II

Într-o noapte, către ora unsprezece, îi trezi un cal care se oprise chiar în fața ușii. Slujnica deschise gemulețul de la pod și parlamentă o vreme cu bărbatul de jos, din stradă. Venise după doctor; adusese o scrisoare. Nastasie coborî scările dârdâind și merse să deschidă pe rând broasca și zăvoarele. Omul își lăsă calul și, urmând-o pe servitoare, intră imediat după ea. Scoase din căciula de lână cu canafuri cenușii o scrisoare învelită într-o cârpă și i-o înmână precaut lui Charles, care se rezemă într-un cot de pernă ca s-o citească. Nastasie, lângă pat, ținea lumânarea. Pudică, doamna rămase cu fața la perete, întorcându-le spatele.

Prin acea scrisoare, pecetluită cu un sigiliu mic de ceară albastră, dl Bovary era implorat să vină imediat la ferma Bertaux, ca să pună la loc un picior rupt. Dar, de la Tostes la Bertaux, trecând prin Longueville și Saint-Victor, sunt șase leghe{15} bune de mers. Era întuneric beznă. Dna Bovary cea tânără se temea să n-aibă soțul vreun accident. Se luă așadar hotărârea ca rândașul să plece înainte. Charles urma să pornească după trei ore, când o să răsară luna. Aveau să trimită un puști în cale, ca să-i arate drumul către fermă și să-i deschidă porțile.

Pe la orele patru de dimineață, Charles, bine înfășurat în manta, porni la drum către Bertaux. Moleșit încă de căldura somnului, se lăsa legănat în trapul pașnic al dobitocului. Ori de câte ori acesta se oprea singur în fața gropilor înconjurate de mărăcini, săpate la marginea ogoarelor, Charles se trezea tresărind, își amintea de piciorul rupt și încerca să-și împrospăteze în memorie toate fracturile pe care le știa. Ploaia se oprise; începea să se crape de ziuă și, pe ramurile desfrunzite ale merilor, păsărelele stăteau nemișcate, zbârlindu-și penele mărunte în vântul rece al dimineții. Șesul se întindea cât vezi cu ochii, și pâlcurile de copaci din jurul fermelor făceau, din loc în loc, rare pete vineții pe întinderea cenușie care, la orizont, se contopea cu tonul mohorât al cerului. Din când în când, Charles deschidea ochii; apoi mintea-i ostenea, somnul se întorcea cu de la sine putere, ațipea în curând și-l cuprindea un fel de moțăială, în care, senzațiile cele proaspete confundându-se cu amintirile, se percepea dedublat, și student, și însurat, și culcat în pat, ca mai adineauri, și trecând prin salonul de reanimare, ca pe vremuri. Mirosul cald de cataplasme i se amesteca în minte cu mireasma proaspătă de rouă; auzea zdrăngănind pe vergele inelele de fier ale perdelelor de la paturi și pe nevastă-sa sforăind… Trecând prin Vassonville, zări la marginea unui șanț un băiețel care ședea pe iarbă.

— Dumneavoastră sunteți doctorul? — întrebă copilul.

Când auzi răspunsul lui Charles, își luă saboții în mână și începu să alerge înaintea lui.

Pe drum, ofițerul sanitar își dădu seama, din ceea ce-i spunea călăuza, că dl Rouault trebuie să fie un gospodar dintre cei mai înstăriți. Își rupsese piciorul seara, în ajun, întorcându-se de la un vecin, unde *făcuseră Boboteaza*. Nevasta lui murise de doi ani. N-o mai avea decât pe *domnișoara*, care-l ajuta să țină casa.

Făgașurile se adânciră. Se apropiau de Bertaux. Atunci puștanul se făcu nevăzut prin gaura unui gard-viu, apoi se întoarse pe la capătul unei curți ca să deschidă bariera. Calul aluneca pe iarba udă; Charles se apleca pe sub crengi. Câinii de pază lătrau de la cotețe, smucindu-se în lanțuri. Când intră la Bertaux, calul se sperie și sări brusc într-o parte.

Era o fermă arătoasă. În grajduri se vedeau, pe deasupra porților cu partea de sus deschisă, cai mari de arat care mâncau liniștiți din ieslele noi. De-a lungul clădirilor se întindea o groapă mare de bălegar, de unde ieșeau aburi, și, printre găini și curci, ciuguleau din ea și vreo cinci-șase păuni, mândria crescătorilor de orătănii din Caux{16}. Târla oilor era mare, hambarul înalt, cu pereții netezi ca-n palmă. Sub un șopron se aflau două căruțe mari și patru pluguri, cu bicele, cu hamurile, cu tot tacâmul lor, iar cergile de lână albastră se prăfuiau de pulberea măruntă căzută din fânar. Ograda era în pantă, plantată cu copaci la distanțe egale, iar dinspre baltă se auzea larma veselă a unui cârd de gâște.

O femeie tânără, într-o rochie albastră de lână merinos, cu trei volane, ieși în pragul casei pentru a-l întâmpina pe dl Bovary, pe care-l pofti în bucătărie, unde ardea un foc mare. Mâncarea oamenilor clocotea primprejur, în oale desperecheate. Haine ude erau puse la uscat înăuntrul căminului. Lopata, cleștele și ciocul foalelor, toate de proporție colosală, străluceau ca oțelul șlefuit, în timp ce pe pereți erau înșirate nenumărate ustensile de bucătărie, în care se răsfrângeau, inegal, flacăra vie din vatră alături de primele luciri ale soarelui răzbătând prin geamuri.

Charles urcă la primul etaj să-l vadă pe bolnav. Îl găsi în pat, asudând sub cuverturi, cu scufia de bumbac aruncată cât colo. Era un om scurt și gros de vreo cincizeci de ani, cu pielea albă, ochii albaștri, chelie deasupra frunții și purtând cercei. Pe un scaun, lângă el, avea o carafă mare cu rachiu, din care-și turna când și când, ca să-i mai vină inima la loc; dar, de cum îl zări pe doctor, însuflețirea îi pieri și, în loc să înjure cum făcuse de douăsprezece ore încoace, începu să scâncească încetișor.

Fractura era una simplă, fără nicio complicație. Charles nici n-ar fi îndrăznit să-și dorească alta mai ușoară. Atunci, amintindu-și cum se purtau profesorii lui la patul răniților, își îmbărbătă pacientul cu tot soiul de glume, mângâieri chirurgicale care sunt ca uleiul cu care se unge bisturiul. Ca să fabrice atele, căutară sub șopron o legătură de scândurele. Charles alese una, o tăie în bucăți și o lustrui cu un ciob de geam, în vreme ce slujnica rupea niște cearșafuri ca să facă feșe, iar dra Emma se străduia să coasă niște pernițe. Cum nu-și găsea repede cutia cu ață și ace, tatăl se impacientă; ea nu-i răspunse nimic; dar, cosând, se înțepa la degete și le ducea apoi la gură să le sugă.

Charles fu surprins de albeața unghiilor ei. Erau strălucitoare, ascuțite la vârf, mai curate ca fildeșurile de Dieppe și tăiate în formă de migdală. Totuși, nu avea o mână frumoasă, poate nu destul de palidă, cu falange cam uscate; era și prea lungă, având contururi care se mlădiau fără moliciune. Ce era frumos la ea erau ochii: deși căprui, păreau negri din cauza genelor, iar privirea i se înălța deschisă, cu o îndrăzneală candidă.

După ce termină cu pansatul, doctorul fu invitat, chiar de dl Rouault, să *ia ceva în gură* înainte de plecare.

Charles coborî în sala de la parter. Pe o măsuță, la picioarele unui pat mare cu baldachin de indiană, având un imprimeu cu personaje turcești, se aflau două tacâmuri și două pahare de argint. Se simțea un miros de stânjenel și de cearșafuri jilave venind dintr-un dulap înalt de stejar, așezat cu fața la fereastră. Jos, prin colțuri, erau puși în picioare saci cu grâu. Nu încăpuseră în hambarul de alături, la care duceau trei trepte de piatră. Ca podoabă a locuinței, era agățată într-un cui, în mijlocul peretelui a cărui zugrăveală verde se cojea de silitră, un cap de Minervă în creion, cu ramă aurită și care avea scris jos, cu litere gotice: „Dragului meu tătic”.

Vorbiră mai întâi despre bolnav, apoi despre vremea de afară, despre geruri, despre lupii care bântuiau noaptea pe câmp. Drei Rouault nu-i plăcea deloc la țară, mai ales acum, când toate grijile fermei căzuseră aproape numai pe capul ei. Cum în sală era răcoare, dârdâia mâncând, descoperindu-și puțin buzele cărnoase, pe care, când tăcea, avea obiceiul să și le mozolească.

Gâtul îi ieșea dintr-un guler alb, răsfrânt. Părul era pieptănat peste urechi în două bandouri, atât de netede, încât păreau fiecare dintr-o substanță compactă, despărțite în creștet de o cărare subțire, care se încovoia ușor după forma craniului; abia lăsând să se zărească lobul urechii, se adunau la spate într-un coc îmbelșugat, cu o mișcare unduioasă către tâmple, lucru pe care medicul de țară îl observa pentru prima oară în viață. Umerii obrajilor îi erau trandafirii. Purta, ca un bărbat, agățat printre doi nasturi de la corsaj, un lornion de baga.

Când Charles, după ce urcase să-și ia rămas-bun de la moș Rouault, reveni în sală înainte să plece, o găsi în picioare, rezemându-și fruntea de geam și privind în grădină, unde vântul doborâse aracii de fasole. Ea se întoarse.

— Căutați ceva? — întrebă.

— Cravașa, vă rog — răspunse el.

Și începu să scotocească pe pat, pe după uși, pe sub scaune; cravașa era căzută pe jos, între saci și perete. Dra Emma o zări și se aplecă peste sacii de grâu. Din galanterie, Charles se repezi și el și, cum își întindea brațul în aceeași direcție, își simți pieptul atingând ușor spinarea fetei, aplecată sub el. Se ridică îmbujorată și-l privi peste umăr, întinzându-i vâna de bou.

În loc să revină la Bertaux peste trei zile, după cum făgăduise, se înapoie chiar a doua zi, apoi regulat, de două ori pe săptămână, fără a mai pune la socoteală vizitele neașteptate pe care le făcea din când în când, ca din întâmplare.

Toate, de altfel, merseră bine; vindecarea decurse după toate regulile și, când, după patruzeci și șase de zile, moș Rouault fu văzut făcând exerciții de mers singur prin *cocioaba* lui, dl Bovary începu să fie considerat un om de mare valoare. Moș Rouault zicea că n-ar fi fost mai bine vindecat nici de cei dintâi medici din Yvetot sau chiar din Rouen.

Cât despre Charles, el nici măcar nu stătu să se întrebe de ce venea la Bertaux cu plăcere. Și, chiar dacă s-ar fi gândit, ar fi pus tot zelul pe seama gravității cazului sau poate pe câștigul la care spera. Totuși, din cauza asta oare erau vizitele la fermă o excepție încântătoare, printre ocupațiile nesărate din viața lui? În zilele cu pricina, se scula cu noaptea în cap, pornea la galop, își zorea calul, apoi se dădea jos ca să-și șteargă picioarele pe iarbă și, înainte să intre, își punea mănuși negre. Îi plăcea să se vadă ajungând în curte, să simtă bariera învârtindu-se lângă umăr, și cocoșul care cânta pe zid, și argații care-i ieșeau în întâmpinare. Îi plăceau șura și grajdurile; îi era drag moș Rouault, care bătea palma cu el, zicând că e salvatorul lui; îi erau dragi saboții mărunți ai drei Emma, pe lespezile spălate din bucătărie; tocurile înalte o mai înălțau puțin, și când mergea înaintea lui, tălpile de lemn ale saboților, ridicându-se iute, pocneau uscat pingeaua ghetei.

Ea îl însoțea întotdeauna până la prima treaptă a scării de la intrare. Când se întâmpla să nu fi fost încă adus calul, rămânea și ea acolo. Își luaseră deja rămas-bun, nu-și mai spuneau nimic; o învăluia vântul șesului, răvășindu-i cârlionții nesupuși de pe ceafă sau fluturându-i pe șold cordoanele șorțului care se răsuceau ca niște panglici. Odată, pe vreme de moină, de pe scoarța copacilor din curte se prelingea apa, iar zăpada se topea pe acoperișurile clădirilor. Ea era în prag; merse să-și caute umbreluța și o deschise. Umbrela, din mătase de culoarea gușii porumbelului, prin care răzbătea soarele, îi lumina pielea albă a feței cu răsfrângeri schimbătoare. Surâdea, de dedesubt, căldurii blânde; și răsunau picăturile de apă căzând, una câte una, pe moarul întins.

La începutul vizitelor lui Charles la Bertaux, dna Bovary cea tânără nu uita niciodată să întrebe de bolnav, ba chiar, în registrul pe care-l ținea în dublă partidă, începuse pentru dl Rouault o frumoasă pagină albă. Dar când află că avea o fată, începu să iscodească; și află că dra Rouault, crescută la mănăstire, la ursuline, primise, cum se spune, o *educație aleasă* și că, prin urmare, știa dansul, geografia, desenul, broderia și cântatul la pian. Asta era prea de tot!

„De-aia, va să zică — își spunea ea — de-aia i se luminează dumnealui fața când se duce s-o vadă și își pune vesta cea nouă, chiar cu riscul să i-o strice ploaia? Ah! Femeia asta! Femeia asta!”

Și o urî din instinct. La început, își mai ușură sufletul făcând aluzii. Charles nu le pricepu; apoi prin reflecții ocazionale, pe care el nu le comenta, de teamă să nu dezlănțuie furtuna; în cele din urmă prin imputări aruncate pe nepusă masă, la care Charles nu știa ce să zică… Cum se face că se tot ducea la Bertaux, de vreme ce dl Rouault se vindecase și dumnealor nici nu plătiseră încă? Ei! păi acolo era *o anumită persoană*, una care știa să converseze, să brodeze, o cultă. Asta-i plăcea lui: îi trebuiau demoazele de oraș! și iar începea:

— Fata lui moș Rouault, demoazelă de oraș! Să fim serioși! Bunicul lor a fost cioban și au și un văr care era cât pe-aci să ajungă în fața Curții cu Juri pentru o lovitură cam urâtă, într-o încăierare. Nu e cazul să faci atâtea farafastâcuri și să te înfățișezi duminica la biserică în rochie de mătase, ca o contesă. De altfel, vai de capul lui, că, de n-ar fi fost rapița de anul trecut, n-ar fi avut de unde plăti arenzile întârziate!

De lehamite, Charles nu mai trecu pe la Bertaux. Héloïse îl puse să jure că n-o să se mai ducă, cu mâna pe cartea de rugăciuni, după multe plânsete și sărutări, într-o mare explozie de iubire. Se supuse deci; însă îndrăzneala dorinței se răzvrăti împotriva purtării lui supuse și, printr-un fel de ipocrizie naivă, ajunse a socoti că opreliștea s-o vadă îi dădea într-un fel dreptul s-o iubească. Și apoi, văduva era slabă; avea dinți lungi; vară-iarnă, purta un șal mic negru, al cărui colț îi atârna între omoplați; talia țeapănă îi era strânsă în rochii drepte, prea scurte, care-i descopereau gleznele, cu șireturile pantofilor lătăreți încrucișate peste ciorapii gri.

Mama lui Charles venea să-i vadă din când în când; dar, după câteva zile, dobândea parcă și ea ascuțișurile nurorii; și de atunci, ca două cuțite, îl tot zgâriau cu mustrările și observațiile lor. Nu făcea bine să mănânce atât de mult! De ce-l invită întotdeauna la un păhărel pe oricine intră în casă? Ce încăpățânat, să nu vrea să poarte flanelă!

Pe la începutul primăverii se întâmplă că un notar din Ingouville, care deținea fondurile văduvei Dubuc, se îmbarcă pe un vapor, profitând de un reflux prielnic, ducând cu sine toți banii notariatului. E drept că Héloïse mai avea, pe lângă o parte dintr-o corabie, evaluată la șase mii de franci, și casa din strada Saint-François; și totuși, din toată averea, pe seama căreia se făcuse atâta tevatură, nu apărură în căsnicia lor decât câteva mobile și niște zdrențe. Situația trebui clarificată. Casa din Dieppe se dovedi a fi roasă de ipoteci până-n temelii; Dumnezeu știe ce-i dăduse spre păstrare notarului, iar partea ei din corabie nu depăși o mie de scuzi{17}. Prin urmare, cocoana mințise! În exasperarea lui, dl Bovary-tatăl, izbind un scaun de lespezi, o învinui pe nevastă-sa că le-a nenorocit feciorul, înhămându-l cu o mârțoagă ca asta, ale cărei hamuri nu făceau nici cât pielea. Veniră la Tostes. Se dădură explicații. Avură loc scene. Héloïse se aruncă plângând în brațele lui Charles, implorându-l s-o apere de părinții lui. El vru să pună o vorbă bună pentru ea. Părinții se supărară și plecară.

Însă *lovitura nimerise ținta*. După opt zile, pe când întindea niște rufe în curte, începu să scuipe sânge și, a doua zi, pe când Charles se întorsese cu spatele ca să tragă perdeaua la fereastră, ea zise doar: „Ah, Doamne!”, scoase un suspin și-și pierdu cunoștința. Murise! Ce mirare!

Când se isprăvi totul la cimitir, Charles se întoarse acasă. Nu găsi pe nimeni jos; urcă la etaj, în cameră, îi văzu rochia încă agățată la picioarele patului; atunci, sprijinit de birou, rămase așa până seara, pierdut într-o visare dureroasă. La urma urmelor, îl iubise.

Note

{15} Leghea terestră are circa 4 km.

{16} Podiș cretos din Normandia, care acoperă pe malul drept al Senei arondismentele Yvetot, Dieppe și Havre.

{17} În vorbirea secolului al XIX-lea, scudul este o monedă de cont, convențională, de trei franci; Flaubert folosește cuvântul cu acest sens. Nu se mai bat scuzi, iar termenul a rămas în amintire de la moneda numită „scud mic”, de 2 fr. 75. În numismatică, prin scud se înțelege de obicei o piesă de argint de cinci franci; au existat și scuzi de șase.