IX

Întotdeauna, după moartea cuiva, se înstăpânește un fel de uluire, într-atât de greu ne vine să înțelegem această ivire a neantului și să ne resemnăm a crede. Dar, când băgă de seamă că nu mai mișcă, Charles se aruncă peste ea, strigând:

— Adio! adio!

Homais și Canivet îl scoaseră din încăpere.

— Stăpâniți-vă!

— Da — spunea el, zbătându-se —, o să fiu cuminte, n-o să fac nimic rău. Dar dați-mi drumul! Vreau s-o văd! E nevastă-mea!

Și plângea.

— Plângeți — continuă farmacistul —, dați frâu liber naturii, are să vă facă bine.

Mai neputincios ca un copil, Charles se lăsă condus jos, în sală; și la scurt timp după aceea dl Homais se întoarse acasă.

În piață îl acostă orbul, care se târâse până la Yonville în nădejdea pomadei antiflogistice și întreba pe fiecare trecător unde locuiește spițerul.

— Ia te uită! parcă n-aș avea atâtea pe cap! Ei, nu mă interesează, vino mai târziu!

Și intră grăbit în farmacie.

Avea două scrisori de scris, de preparat o poțiune calmantă pentru Bovary, de născocit o minciună care să acopere otrăvirea și de redactat articolul pentru *Fanal*, plus că erau destui cei care-l așteptau, ca să afle ce se întâmpla; și, după ce locuitorii din Yonville aflară cu toții povestea lui, după care ea pusese, din greșeală, arsenic în loc de zahăr, când făcea o cremă de vanilie, Homais se întoarse iarăși la Bovary.

Îl găsi singur (dl Canivet tocmai plecase), stând într-un fotoliu, lângă fereastră, și fixând prostește lespezile din sală.

— Ar trebui acum să fixați ora ceremoniei — zise farmacistul.

— De ce? Care ceremonie?

Apoi adăugă, cu glas bâlbâit și temător:

— O! nu, nu-i așa? Nu, vreau s-o păstrez.

Ca să-și facă de lucru, Homais luă o carafă de pe etajeră și începu să stropească mușcatele.

— A, mulțumesc — zise Charles —, sunteți prea amabil!

Și nu-și termină fraza, sufocat de belșugul amintirilor pe care i le trezea acest gest al farmacistului.

Atunci, ca să-i mai schimbe gândurile, Homais socoti potrivit să discute un pic de horticultură; plantele aveau nevoie de umiditate. Charles încuviință plecându-și capul.

— De altminteri, vremea o să se facă iar frumoasă.

— A! — făcu Bovary.

Din lipsă de alte idei, spițerul dădu nițel la o parte perdeluțele de la geam.

— Uite, trece dl Tuvache.

Charles repetă mecanic:

— Trece dl Tuvache.

Homais nu îndrăzni să-i mai pomenească de pregătirile pentru înmormântare; abia preotul izbuti să-l convingă.

Se încuie în cabinet, luă o pană și, după ce plânse în hohote o vreme, scrise:

„*Vreau să fie îngropată în rochia de mireasă, cu pantofi albi, o coroniță. Să aibă părul desfăcut pe umeri; trei sicrie, unul de stejar, unul de mahon, unul de plumb. Să nu mi se spună nimic, voi avea puterea necesară. Să fie acoperită cu o bucată mare de catifea verde. Asta vreau. Așa să faceți*.”

Domnii rămaseră mirați foarte de ideile romanești ale lui Bovary, iar farmacistul veni de-ndată să-i spună:

— Catifeaua asta mi se pare o superfluitate. Și-apoi, cheltuielile…

— Vă privesc cumva cheltuielile? — țipă Charles. — Lăsați-mă! Nu voi o iubeați! Plecați de-aici!

Preotul îl luă de braț ca să facă o mică plimbare prin grădină. Ținu un discurs despre deșertăciunea celor pământești. Dumnezeu era foarte mare, foarte bun; trebuia să te supui fără crâcnire hotărârilor lui și chiar să-i mulțumești.

Charles izbucni în blasfeme.

— Îl detest pe Dumnezeul vostru!

— Duhul răzvrătirii tot vă mai stăpânește — oftă preotul.

Bovary era departe. Mergea cu pași mari, de-a lungul zidului, pe lângă spalier, și scrâșnea din dinți, privea spre cer cu ochi plini de blesteme; dar nici măcar o frunză nu se clinti din această pricină.

Cădea o ploaie măruntă. Charles, care era cu pieptul dezgolit, începu să dârdâie; intră să se așeze la loc în bucătărie.

La șase se auzi un zdrăngănit de fierărie în piață: sosea *Rândunica*; și el rămase cu fruntea lipită de geam, uitându-se la pasagerii care coborau pe rând. Félicité îi întinse o saltea în sufragerie; se trânti pe ea și adormi.

Deși filozof, dl Homais îi respecta pe morți. Așa că, fără să-i poarte pică sărmanului Charles, se întoarse seara pentru priveghi, aducând cu sine trei tomuri și un carnețel, ca să ia notițe.

Dl Bournisien era deja acolo, și la căpătâiul patului, care fusese scos din alcov, ardeau două lumânări mari.

Spițerul, pe care tăcerea-l stingherea, n-așteptă mult ca să formuleze câteva lamentații referitoare la „nefericita tânără”; iar preotul răspunse că acum nu le mai rămânea decât să se roage pentru ea.

— Totuși — reluă Homais —, una din două: ori a murit într-o stare de har (după expresia Bisericii), și atunci nu are nicio nevoie de rugăciunile noastre; ori a decedat nepocăită (cred că asta e expresia ecleziastică), și-atunci…

Bournisien îl întrerupse, replicându-i morocănos că nu era un motiv ca ei să nu se roage.

— Însă — obiectă farmacistul —, din moment ce Dumnezeu ne știe toate nevoile, la ce bun să ne rugăm?

— Cum — făcu preotul —, cum „la ce bun”? Nu sunteți creștin?

— S-avem iertare! — zise Homais. — Admir creștinismul. Mai întâi i-a eliberat pe sclavi, apoi a introdus o morală în lume…

— Nu e vorba de asta! Toate textele…

— Oho, în materie de texte, cercetați istoria; se știe că au fost falsificate de iezuiți.

Charles intră și, apropiindu-se de pat, dădu încet perdelele la o parte.

Emma avea capul aplecat spre umărul drept. Colțul gurii, care rămăsese deschisă, forma o gaură neagră în partea de jos a feței; degetele mari îi rămăseseră strânse în palme; genele-i păreau ninse cu un praf alb, iar ochii începeau să dispară într-o ceață vâscoasă ce semăna cu o pânză subțire, ca țesută de păianjeni. Cearșaful se lăsa în jos de la sâni până la genunchi, apoi se ridica la vârfurile degetelor de la picioare; iar Charles avea impresia că trupul ei era apăsat de mase nesfârșite, de o greutate enormă.

Orologiul bisericii bătu ora două. Se auzea vâjâitul râului ce curgea în beznă, la poalele terasei. Când și când, dl Bournisien își sufla zgomotos nasul, iar pana lui Homais scârțâia pe hârtie.

— Hai, dragă prietene, nu mai stați aici, priveliștea vă sfâșie inima!

Îndată ce Charles plecă, farmacistul și preotul reveniră la discuția lor.

— Citiți-l pe Voltaire! — zicea unul. — Citiți-l pe d’Holbach, citiți *Enciclopedia*!

— Citiți *Scrisorile unor evrei portughezi*! — spunea celălalt. — Citiți *Rațiunea creștinismului*, de Nicolas, fost magistrat!

Se încingeau, erau roșii la față, vorbeau în același timp, fără să se asculte unul pe altul; Bournisien era scandalizat de asemenea îndrăzneală; Homais se minuna de așa prostie; și nu erau departe de-a trece la insulte, când Charles se ivi din nou pe neașteptate. Era atras ca de o fascinație. Urca scara iarăși și iarăși.

Se așeza în fața ei ca s-o vadă mai bine și rămânea pierdut într-o contemplare atât de adâncă, încât nu mai era dureroasă.

Îi veneau în minte povești cu cazuri de catalepsie, miracolele magnetismului; își spunea că, prin concentrarea maximă a voinței, va reuși poate s-o readucă la viață. Ba odată se aplecă asupra ei și o strigă încetișor: „Emma! Emma!”. Răsuflarea lui puternică făcu să pâlpâie flacăra lumânărilor dinspre perete.

În zori, sosi dna Bovary-mama; îmbrățișând-o, Charles avu iar o criză de plâns. Ca și farmacistul, ea încercă să comenteze cheltuielile înmormântării. El se înfurie atât de tare, încât ea nu mai zise nimic, ba chiar trebui să se ducă de-ndată la oraș, ca să cumpere cele necesare.

Charles rămase toată după-amiaza singur; Berthe fusese trimisă la dna Homais; iar Félicité era sus, în cameră, alături de coana Lefrançois.

Seara primi vizitatori. Se ridica, le strângea mâna fără a fi în stare să scoată o vorbă, apoi aceștia se duceau să se așeze lângă cei dinainte, care formau un semicerc larg în fața căminului. Cu nasul în jos, picior peste picior, își bâțâiau talpa, scoțând din când în când câte un oftat adânc; și fiecare se plictisea din calea-afară; totuși, niciunul nu voia să cedeze și să plece primul.

Homais, când se întoarse la ora nouă (de două zile nu-l mai vedeai decât pe el în piață), transporta o provizie de camfor, benzoe și ierburi aromatice. Ducea și un vas cu clor, ca să alunge miasmele. În clipa aceea, servitoarea, dna Lefrançois și coana Bovary se învârteau în jurul Emmei, isprăvind cu îmbrăcatul; și așternură peste ea voalul lung și țeapăn, care o acoperi până la pantofii de satin.

Félicité plângea cu sughițuri:

— Ah, biata mea stăpână! sărmana mea stăpână!

— Uitați-vă la ea — suspina hangița —, cât de drăguță a rămas! Ai putea să juri c-o să se trezească dintr-o clipă într-alta!

Apoi se aplecară să-i pună coronița.

Pentru asta a trebuit să-i salte puțin capul, și din gură curse un val de lichid negru, ca o vomă.

— O, Dumnezeule! Atenție la rochie! — strigă dna Lefrançois. — Dar puneți mâna, ce stați? — îi zise ea farmacistului. — Doar nu vă e frică?

— Mie, frică?! — replică el, ridicând din umeri. — V-ați găsit! Să știți că am văzut multe, la Hôtel-Dieu, când studiam farmacia! Ne făceam punch în amfiteatrul de disecție! Filozoful nu se teme de neant; ba chiar, am spus-o de multe ori, am intenția să-mi las trupul spitalelor, ca să servească mai târziu științei.

Când sosi, preotul întrebă cum se simte domnul; și, la răspunsul spițerului, adăugă:

— Vedeți dumneavoastră, rana e încă prea proaspătă!

Atunci Homais îl ferici că nu-i expus, ca toată lumea, riscului de a pierde o tovarășă scumpă de viață; ceea ce duse la o discuție despre celibatul preoților.

— Fiindcă — zicea farmacistul — e nefiresc ca un bărbat să se lipsească de femei! S-au văzut crime…

— Dar, tunete și fulgere! — izbucni clericul. — Cum credeți că ar putea un om însurat să păstreze, de pildă, taina mărturisirii?

Homais se declară împotriva spovedaniei. Bournisien o apără; povesti cum penitenții dau înapoi lucruri furate. Cită diferite întâmplări cu hoți deveniți dintr-odată cinstiți. Unor oșteni, apropiindu-se de judecata pocăinței, li s-au deschis ochii. Era chiar în Fribourg un pastor…

Tovarășul lui dormea. Apoi, fiindcă se cam înăbușea în aerul prea greu al odăii, deschise fereastra, ceea ce-l trezi pe farmacist.

— Haideți, o priză de tutun! — îi zise acesta. — Vă rog să primiți, mai împrăștie mirosul.

Undeva, departe, se auzeau niște lătrături neîntrerupte.

— Auziți câinele cum urlă? — spuse farmacistul.

— Se pretinde că simt moartea — răspunse clericul. — Ca și albinele; zboară din stup când se prăpădește cineva.

Homais nu dădu nicio replică acestor prejudecăți, deoarece adormise la loc.

Mai robust, dl Bournisien continuă să miște buzele șopocăind o vreme; după care, pe nesimțite, bărbia îi căzu în piept, cartea neagră și groasă îi alunecă din mâini și începu să sforăie.

Unul în fața celuilalt, cu burta înainte, cu fața buhăită și expresia ursuză, după atâta dezbinare se întâlneau în sfârșit întru aceeași slăbiciune omenească; și erau la fel de neclintiți ca și cadavrul de lângă ei, care părea să doarmă.

Intrarea lui Charles nu-i deșteptă. Era pentru ultima oară. Venea să-și ia rămas-bun.

Ierburile aromatice mai fumegau, iar vârtejurile albăstrui se contopeau în dreptul pervazului cu ceața care intra de-afară. Se vedeau câteva stele, și noaptea era blândă.

Lumânările picurau lacrimi mari de ceară pe cearșafuri. Charles le privea cum ard, ostenindu-și ochii în strălucirea flăcării lor galbene.

Ape de lumină tremurau pe rochia de satin, albă ca un clar de lună. Emma dispărea sub ele; iar lui Charles i se părea că ființa ei se risipea împrejur și se pierdea în chip nedeslușit în alcătuirea lucrurilor, în liniște, în noapte, în adierea care trecea, în miresmele umede ce se ridicau din pământ.

Și apoi, deodată, o vedea în grădina de la Tostes, pe bancă, lângă gardul de porumbe, sau la Rouen, pe străzi, pe pragul casei lor, în curtea fermei Bertaux. În urechi îi răsună iarăși râsul flăcăilor voioși care dansau sub meri; parfumul părului ei se răspândise în toată încăperea, iar rochia-i foșnea în mâini cu un trosnet de scântei. Era aceeași!

Rămase îndelung așa, amintindu-și toate bucuriile pierdute, atitudinile, gesturile, timbrul glasului ei. După o disperare îl cuprindea alta, și tot așa, la nesfârșit, ca valurile fluxului ce se revarsă.

Avu o curiozitate cumplită; încet, cu inima zvâcnind, îi ridică voalul cu vârful degetelor. Dar scoase un strigăt de groază care-i trezi pe ceilalți doi. Îl duseră jos, în sală.

Mai târziu, Félicité veni să spună că cerea o șuviță de păr.

— Tai-o! — replică spițerul.

Și, cum ea nu îndrăznea, se duse chiar el, cu foarfecele-n mână. Tremura așa de tare, că-i înțepă de mai multe ori pielea de la tâmple. Până la urmă, luându-și inima în dinți, Homais clămpăni din foarfece de două-trei ori, la întâmplare, lăsând goluri albe în frumosul păr negru.

Farmacistul și preotul își continuară îndeletnicirile, mai adormind din când în când și învinovățindu-se reciproc de asta, de fiecare dată când se trezeau. Atunci dl Bournisien stropea odaia cu apă sfințită, iar Homais picura puțin clor pe jos.

Félicité avusese grijă să le lase pe comodă o sticlă de rachiu, o bucată de brânză și un cozonac mare. Așa că, pe la patru dimineața, nemaiputând să reziste, spițerul oftă:

— Zău dacă nu m-aș întrema cu ceva!

Preotul nu se lăsă rugat; ieși pentru liturghie, se întoarse; după care mâncară și băură, rânjind nițel, fără să știe de ce, însuflețiți de acea vagă veselie care ne cuprinde după perioade de tristețe; și, la ultimul păhărel, preotul îi zise farmacistului, bătându-l pe umăr:

— Până la urmă o să ne înțelegem!

Jos, în vestibul, se întâlniră cu muncitorii care tocmai soseau. Timp de două ore, Charles îndură zgomotul ciocanului care bătea scândurile. După aceea o puseră în sicriul de stejar, pe care-l băgară în celelalte două; cum însă coșciugul era prea lat, astupară rosturile cu lână dintr-o saltea. În cele din urmă, când cele trei capace au fost geluite, țintuite, sudate, o așezară în fața ușii; casa fu deschisă, și oamenii din Yonville începură să curgă.

Sosi bătrânul Rouault. Când văzu postavul negru, leșină în piață.