul curat; fuioare de fum albăstrui coborau peste colibele pe-al căror acoperiș creșteau stânjenei. Charles recunoștea curțile din mers. Își amintea de dimineți la fel ca asta, când, după vizita la vreun bolnav, ieșea din casă, întorcându-se la ea.
Postavul negru, presărat cu lacrimi albe, se umfla în răstimpuri descoperind sicriul. Cioclii obosiți își încetineau mersul; iar coșciugul înainta hurducat, ca o șalupă care-și înalță prova la fiecare val.
Ajunseră.
Bărbații merseră până în vale, unde, în iarbă, fusese săpată groapa.
Se așezară în cerc împrejur; și, în timp ce preotul vorbea, pământul roșu care fusese azvârlit peste margini se scurgea îndărăt pe la colțuri, neîncetat și fără zgomot.
Apoi, când potriviră cele patru frânghii, sicriul fu împins peste ele. Îl privi coborând. Cobora mereu.
Se auzi în cele din urmă o izbitură; frânghiile fură trase înapoi, scârțâind. Atunci Bournisien luă cazmaua pe care i-o întindea Lestiboudois; cu mâna stângă împinse energic o lopată plină, aghesmuind în același timp cu dreapta; iar lemnul sicriului, lovit de pietre, scoase acel zgomot îngrozitor ce ni se pare a fi răsunetul veșniciei.
Preotul îi trecu sfeștocul vecinului. Era dl Homais. Acesta îl scutură cu gravitate, apoi i-l întinse lui Charles, care se lăsă în genunchi, aruncând pământul cu pumnii și strigând: „Adio!”. Îi trimitea sărutări; se târa spre groapă ca și cum ar fi vrut să se scufunde înăuntru împreună cu ea.
Îl luară de acolo; și se potoli îndată, simțind poate, ca toți ceilalți, o vagă mulțumire că s-a terminat.
Moș Rouault, pe drumul de întoarcere, fumă liniștit o pipă; lucru pe care Homais, în forul său interior, îl găsi prea puțin cuviincios. Mai observă și că dl Binet nu se arătase la față, că Tuvache „o ștersese” după slujbă și că Théodore, servitorul notarului, purta o haină albastră, „ca și cum nu se putea găsi o haină neagră, dacă așa se cade, ce dracu’!”. Și ca să-și comunice observațiile, trecea de la un grup la altul. Se deplângea moartea Emmei, mai ales de către Lheureux, care nu lipsise de la înmormântare.
— Sărmana coniță! Ce durere pe soțul ei!
Spițerul vorbi din nou:
— Dacă nu eram eu, să știți, s-ar fi dedat la un atentat funest împotriva lui însuși!
— O persoană așa de treabă! Când te gândești că abia sâmbăta trecută am văzut-o la mine în prăvălie!
— N-am avut vreme — zise Homais — să pregătesc câteva vorbe pentru ca să le fi spus la groapă.
Revenind acasă, Charles se dezbrăcă, iar moș Rouault își îmbrăcă din nou bluza albastră. Era nouă și, fiindcă-și tot ștersese ochii cu mânecile în timpul drumului, se mânjise de vopsea pe față; iar urmele lacrimilor lăsau dâre în stratul de praf care-i murdărea obrajii.
Dna Bovary-mama era și ea de față. Tăceau toți trei. În cele din urmă, bătrânul oftă:
— Îți amintești, dragă, că am venit odată la Tostes, atunci când tocmai o pierduseși pe prima răposată. Atunci mă pricepeam să te consolez! Găseam cuvinte să ți le spun; dar acum…
Apoi, cu un geamăt prelung care-i umflă pieptul:
— Ei, pentru mine a venit sfârșitul, înțelegeți? Am văzut-o prăpădindu-se pe nevastă-mea…, după aceea pe fiu-meu…, și uite, azi, și fiică-mea!
Ținu să se întoarcă numaidecât la Bertaux, spunând că el nu putea să doarmă în casa asta. Nu vru nici măcar să-și vadă nepoțica.
— Nu, nu! Mi-ar face prea rău. Numai s-o săruți mult din partea mea. Cu bine!… Ești un băiat de treabă! Și pe urmă, n-am să uit niciodată chestia asta — spuse el, lovindu-se peste coapsă. — N-avea grijă, ai să-ți primești curca și de acum încolo.
Însă, când ajunse în vârful coastei, se întoarse și privi în urmă, așa cum făcuse și altădată, pe drumul spre Saint-Victor, despărțindu-se de ea. Ferestrele satului erau parcă în flăcări sub razele piezișe ale soarelui ce asfințea peste pășune. Își duse mâna streașină la ochi și desluși în zare un câmp împrejmuit de ziduri, în care copacii se iveau ici și colo ca niște smocuri negre printre pietrele albe, apoi își văzu de drum, la trap domol, deoarece căluțul șchiopăta.
Seara, Charles și cu maică-sa rămaseră de vorbă până târziu, cu toată oboseala. Vorbiră despre zilele de odinioară și despre viitor. Ea urma să vină să locuiască la Yonville, o să aibă grijă de gospodărie, n-or să se mai despartă. Fu iscusită și mângâietoare, bucurându-se în sinea ei că putea recăpăta o afecțiune care-i era refuzată de atâția ani. Bătu miezul nopții. Satul era tăcut, ca de obicei, iar Charles, încă treaz, tot la ea se gândea.
Rodolphe, care cutreierase pădurea toată ziua, ca să-și mai omoare timpul, dormea liniștit în castelul lui; iar Léon, dincolo, dormea și el.
Dar mai era cineva care nu dormea la ora aceea.
Pe mormânt, între brazi, plângea un copil îngenuncheat, iar pieptul zguduit de hohote suspina în întuneric, apăsat de o imensă părere de rău, mai dulce decât luna și mai de nepătruns decât noaptea.
Poarta de fier scârțâi. Era Lestiboudois; venea să-și caute cazmaua pe care o uitase mai devreme. Îl recunoscu pe Justin sărind zidul și se dumeri cine era răufăcătorul care-i fura cartofii.
Note
{106} Instrument de suflat cu șase găuri pentru degete și cu sunet grav, fabricat din lemn învelit în piele și având forma ondulată a unui șarpe. După tradiție, ar fi fost inventat de Edmé Guillaume, canonic la Auxerre, pe la 1590. S-a păstrat în biserici, pentru acompaniament, până la sfârșitul secolului al XIX-lea. (Notă corectată la revizie.)