XIII

Abia ajuns acasă, Rodolphe se așeză repede la birou, sub capul de cerb agățat în perete ca trofeu. Când luă tocul în mână însă, nu-i mai veni nicio idee, așa că, sprijinindu-se în coate, începu să se gândească. I se părea că Emma aparține unui trecut îndepărtat, ca și cum hotărârea pe care o luase pusese dintr-odată între ei o distanță imensă.

Ca să aibă ceva care să-i reamintească de ea, se duse să caute în dulapul de la capul patului o cutie veche de biscuiți de Reims, unde-și păstra de obicei scrisorile primite de la femei și din care se răspândi un miros de praf umed și de trandafiri ofiliți. Găsi mai întâi o batistă, pătată de picături decolorate. Era o batistă de-a ei, folosită odată, când ei îi cursese sânge din nas în timpul unei plimbări; nu-și mai amintea exact. Alături se afla, lovindu-se de toate colțurile, portretul în miniatură dăruit de Emma; toaleta i se păru pretențioasă și privirea ei *galeșă*, de cel mai prost gust; pe urmă, tot privind îndelung acea imagine și evocând amintirea modelului, trăsăturile Emmei se amestecară încetul cu încetul în memoria lui, ca și cum chipul viu și cel pictat, suprapunându-se, s-ar fi șters reciproc. Citi apoi câteva dintre scrisorile ei; erau pline de explicații legate de călătoria lor, scurte, tehnice, insistente ca niște scrisori de afaceri. Dori să le revadă pe cele lungi, cele de altădată; ca să le găsească pe fundul cutiei, Rodolphe le răvăși pe toate celelalte; și începu să cotrobăie mașinal prin acea grămadă de hârtii și de nimicuri, regăsind, talmeș-balmeș, buchețele, o jartieră, o mască neagră, ace de cap și șuvițe de păr — păr negru, păr blond; unele chiar, fiind agățate de încuietoarea cutiei, se rupeau când o deschideai.

Rătăcind astfel printre amintiri, Rodolphe examina scrisul și stilul scrisorilor, la fel de variate ca și ortografia lor. Erau drăgăstoase sau voioase, glumețe, melancolice; unele cereau dragoste, altele bani. Câte un cuvânt îi amintea un chip, anumite gesturi, sunetul unei voci; uneori însă nu-i trezeau nicio amintire.

Într-adevăr, aceste femei, dând năvală toate deodată prin gândurile lui, se încurcau unele pe altele și se micșorau parcă până la același nivel de iubire, care le făcea egale. Luând atunci cu pumnul scrisorile amestecate, se distră câteva minute vânturându-le din mâna dreaptă în cea stângă. În cele din urmă, plictisit și pe jumătate adormit, Rodolphe se duse să pună cutia la loc în dulap, zicându-și:

— Un morman de prostii!

Ceea ce rezuma părerea lui; căci plăcerile, asemenea unor elevi în curtea școlii, într-atât îi bătătoriseră inima, încât nimic verde nu mai creștea în ea și tot ce trecea pe acolo, mai zăpăcit decât copiii, nu-și lăsa nici măcar numele scrijelit pe pereți.

— Hai — își spuse el — să începem!

Scrise:

„Curaj, Emma! Curaj! Nu vreau să-ți nenorocesc existența…”.

— La urma urmei, e adevărat — se gândi Rodolphe. — E spre binele ei; sunt un om cinstit.

„Te-ai gândit bine la hotărârea ta? Îți dai seama în ce prăpastie te târam, biet îngeraș? Nu, nu-i așa? Te îndreptai spre ea, nebună și încrezătoare în fericire, în viitor… Ah! Nenorociții, nebunii de noi!”

Aici, Rodolphe se opri ca să găsească vreo scuză bună.

— Dacă i-aș spune că am rămas fără avere?… A, nu, și de altfel asta n-ar opri-o câtuși de puțin. Ar lua-o de la capăt mai târziu. Poți oare să le bagi mințile în cap unor asemenea femei?

Se mai gândi puțin, apoi adăugă:

„Nu te voi uita, să fii încredințată, și voi avea mereu pentru dumneata un adânc devotament; dar într-o zi, mai devreme sau mai târziu, această înflăcărare (asta-i soarta lucrurilor omenești) s-ar fi domolit, desigur! Ne-am fi săturat unul de celălalt și cine știe dacă n-aș fi avut chiar durerea cumplită de a asista la remușcările tale, ba chiar de a participa la ele, fiindcă eu le voi fi provocat. Numai ideea durerii de care ai parte mă torturează, Emma! Uită-mă! De ce a trebuit să te cunosc? De ce erai atât de frumoasă? Ce vină am eu? O, Doamne! Nu, nu, doar fatalitatea-i de vină!”.

— Cuvântul ăsta are întotdeauna efect — își zise el.

„A, dacă ai fi fost una dintre acele femei ușuratice, cum sunt atâtea, sigur, aș fi putut, din egoism, să încerc o experiență care n-ar fi prezentat atunci niciun pericol pentru dumneata. Dar această delicioasă exaltare, care-ți dăruiește în același timp farmecul, dar și suferința, te-a împiedicat să înțelegi, femeie adorabilă, în ce situație falsă ne-am fi aflat în viitor. Nici eu nu m-am gândit la asta la început, mă odihneam la umbra acestei fericiri ideale ca la umbra arborelui morții{78}, fără să prevăd consecințele.”

— O să creadă probabil că renunț din zgârcenie… Ei, ce contează! Cu atât mai rău, trebuie să isprăvim!

„Lumea e necruțătoare, Emma. Ne-ar fi urmărit oriunde ne-am fi dus. Ar fi trebuit să înduri întrebările indiscrete, calomnia, disprețul, poate și insulta. Să fii insultată! Vai!… Și eu care aș fi vrut să te așez pe un tron! Eu care iau cu mine amintirea ta ca pe un talisman! Căci mă pedepsesc cu exilul, pentru tot răul pe care ți l-am făcut. Plec. Unde? Habar n-am, sunt nebun! Adio! Să fii bună mereu! Păstrează amintirea nenorocitului care te-a pierdut. Învață-ți copila să-mi pomenească numele în rugăciuni.”

Flacăra celor două lumânări tremura. Rodolphe se ridică să închidă fereastra și, când se așeză din nou, își zise:

— Cred că asta-i tot. A, încă ceva, ca nu cumva să vină *cu noi oferte*:

„Când vei citi aceste rânduri triste, voi fi departe; căci am vrut să dispar cât mai repede ca să evit ispita de a te revedea. Nicio slăbiciune! Mă voi întoarce; și poate că, mai târziu, vom sta de vorbă cu răceală despre vechea noastră dragoste. Adio!”.

Adăugă un ultim adio, despărțit în două cuvinte: *À Dieu!*, ceea ce i se părea de un gust deosebit.

— Și acum, ce semnătură să pun? — se întrebă el. — Preadevotatul dumitale… Nu. Al dumitale prieten?… Da, asta e.

„Al dumitale prieten”

Reciti scrisoarea. I se păru bună.

— Sărmana femeiușcă! — se gândi el înduioșat. — O să mă creadă mai nesimțitor decât o piatră; ar fi trebuit și câteva lacrimi pe chestia asta, însă eu nu pot să plâng; nu e vina mea.

Și atunci, turnându-și apă într-un pahar, Rodolphe își înmuie degetul și lăsă să cadă de sus o picătură mare care făcu o pată spălăcită de cerneală; apoi, căutând să sigileze scrisoarea, dădu peste sigiliul *Amor nel cor*.

— Asta nu prea se potrivește cu situația de față… Ei, la urma urmei, ce contează!

După care fumă trei pipe și se duse la culcare.

A doua zi, când se sculă (pe la ora două, fiindcă dormise până târziu), Rodolphe ceru să i se culeagă un coșuleț de caise. Așeză scrisoarea la fund, sub niște foi de viță, și-i porunci imediat lui Girard, argatul, să-l ducă dnei Bovary cu toată grija. Se folosea de acest mijloc pentru a coresponda cu ea, trimițându-i, după anotimp, fructe sau vânat.

— Dacă te întreabă de mine — zise el — să-i spui că am plecat într-o călătorie. Trebuie să-i dai coșul personal, în mână. Du-te și ai grijă!

Girard își îmbrăcă bluza nouă, își înnodă batista peste caise, apoi, mergând cu pași mari și apăsați, în ghetele lui cu talpă de lemn, țintuite, o apucă liniștit către Yonville.

Când ajunse, dna Bovary aranja cu Félicité, pe masa din bucătărie, un teanc de albituri.

— Poftiți — spuse argatul — ce v-a trimis stăpânul nostru.

Emma avu o presimțire și, tot scotocind după ceva mărunțiș în buzunar, îl cercetă pe țăran cu o privire rătăcită, pe când el la rândul lui o privea uimit, nepricepând cum poate un asemenea cadou să tulbure atât pe cineva. În sfârșit plecă. Rămăsese Félicité. Emma nu mai rezista; alergă în sală, ca și cum ar fi vrut să ducă acolo caisele, răsturnă coșul, smulse frunzele, găsi scrisoarea, o deschise și, ca și cum un incendiu înspăimântător ar fi izbucnit în spatele ei, o luă la fugă, îngrozită, spre camera ei.

Acolo era Charles, îl zări; el îi spuse ceva, ea n-auzi nimic și urcă iute scările mai departe, gâfâind, năucă, beată, fără să lase din mână hârtia aceea îngrozitoare care păcănea între degete ca o foaie de tablă. La al doilea etaj, se opri în fața ușii de la pod, care era închisă.

Încercă atunci să se calmeze; își aminti de scrisoare; trebuia s-o termine, dar nu îndrăznea. De altfel, unde, cum? O să fie văzută.

— Ba nu, aici — se gândi ea — e tocmai bine.

Împinse ușa și intră.

Ardeziile revărsau de sus o căldură apăsătoare, care-i strângea tâmplele și o sufoca; se târî până la mansarda închisă, trase zăvorul și lumina orbitoare țâșni dintr-odată.

În fața ei, pe deasupra acoperișurilor, câmpia se întindea cât vedeai cu ochii. Jos, sub ea, piața satului era pustie, bolovanii din trotuar scânteiau, giruetele de pe case stăteau neclintite; la colțul străzii, de la un etaj mai jos se auzi deodată un fel de sforăit cu modulații stridente. Era Binet care strunjea.

Emma se sprijinise de pervazul ferestruicii și recitea scrisoarea cu rânjete furioase. Dar, cu cât se concentra mai mult asupra ei, cu atât ideile i se învălmășeau. Îl revedea, îl auzea, îl înconjura cu brațele; și bătăile inimii, care o izbeau în piept ca niște lovituri puternice de berbec, se făceau mereu mai repezi, la intervale inegale. Arunca priviri în jur, dorindu-și ca pământul să se surpe. De ce să mai continue cu viața asta? Cine o reținea? Era liberă. Se întinse și privi pietrele din caldarâm, îndemnându-se:

— Haide! Haide!

Raza luminoasă care venea de jos drept spre ea îi trăgea în prăpastie greutatea corpului. I se părea că piața, legănându-se, se ridica de-a lungul zidurilor, iar dușumeaua se înclina la capăt, ca în tangajul unei corăbii. Stătea chiar pe margine, aproape atârnată, înconjurată de un spațiu imens. Albastrul cerului pătrundea în ea, aerul circula prin capul ei golit, nu trebuia decât să cedeze, să se lase luată; iar sforăitul strungului nu se mai oprea, era parcă un glas furios care o chema.

— Nevastă! Nevastă! — striga Charles.

Ea se opri.

— Unde ești? Vino!

Gândul că tocmai scăpase de la moarte aproape că o făcu să leșine de groază; închise ochii; tresări apoi, simțind atingerea unei mâini pe mâneca ei; era Félicité.

— Domnul vă așteaptă, doamnă; supa e servită.

Și trebui să coboare! Trebui să se așeze la masă!

Încercă să mănânce. Dumicații îi rămâneau în gât. Își desfăcu atunci șervetul, ca pentru a cerceta cum fusese cârpit, și avu chiar intenția să facă de-adevărat treaba asta, să numere firele pânzei. Deodată își aminti de scrisoare. Dacă o pierduse? Unde s-o găsească? Își simțea însă mintea atât de istovită, încât nu putu născoci niciun pretext ca să se ridice de la masă. Iar, în plus, devenise lașă; îi era frică de Charles; știa tot, cu siguranță! Într-adevăr, pronunță pe un ton ciudat următoarele cuvinte:

— N-o să-l vedem prea curând, după cât se pare, pe dl Rodolphe.

— Cine ți-a spus? — întrebă ea, tresărind.

— Cine mi-a spus? — repetă el, un pic surprins de tonul brusc. — Girard, pe care tocmai l-am întâlnit la ușa *Cafenelei Franceze*. A plecat într-o călătorie sau urmează să plece.

Ea suspină.

— Ce te miră? Așa pleacă el din când în când, ca să se distreze, și pe legea mea că-i dau dreptate. Când ai avere și ești burlac! De altfel, știe să se distreze strașnic amicul nostru! E o figură… Dl Langlois mi-a povestit…

Tăcu din cuviință, fiindcă intrase servitoarea.

Aceasta începu să pună la loc în coș caisele împrăștiate pe etajeră; Charles, fără să remarce îmbujorarea nevesti-sii, le ceru, luă una și mușcă din ea.

— O, e perfectă! — spuse el. — Poftim, gustă!

Și-i întinse coșul, pe care Emma îl dădu încet la o parte.

— Miroase numai: ce parfum! — exclamă el, trecându-i-l pe la nas de mai multe ori.

— Mă sufoc! — strigă ea, ridicându-se brusc.

Cu un efort de voință însă, spasmul dispăru; atunci îi zise:

— Nu-i nimic, nu-i nimic! E ceva nervos! Stai jos, mănâncă!

Fiindcă se temea că o vor lua la întrebări, o vor doftorici și n-o vor mai slăbi din ochi.

Ca s-o asculte, Charles se așeză din nou la masă, scuipând în mână sâmburii de caisă, pe care-i punea apoi pe farfurie.

Deodată, un tilbury albastru trecu în trap întins prin piață. Emma scoase un țipăt și căzu țeapănă pe spate.

Rodolphe se hotărâse într-adevăr, după multă socoteală, să plece la Rouen. Și, cum de la Huchette la Buchy nu există alt drum decât prin Yonville, trebuise să traverseze satul, și Emma îl recunoscuse la lumina felinarelor care brăzdau amurgul ca un fulger.

Farmacistul, auzind tămbălăul care se produsese în casă, veni în fuga mare. Masa, cu farfurii cu tot, fusese răsturnată; sosul, carnea, cuțitele, solnița, serviciul de ulei erau împrăștiate prin toată încăperea; Charles striga după ajutor; Berthe, speriată, țipa; și Félicité, cu mâinile tremurând, dezlega corsetul doamnei, care era agitată de mișcări convulsive în tot trupul.

— Alerg — zise spițerul — să caut în laborator puțin oțet aromatic.

Pe urmă, cum Emma deschidea din nou ochii după ce mirosise flaconul, exclamă:

— Eram sigur, ăsta ar trezi și un mort!

— Vorbește-ne! — spunea Charles. — Vorbește-ne! Vino-ți în fire! Sunt eu, Charles al tău care te iubește! Mă recunoști? Uite-ți fetița! Hai, sărut-o!

Copilul întindea brațele către maică-sa ca s-o ia de gât. Întorcând capul însă, Emma spuse cu o voce sacadată:

— Nu, nu…, nimeni!

Leșină din nou. O duseră în patul ei.

Stătea întinsă, cu gura deschisă, cu ochii închiși, cu mâinile pe lângă corp, nemișcată și albă ca o statuie de ceară. Din ochi îi curgeau două pârâiașe de lacrimi care se prelingeau pe pernă.

Charles stătea în picioare în fundul alcovului, iar lângă el, farmacistul păstra acea tăcere meditativă, pe care se cuvine să o păstrezi în împrejurările serioase din viață.

— Liniștiți-vă — spuse el, apucându-l de cot. — Cred că a depășit paroxismul.

— Da, se odihnește puțin acum! — răspunse Charles, privind-o cum doarme. — Sărmana femeie!… sărmana femeie!… iar a apucat-o!

Homais întrebă atunci cum s-a petrecut accidentul. Charles răspunse că-i venise așa dintr-odată pe când mânca niște caise.

— Extraordinar!… — exclamă farmacistul. — E posibil însă ca tocmai caisele să-i fi ocazionat sincopa. Există naturi atât de sensibile la anumite mirosuri! Ba chiar ar fi o problemă interesant de studiat, atât sub aspect patologic, cât și sub aspect fiziologic. Preoții, care au folosit întotdeauna aromate în ceremoniile lor, le cunoșteau importanța. Produc o stupefacție a intelectului și provoacă extazul, lucru de altfel ușor de obținut la persoanele aparținând sexului slab, care sunt mai delicate decât ceilalți. Se cunosc cazuri de leșin la mirosul de corn ars, de pâine proaspătă…

— Aveți grijă să n-o treziți! — spuse Bovary încet.

— Și nu numai ființele omenești — continuă spițerul — sunt expuse acestor anomalii, ci chiar și animalele. Astfel, cunoașteți de bună seamă efectul afrodiziac pe care îl produce *Nepeta cataria*, pe numele ei vulgar iarba-pisicii{79}, asupra neamului felinelor; și pe de altă parte, ca să dau un exemplu, pentru care garantez că e autentic, Bridoux (unul dintre foștii mei colegi, care-și are acum farmacia pe strada Malpalu) are un câine care intră în convulsii de îndată ce-i arăți o tabacheră cu tutun de prizat. Deseori face experiența asta în fața prietenilor, în pavilionul lui din pădurea Guillaume. Cine ar crede că un simplu sternutator poate face asemenea ravagii în organismul unui patruped? E extrem de ciudat, nu-i așa?

— Da — spuse Charles, care nu-l asculta.

— Asta ne dovedește — continuă celălalt, zâmbind cu un aer de suficiență binevoitoare — nenumăratele neregularități ale sistemului nervos. În ce o privește pe doamna, mi s-a părut întotdeauna, trebuie să recunosc, o senzitivă veritabilă. De aceea, n-o să vă recomand, dragul meu prieten, niciunul dintre pretinsele remedii care, sub pretextul că atacă simptomele, atacă echilibrul umorilor. Nu, fără medicație superfluă! Regim, atâta tot! Sedative, emoliente, îndulcitoare. Și pe urmă, nu credeți că poate ar trebui să-i stimulați imaginația?

— În ce fel? Cum? — zise Bovary.

— Ei da, asta-i întrebarea! Asta-i într-adevăr întrebarea: *That is the question!* cum citeam zilele trecute în ziar.

Dar Emma, trezindu-se, strigă:

— Și scrisoarea? și scrisoarea?

Crezură că aiurează; delirul o cuprinse însă pe la miezul nopții; se declarase o febră cerebrală.

Timp de patruzeci și trei de zile, Charles nu se dezlipi de lângă ea. Își părăsi toți bolnavii; nu se mai culca, tot timpul ba îi lua pulsul, ba îi punea cataplasme cu muștar, comprese cu apă rece. Îl trimitea pe Justin până la Neufchâtel după gheață; gheața se topea pe drum; îl trimitea din nou. Îl chemă pe dl Canivet la consultație; îl aduse de la Rouen pe doctorul Larivière, fostul lui profesor; era disperat. Cel mai tare îl îngrozea starea depresivă a Emmei; fiindcă nu vorbea deloc, n-auzea nimic și părea chiar că nu suferă deloc — ca și cum trupul și sufletul s-ar fi odihnit împreună după atâtea zbateri.

Către mijlocul lui octombrie fu în stare să se ridice și să șadă în pat, rezemată de perne. Charles plânse când o văzu mâncând prima tartină cu dulceață. Își recăpătă puterile; se dădea jos din pat câteva ore, după-amiaza, și într-o zi, când se simți mai bine, Charles încercă să facă împreună, ținând-o de braț, o plimbare prin grădină. Frunzele îngălbenite acopereau nisipul aleilor; ea mergea încet, târându-și papucii și, sprijinindu-se de umărul lui Charles, zâmbea întruna.

Merseră așa până în capăt, lângă terasă. Ea își îndreptă trupul, puse mâna streașină la ochi, ca să privească; privi departe, departe de tot; la orizont însă nu se vedeau decât niște focuri mari de ierburi uscate, fumegând pe dealuri.

— O să te obosești, draga mea — zise Bovary.

Și o împinse cu blândețe sub umbrar.

— Stai jos pe banca asta: o să te simți bine.

— O, nu, nu aici, nu aici! — făcu ea cu voce pierdută.

I se făcu amețeală și chiar în seara aceea o întoarse boala, cu o evoluție mai nehotărâtă, ce-i drept, și cu aspecte mai complicate. O durea când inima, când pieptul, când capul, când membrele; avu vomismente în care Charles crezu că recunoaște primele simptome ale unui cancer.

Și, pe lângă toate astea, bietul băiat avea și necazuri cu banii!

Note

{78} Arborele morții – copac din Antile și America Ecuatorială (*Hippomane mancinella*, euphorbiacee), a cărui sevă lăptoasă este foarte otrăvitoare. Totuși, credința că e suficient să adormi la umbra lui ca să mori este exagerată.

{79} Numele de iarba-pisicii, *herbe-aux-chats*, și proprietatea menționată îi sunt atribuite și unei alte labiate, *Teucrium marum*, ca și odoleanului, *Valeriana officinalis*.