A doua zi, Charles o aduse acasă pe fetiță. Ea întrebă de maică-sa. I se răspunse că era plecată, că o să-i aducă jucării. Berthe mai vorbi de ea în câteva rânduri; apoi, cu timpul, nu se mai gândi. Veselia copilei îl îndurera pe Bovary, care mai era supus și insuportabilelor consolări ale farmacistului.
Problemele bănești reîncepură curând, întrucât dl Lheureux îl asmuți din nou pe amicul Vinçart, iar Charles se îndatoră cu sume exorbitante; căci nu acceptă în ruptul capului să vândă nici cea mai măruntă dintre mobilele ce-i aparținuseră *ei*. Faptul o scoase din fire pe maică-sa. El fu și mai indignat decât ea. Se schimbase cu totul. Ea plecă din casă.
Atunci fiecare începu să *profite*. Dra Lempereur ceru lecțiile pe șase luni, deși Emma nu luase niciodată vreuna (cu toate că-i arătase odată lui Bovary o factură achitată): avuseseră o înțelegere între ele două; cel care-i împrumuta cărți ceru abonamentul pe trei ani; coana Rollet ceru costul timbrelor pentru douăzeci de scrisori; și, cum Charles îi cerea explicații, ea avu delicatețea să-i răspundă:
— Dar ce știu eu, erau pentru afaceri.
La fiecare datorie pe care o plătea, Charles credea că era ultima. Însă apăreau din nou altele, necontenit.
Ceru niște restanțe de onorarii pentru vizite. I se arătară câteva scrisori trimise de soția lui. Trebui atunci să ceară scuze.
Félicité purta ea acum rochiile doamnei; nu pe toate însă, fiindcă pe câteva le păstrase el și mergea să le privească în odaia ei de toaletă unde se încuia; ele erau cam de aceeași înălțime și adesea Charles, văzând-o din spate, se lăsa înșelat de iluzie și-i striga:
— Mai stai, te rog, mai stai!
Dar de Rusalii, se făcu nevăzută din Yonville, fugind cu Théodore, după ce furase tot ce mai rămăsese din garderobă.
Cam la vremea aceea, dna Dupuis-văduva avu onoarea să-i anunțe și lui „căsătoria dlui Léon Dupuis, fiul ei, notar la Yvetot, cu dra Léocadie Leboeuf, din Bondeville”. Printre urări, Charles îi scrise și această frază:
„Ce s-ar fi bucurat biata mea soție!”.
Într-o zi, când, rătăcind prin casă fără țintă, urcase până în pod, simți sub papuc un cocoloș de hârtie subțire. Îl desfăcu și citi: „Curaj, Emma! Curaj! Nu vreau să-ți nenorocesc existența…”. Era scrisoarea lui Rodolphe, căzută între niște lăzi, care rămăsese acolo, și pe care vântul intrat prin lucarnă o împinsese spre ușă. Astfel că Charles rămase încremenit și cu gura căscată în același loc unde altădată, și mai palidă decât el, Emma, disperată, vrusese să moară. Până la urmă, descoperi un R. mărunt în josul celei de-a doua pagini. Ce să fie? Își aminti insistențele lui Rodolphe, dispariția lui bruscă și aerul stânjenit pe care-l avusese acesta când se mai întâlnise cu el de două-trei ori după aceea. Însă tonul respectuos al scrisorii îl păcăli:
— Poate că s-au iubit platonic — își spuse el.
De altfel, Charles nu era dintre aceia care pătrund în adâncul lucrurilor; dădu îndărăt în fața dovezilor, iar gelozia lui șovăitoare se pierdu în imensitatea durerii.
De bună seamă, gândea el, a fost adorată. Toți bărbații, în mod sigur, o poftiseră. De aceea îi apăru și mai frumoasă; îl apucă o dorință permanentă, furioasă, care-i înflăcăra disperarea și care n-avea limite, fiindcă era acum de neîmplinit.
Ca să-i placă, de parcă ar mai fi fost în viață, adoptă preferințele și ideile ei; își cumpără cizme lăcuite, luă obiceiul să poarte cravate albe. Își dădea mustățile cu fixativ și, ca și ea, semna bilete la ordin. Îl corupea de dincolo de mormânt.
Fu obligat să vândă argintăria bucată cu bucată, apoi vându mobilele din salon. Toate odăile se goliră; numai camera ei rămăsese așa ca altădată. După cină, Charles urca acolo. Trăgea masa rotundă în fața căminului și apoi aducea fotoliul *ei*. Se așeza vizavi. O lumânare ardea într-unul dintre sfeșnicele aurite. Lângă el, Berthe colora stampe.
Suferea, sărmanul, când o vedea atât de prost îmbrăcată, cu ghetele fără șireturi și cu subsuoara bluzei descusută până-n șold, fiindcă fata în casă nu se prea sinchisea. Însă era atât de dulce, de drăguță, și căpșorul ei se apleca atât de grațios lăsând să-i cadă părul blond peste obrajii trandafirii, încât îl cuprindea o încântare nesfârșită, o plăcere amestecată cu amărăciune ca vinurile prost făcute ce miros a rășină. Îi repara jucăriile, îi făcea marionete din carton sau cosea burta ruptă a păpușilor. Apoi, dacă dădea cu ochii de cutia de lucru, de vreo panglică rătăcită sau chiar de-un ac cu gămălie rămas în crăpătura mesei, cădea în visare și părea atât de trist, încât se întrista și ea ca el.
Acum nu mai trecea nimeni pe la ei; căci Justin fugise la Rouen, unde se făcuse ucenic de băcănie, iar copiii spițerului treceau din ce în ce mai rar s-o vadă pe fetiță, întrucât dl Homais, dată fiind diferența de condiție socială, nu mai dorea să prelungească intimitatea.
Orbul, pe care pomada lui nu-l putuse vindeca, se întoarse pe coasta Bois-Guillaume, unde le povestea călătorilor despre tentativa zadarnică a farmacistului, în așa fel încât Homais, când se ducea la oraș, se ascundea după perdelele *Rândunicii*, ca să nu mai dea ochii cu el. Îl ura de moarte; și în interesul propriei reputații, vrând să scape de el prin orice mijloace, își folosi împotriva lui armele secrete, ceea ce-i vădea inteligența profundă și vanitatea ticăloasă. Șase luni la rând, lumea putu deci să citească în *Fanal de Rouen* articole redactate astfel:
„Toți cei care se îndreaptă către ținuturile rodnice ale Picardiei vor fi remarcat, fără îndoială, pe coasta Bois-Guillaume, un nenorocit atins de o îngrozitoare plagă facială. Vă sâcâie, vă persecută și percepe un adevărat impozit de la călători. Mai suntem oare pe vremea acelui monstruos Ev Mediu, când li se îngăduia vagabonzilor să-și arate în piețele publice lepra și scrofulele aduse din cruciade?”.
Sau:
„Cu toate legile împotriva vagabondajului, împrejurimile marilor noastre orașe continuă să fie infestate de bande de săraci. Unii dintre ei circulă izolat și aceștia nu sunt, poate, cei mai puțin periculoși. Ce păzesc oare edilii noștri?”.
Apoi Homais născocea întâmplări:
„Ieri, pe coasta Bois-Guillaume, un cal sperios…” și urma istorisirea unui accident întâmplat din cauza orbului.
O ținu tot așa până ce orbul fu închis. Însă-i dădură drumul. El o luă iar de la început și Homais la fel. Era o adevărată luptă. Homais câștigă; deoarece dușmanul fu condamnat la internare pe viață într-un ospiciu.
Succesul ăsta îi dădu curaj; și de atunci nu se mai întâmplă nimic în arondisment, un câine călcat, un hambar aprins, o nevastă cotonogită, fără să-l aducă el la cunoștința publicului, călăuzit mereu de dragostea pentru progres și de vrăjmășia împotriva preoților. Făcea comparații între școlile primare și călugării ignorantini{107}, și nu în favoarea celor din urmă, pomenea de noaptea Sfântului Bartolomeu când era vorba de vreo danie de o sută de franci pentru biserică și denunța abuzurile, lansa vorbe de duh. Așa le zicea el. Homais era subversiv; și devenea primejdios.
Totuși, simțea că nu se poate desfășura între limitele înguste ale publicisticii și curând îi trebui o carte, o operă! Atunci compuse *Statistica generală a cantonului Yonville, urmată de observații climatologice*, iar statistica îl împinse către filozofie. Era preocupat acum de chestiunile importante: problema socială, moralizarea claselor sărace, piscicultura, cauciucul, căile ferate etc. Ajunse să-i fie rușine că e burghez. Afecta *genul artist*, fuma! Își cumpără două statuete *șic* Pompadour, pentru decorația salonului.
Însă nu se lăsa câtuși de puțin de farmacie; dimpotrivă, se ținea la curent cu cele mai recente descoperiri. Urmărea marea modă a ciocolatelor. Fu primul care aduse în Sena Inferioară *cho-ca* și *revalentia*. Se entuziasmă pentru lanțul hidroelectric al lui Pulvermacher, și chiar purta unul; iar seara, când își scotea bluza de flanelă, dna Homais rămânea uluită în fața spiralei de aur care-l ascundea și simțea crescându-i înflăcărarea pentru acest bărbat mai înzăuat decât un scit și strălucitor ca un mag.
Avu câteva idei frumoase cu privire la mormântul Emmei. Propuse mai întâi un trunchi frânt de coloană cu draperie, după aceea o piramidă, apoi un templu al Vestei, un fel de rotondă… sau chiar „un morman de ruine”. Și în toate planurile Homais nu renunța în ruptul capului la salcia plângătoare, pe care o considera simbolul obligatoriu al tristeții.
Charles făcu împreună cu el un drum la Rouen, ca să vadă monumente, la un antreprenor de pompe funebre — însoțiți fiind de un pictor, un anume Vaufrilard, prieten cu Bridoux și care făcu tot timpul calambururi. În sfârșit, după ce examină vreo sută de desene, ceru un deviz și se duse încă o dată la Rouen, Charles se hotărî pentru un mausoleu care trebuia să aibă pe cele două fețe principale „un geniu purtând o torță stinsă”.
În ce privește inscripția, Homais nu găsea nimic mai frumos ca *Sta viator*{108} și se opri la atât; își storcea creierii; toată ziua repeta: *Sta viator*… În sfârșit, găsi o continuare: *amabilem conjugem calcas*!{109}, care fu adoptată.
Lucrul ciudat era însă că Bovary, deși se gândea neîncetat la Emma, o uita; îl apuca disperarea văzând că imaginea ei îi fugea din amintire, cu toate eforturile pe care le făcea ca s-o rețină. Totuși, o visa în fiecare noapte; de fiecare dată avea același vis: se apropia de ea; dar, când s-o cuprindă, se prefăcea în putregai chiar în brațele lui.
Fu văzut timp de o săptămână intrând seara în biserică. Dl Bournisien îi făcu și el două-trei vizite, după care îl lăsă în plata Domnului. De altfel, bătrânul devenise intolerant și fanatic, după cum spunea Homais; fulmina împotriva spiritului secolului și, tot la două săptămâni, povestea negreșit la predică agonia lui Voltaire, care a murit mâncându-și excrementele, după cum bine știe fiecare.
Deși trăia cât putea de economicos, Bovary era departe de a-și putea plăti vechile datorii. Lheureux refuză să-i reînnoiască polițele. Sechestrul deveni iminent. Atunci îi ceru sprijin maică-sii, care se învoi să-și ipotecheze bunurile, dar formulând nenumărate învinuiri contra Emmei; și-i cerea în schimbul acestui sacrificiu un șal scăpat din prăpădul făcut de Félicité. Charles nu vru să i-l dea. Se certară.
Ea făcu primii pași spre împăcare, propunându-i s-o ia pe fetiță, ca s-o mai ajute în casă. Charles fu de acord. Însă, în momentul plecării, n-avu inima s-o lase. Atunci se instală ruptura definitivă, completă.
Pe măsură ce-i dispăreau legăturile sufletești, se agăța din ce în ce mai tare de dragostea pentru copil. Îl îngrijora totuși, pentru că tușea câteodată și avea și pete roșii în obraji.
Vizavi se lăfăia, înfloritoare și hilară, familia farmacistului, căruia totul îi mergea de minune. Napoléon îl ajuta în laborator, Athalie îi broda un fes grecesc, Irma decupa rondele de hârtie pentru legat borcanele cu dulceață, Franklin îi spunea dintr-o suflare tabla lui Pitagora. Era cel mai fericit dintre părinți, cel mai norocos dintre oameni.
Eroare! Îl rodea o ambiție ascunsă: Homais jinduia crucea Legiunii de Onoare. De merite nu ducea lipsă:
1. Evidențierea, pe timpul holerei, printr-un devotament fără margini; 2. publicarea, pe cheltuiala mea, a diferite lucrări de utilitate publică, cum ar fi… (și pomenea aici memoriul intitulat: *Despre cidru, despre fabricarea și efectele sale*; plus niște observațiuni despre păduchele lânos, trimise Academiei; volumul de statistică, până și teza de absolvire); fără a mai pune la socoteală că sunt membru în mai multe societăți savante (era numai într-una singură).
— În fine — zicea el, făcând o piruetă —, dacă n-ar fi decât faptul că m-am evidențiat la incendii!
Deci Homais căuta să se pună bine cu Puterea. Îi făcu mari servicii tainice dlui prefect în alegeri. Într-un cuvânt, se vându, se prostituă. Îi adresă chiar suveranului o petiție în care îl implora *să-i facă dreptate*; îl numea *bunul nostru rege* și-l compara cu Henric al IV-lea.
Și în fiecare dimineață spițerul se repezea la ziar să-și citească numirea, care nu mai venea. Până la urmă, pierzându-și răbdarea, puse să i se deseneze în grădină un răzor care închipuia steaua decorației, cu două moațe de iarbă care porneau de la vârf imitând o panglică. Se plimba primprejur, cu brațele încrucișate, meditând la neghiobia guvernului și la nerecunoștința oamenilor.
Din respect sau dintr-un fel de senzualitate care-l făcea să-și încetinească investigațiile, Charles nu deschisese încă despărțitura secretă a biroului din palisandru la care scria Emma de obicei. Într-o zi, în sfârșit, se așeză în fața lui, răsuci cheia și apăsă pe resort. Erau aici toate scrisorile lui Léon. De data asta, nu mai încăpea nicio îndoială! Le citi pe nerăsuflate până la ultima, scotoci prin toate colțurile, prin toate mobilele, prin toate sertarele, ciocăni zidurile, plângând, urlând, pierdut, nebun. Găsi o cutie și o sparse cu piciorul. Portretul lui Rodolphe îi sări în ochi, din grămada de bilețele de amor răvășite.
Lumea se mira de deznădejdea lui. Nu mai ieșea, nu mai primea pe nimeni, nu se mai ducea nici la bolnavi. Atunci pretinseră că *se închidea ca să bea*.
Uneori însă, câte-un curios se sălta peste gardul-viu al grădinii și vedea cu uimire un om cu barbă lungă, îmbrăcat în haine murdare, sălbăticit și care mergea încolo și-ncoace plângând tare.
Seara, pe timp de vară, își lua fetița și se duceau la cimitir. Se întorceau când era noapte de-a binelea, iar în piață nu mai era lumină decât la lucarna lui Binet.
Cu toate astea, voluptatea durerii nu era deplină, fiindcă n-o putea împărtăși cu nimeni din jur; și o vizita pe coana Lefrançois ca să poată vorbi despre *ea*. Însă hangița nu-l asculta decât cu o ureche, având și ea necazuri, deoarece dl Lheureux tocmai deschisese *Favoritele comerțului*, iar Hivert, care se bucura de o reputație deosebită pentru felul cum făcea comisioanele, solicita o mărire de salariu și amenința că altminteri se angajează „la Concurență”.
Într-o zi, când se dusese la târgul din Argueil ca să-și vândă calul — tot ce mai avea —, se întâlni cu Rodolphe.
Amândoi se albiră la față văzându-se. Rodolphe, care-și trimisese doar cartea de vizită, bolborosi mai întâi câteva scuze, apoi prinse curaj și împinse chiar cutezanța (era foarte cald, era în august) până la a-l invita să bea o sticlă cu bere la cârciumă.
Sprijinit în coate în fața lui, își molfăia trabucul în timp ce vorbea, iar Charles se pierdea în reverii în fața acestui chip pe care-l iubise ea. I se părea că revede ceva din ea. Era o minunăție. Ar fi vrut să fie în locul lui.
Celălalt continua să vorbească despre agricultură, vite, îngrășăminte, astupând cu fraze banale toate răgazurile în care s-ar fi putut strecura vreo aluzie. Charles nu-l asculta; Rodolphe își dădea seama de asta și-i urmărea perindarea amintirilor după mișcările chipului. Obrazul se împurpura puțin câte puțin, nările palpitau repede, buzele fremătau; ba chiar la un moment dat Charles, cuprins de o furie întunecată, îl țintui cu privirea pe Rodolphe care, încercat de un soi de teamă, se întrerupse. Însă curând, aceeași oboseală funebră îi reapăru pe chip.
— Nu vă port pică — îi spuse el.
Rodolphe rămăsese fără glas. Iar Charles, cu capul în mâini, reluă cu voce stinsă și cu accentul resemnat al durerilor fără de margini:
— Nu, nu vă mai port pică!
Adăugă chiar și o vorbă mare, singura pe care a spus-o vreodată:
— E vina fatalității!
Rodolphe, care călăuzise această fatalitate, îl găsi prea bleg pentru un bărbat în situația lui, chiar comic și cam nedemn.
A doua zi, Charles se duse să stea pe bancă, sub umbrarul de verdeață. Pete de lumină treceau printre șipci; frunzele de viță își desenau umbra pe nisip, iasomia înmiresma aerul, cerul era albastru, cantaridele zumzăiau împrejurul crinilor în floare, iar Charles se sufoca precum un adolescent sub vagile efluvii îndrăgostite care-i umpleau inima îndurerată.
La ora șapte, micuța Berthe, care nu-l văzuse toată după-amiaza, veni să-l cheme la cină.
Capul îi era dat pe spate și rezemat de perete, ochii închiși, gura deschisă și ținea în mână o șuviță lungă de păr negru.
— Hai, tată, vino! — spuse ea.
Și, crezând că vrea să se joace, îl împinse ușor. El căzu jos. Murise.
Treizeci și șase de ore mai târziu, chemat de spițer, sosi în grabă dl Canivet. Îi făcu autopsia și nu găsi nimic.
După ce se vându tot, rămaseră doisprezece franci și șaptezeci și cinci de centime, cu care s-a plătit călătoria drei Bovary până la bunică-sa. Bătrâna muri în același an; moș Rouault fiind paralizat, pe fetiță o luă în grijă o mătușă. E săracă și o trimite, ca să-și câștige traiul, într-o filatură de bumbac.
De la moartea lui Bovary, trei medici s-au perindat prin Yonville fără să facă nicio ispravă, în așa fel i-a lucrat dl Homais din capul locului. Și-a făcut o clientelă strașnică; autoritățile îl menajează, și opinia publică îl protejează.
De curând, a primit crucea Legiunii de Onoare.
Note
{107} Ignorantini este un nume pe care și l-au luat din umilință călugării ospitalieri din Ordinul Sfântului Juan de Dios, întemeiat în 1540 pentru slujirea bolnavilor și neputincioșilor. Pentru a se consacra mai bine misiunii, ei renunță la studii și nu au decât foarte puțini preoți. Termenul era folosit în batjocură în secolul al XIX-lea, împotriva fraților din celelalte ordine care organizau școli creștine.
{108} *Oprește-te, trecătorule*! (lat.).
{109} *Calci pe iubita mea soție*! (lat.).