XII

Începură din nou să se iubească. Deseori chiar, în mijlocul zilei, Emma îi scria pe neașteptate; apoi îi făcea semn prin geam lui Justin, care, dezlegându-și repede șorțul, zbura la Huchette. Rodolphe sosea; îl chemase ca să-i spună că se plictisea, că soțul ei era odios, iar viața îngrozitoare!

— Și ce pot eu să fac? — strigă el într-o zi, pierzându-și răbdarea.

— A, dac-ai vrea tu!…

Ședea pe jos, între genunchii lui, cu bandourile desfăcute, cu privirea pierdută.

— Ce să vreau? — făcu Rodolphe.

Suspină:

— Să mergem să trăim altundeva…, departe…

— Ești nebună, pe cuvânt! — spuse el, râzând. — Se poate să spui așa ceva?

Ea aduse vorba și altă dată; el se făcu a nu înțelege și schimbă subiectul. Ce nu înțelegea el era de ce atâta tulburare la ea, într-un lucru așa simplu ca iubirea. Avea ea un țel, un motiv, o cauză auxiliară a legăturii cu el.

Într-adevăr, tandrețea ei creștea în fiecare zi, pe măsura repulsiei față de soț. Cu cât i se dădea mai deplin unuia, cu atât îl ura mai mult pe celălalt; niciodată Charles nu i se păruse atât de dezgustător, cu degetele atât de pătrățoase, cu mintea așa înceată, cu un fel de a fi atât de vulgar, decât după întâlnirile cu Rodolphe, când rămânea cu consortul. Atunci, deși făcea pe soția și pe virtuoasa, se aprindea gândindu-se la părul negru care făcea o buclă pe fruntea bronzată, la talia robustă și totuși atât de elegantă, la acel bărbat care avea atâta experiență în judecată, atâta avânt în dorință! Pentru el își pilea unghiile cu grija unui bijutier, pentru el n-avea niciodată destulă *cold-cream* pe obraz, nici destul paciuli în batiste. Se încărca de brățări, inele, coliere. Când trebuia să vină el, își umplea cele două vaze de sticlă albastră cu trandafiri, își împodobea apartamentul și propria persoană ca o curtezană în așteptarea unui prinț. Servitoarea avea mereu de spălat rufe; și, toată ziulica, Félicité nu se mișca din bucătărie, unde tânărul Justin, care-i ținea adesea de urât, o privea la treabă.

Rezemat în cot pe scândura lungă pe care călca ea, nu se mai sătura să se uite la toate lucrurile acelea femeiești întinse în jurul lui: jupoanele de șifon, eșarfele, coleretele și pantalonașii legați cu șnur, largi la șolduri și care se strâmtau în jos.

— La ce folosesc astea? — întrebă tânărul, punând mâna pe crinolină sau pe copci.

— N-ai văzut nimic niciodată? — răspundea râzând Félicité. — Ca și cum cocoana ta, dna Homais, n-ar purta tot din astea.

— Ei da! dna Homais!

Și adăuga pe un ton meditativ:

— Ce, ea e-o doamnă, ca stăpâna ta?

Dar Félicité își pierdea răbdarea tot văzându-l învârtindu-se în jurul ei. Era mai mare decât el cu șase ani, și Théodore, servitorul dlui Guillaumin, începuse să-i facă curte.

— Lasă-mă în pace! — spunea ea, mutându-și borcanul cu scrobeală. — Du-te mai bine să pisezi migdale; îți place să cotrobăi tot timpul pe lângă femei; ca să te amesteci în lucrurile astea, așteaptă să-ți crească măcar barba, broscoi obraznic.

— Hai, nu vă supărați, merg *să-i fac ghetuțele*.

Și imediat luă de pe pragul ușii încălțările Emmei, năclăite de noroi — noroiul întâlnirilor — care se desprindea în pulbere sub degetele lui și pe care-l privea urcând încetișor într-o rază de soare.

— Parcă ți-e frică să nu le strici! — spunea bucătăreasa, care nu umbla cu atâta grijă când le curăța ea, fiindcă doamna, când stofa își pierdea prospețimea, i le dădea ei.

Emma avea multe perechi de botine în dulap, pe care le arunca pe rând, fără ca Charles să-și permită vreodată cea mai măruntă observație.

La fel, scoase trei sute de franci pentru un picior de lemn pe care ea consideră necesar să i-l ofere lui Hippolyte. Tija era căptușită cu plută și avea articulații cu arcuri, o mecanică complicată acoperită cu un pantalon negru, din care ieșea o cizmă lăcuită. Însă Hippolyte, neîndrăznind să folosească un picior atât de frumos în fiecare zi, o imploră pe dna Bovary să-i facă rost de altul mai comod. Bineînțeles, medicul plăti și această achiziție.

Deci, grăjdarul, puțin câte puțin, își reluă meseria. Putea fi văzut bătând satul ca altădată și, când Charles auzea de departe, pe pavaj, zgomotul sec al bastonului, o lua repede în altă direcție.

Comanda îi fusese făcută dlui Lheureux, negustorul; asta-i dădu prilejul s-o frecventeze pe Emma. Vorbea cu ea de noile transporturi de la Paris, de multe curiozități feminine, se arăta foarte îndatoritor, și niciodată nu cerea bani. Emma se lăsa în voia acestei ușurințe cu care-și putea satisface toate capriciile. Așa că pofti, ca să i-o dea lui Rodolphe, o cravașă foarte frumoasă, care se găsea la Rouen, într-un magazin de umbrele. Dl Lheureux, săptămâna următoare, i-o puse pe masă.

Însă a doua zi se prezentă la ea cu o factură de două sute șaptezeci de franci plus câteva centime. Emma fu foarte încurcată: toate sertarele biroului erau goale; îi datorau bani pe mai mult de cincisprezece zile lui Lestiboudois, leafa pe două trimestre servitoarei și multe alte lucruri, iar Bovary aștepta cu nerăbdare banii de la dl Derozerays, care avea obiceiul să-l plătească în fiecare an pe la Sfântul Petru.

Reuși la început să-l amâne pe Lheureux; în cele din urmă el își pierdu răbdarea: era urmărit, îi lipsea capitalul și, dacă nu-i plătea nimic, era obligat să-i ia toate cumpărăturile pe care le făcuse.

— Ei, atunci, luați-le! — zise Emma.

— O, glumeam! — replică el. — Îmi pare rău numai de cravașă. Ce să-i faci! O să i-o cer înapoi domnului.

— Nu! nu! — făcu ea.

— Aha! te-am prins! — își spuse Lheureux.

Și, sigur de descoperire, ieși repetând cu jumătate de gură și fluierând, cum obișnuia:

— Fie! Vom vedea! Vom vedea!

Se gândea cum s-o scoată la capăt, când bucătăreasa, intrând, puse pe șemineu un fișic de hârtie albastră, *din partea dlui Derozerays*. Emma se repezi la el și-l desfăcu. Erau cincisprezece napoleoni. Tocmai cât îi trebuia. Auzindu-l pe Charles pe scară, aruncă aurul în sertarul ei și luă cheia.

După trei zile, Lheureux se întoarse.

— Vreau să vă propun un târg — spuse el. — Dacă, în locul sumei convenite, ați accepta…

— Poftim! — făcu ea, punându-i în mână paisprezece napoleoni.

Negustorul rămase cu gura căscată. Atunci, ca să-și ascundă dezamăgirea, începu să-și ceară mii de scuze și să-i propună o mulțime de servicii pe care Emma le refuză toate; pe urmă, rămase câteva minute pipăind în buzunarul șorțului cele două monede de câte cinci franci pe care le primise ca rest. Își făgăduia să economisească, pentru a da mai târziu îndărăt ce luase…

— Ei, na! — își spuse ea. — N-o să-și mai aducă aminte de ei.

În afară de cravașa cu mâner de argint aurit, Rodolphe primise o pecete cu deviza: *Amor nel cor*; pe lângă asta, o eșarfă ca să-și facă din ea un fular și în fine o tabacheră la fel cu cea a vicontelui, aceea pe care Charles o găsise mai de mult pe drum și pe care Emma o păstra. Totuși, aceste cadouri îl umileau. Pe multe le refuză: ea insistă, și Rodolphe se supuse până la urmă, considerând-o tiranică și prea invadatoare.

Apoi, avea idei stranii:

— Când o să bată miezul nopții — zicea ea — să te gândești la mine!

Și, dacă mărturisea că nu se gândise la ea, îi făcea un potop de reproșuri, care se terminau întotdeauna cu veșnicele cuvinte:

— Mă iubești?

— Bineînțeles că te iubesc! — răspundea el.

— Mult?

— Sigur!

— N-ai mai iubit și pe altele, nu?

— Ce, crezi că m-ai luat fecior? — exclama el, râzând.

Emma plângea, iar el încerca s-o îmbuneze, înflorindu-și asigurările cu calambururi.

— O, fac așa pentru că te iubesc! — relua ea. — Te iubesc atât de mult, că nu mă pot lipsi de tine, știi asta? Câteodată mă cuprinde o nevoie să te văd și atunci toate furiile iubirii mă sfâșie. Mă întreb: „Unde e? Poate că vorbește cu alte femei? Ele îi zâmbesc, el se apropie de ele…”. O, nu, nu-i așa că niciuna nu-ți place? Sunt altele mai frumoase; dar eu știu să iubesc mai bine! Sunt roaba și concubina ta, tu ești regele meu, idolul meu! Tu ești bun! Ești frumos! Ești inteligent! Ești puternic!

Auzise de atâtea ori spunându-i-se lucrurile astea, că nu mai aveau nimic original pentru el. Emma era la fel ca toate amantele; și farmecul noutății, căzând încet-încet ca un veșmânt, dezgolea eterna monotonie a patimii, care are întotdeauna aceleași forme și același limbaj. Bărbatul acesta cu atâta experiență nu putea deosebi sentimentele diferite, dacă se exprimau în același fel. Pentru că buze libertine sau venale îi șoptiseră alte fraze asemănătoare, nu credea decât prea puțin în candoarea celor de acum; trebuie scurtată coada vulpii, gândea el, fiindcă în spatele vorbelor exagerate se ascund sentimente mediocre: ca și cum preaplinul sufletului nu s-ar revărsa câteodată prin metaforele cele mai găunoase, fiindcă nimeni, niciodată, nu poate da măsura exactă a nevoilor, nici a concepțiilor, nici a durerilor sale, iar cuvântul omenesc este ca un ceaun dogit în care batem ritmuri de ursari, când de fapt am râvni să înduioșăm stelele.

Dar, cu acea superioritate critică a omului care rămâne distanțat în orice fel de angajament, Rodolphe găsi în această iubire alte răsfățuri pe care le putea exploata. Consideră că orice pudoare mai mult încurcă. O trată fără mănuși. Făcu din ea ceva flexibil și corupt. Emma avea un fel de atașament idiot, făcut din admirație pentru el, din voluptate pentru ea însăși, o beatitudine care o amorțea; și sufletul i se scufunda în această beție și se îneca în ea, chircindu-se, ca ducele de Clarence în butoiul cu Malvoisie{77}.

Numai datorită obiceiurilor sale amoroase, dna Bovary își schimbă atitudinea. Privirile-i deveniră mai îndrăznețe, vorbele mai libere; avu chiar lipsa de gust să se plimbe cu dl Rodolphe, cu o țigaretă în gură, *ca să sfideze lumea*; în sfârșit, cei care se mai îndoiau nu mai avură nicio îndoială când o văzură, într-o zi, coborând din *Rândunica*, cu talia strânsă într-o jachetă, ca un bărbat; și dna Bovary-mama, care, după o scenă înfiorătoare cu soțul, venise să se refugieze la fiu-său, nu fu cea mai puțin scandalizată dintre târgovețe. Multe alte lucruri nu-i plăcură: mai întâi, Charles nu-i ascultase deloc sfaturile cu privire la interzicerea romanelor; apoi, *rânduiala casei* nu-i plăcea; își îngădui câteva observații și se certară, mai ales o dată în legătură cu Félicité.

Cu o seară în urmă, dna Bovary-mama, trecând prin coridor, o surprinsese în compania unui bărbat cu barbă neagră, cam de patruzeci de ani, și care, la auzul pașilor ei, o ștersese repede din bucătărie. Aflând, Emma începu să râdă; dar cocoanei îi sări muștarul și zise că, dacă cineva ia în serios chestiunea moravurilor, trebuie să le supravegheze pe ale servitorilor.

— Pe ce lume trăiți? — zise nora, cu o privire atât de impertinentă, încât dna Bovary o întrebă dacă nu cumva își apăra propria cauză.

— Ieșiți afară! — țipă tânăra, sărind în sus.

— Emma!… mamă!… — striga Charles ca să le împace.

Însă ele, exasperate, plecaseră fiecare în altă parte. Emma bătea din picior, repetând:

— Ah! ce maniere! ce țărancă!

Charles alergă la maică-sa, care-și ieșise din fire și bâlbâia:

— E o neobrăzată! o zvânturatică! poate și mai rău!

Și voia să plece imediat, dacă cealaltă nu venea să-i ceară scuze. Charles se întoarse la nevastă-sa și o imploră să cedeze: se puse în genunchi; până la urmă, ea-i răspunse:

— Fie! mă duc.

Într-adevăr, îi întinse mâna soacrei cu o demnitate de marchiză, spunându-i:

— Scuzați-mă, doamnă.

Apoi, urcând înapoi la ea, Emma se trânti cu fața în jos pe pat și plânse ca un copil, cu capul în pernă.

Se înțeleseseră, ea și Rodolphe, ca în cazul vreunui eveniment extraordinar, să prindă de jaluzea o bucățică de hârtie albă, ca, dacă din întâmplare el ar fi fost la Yonville, să vină fuga pe aleea din spatele casei. Emma făcu semnalul; aștepta de trei sferturi de oră, când, deodată, îl zări pe Rodolphe în colțul halelor. Fu tentată să deschidă fereastra, să-l strige; dar el se și făcuse nevăzut. Căzu din nou pe pat disperată.

Nu trecu însă mult și i se păru că se plimba cineva pe trotuar. El era, fără îndoială; coborî scara, traversă curtea. Stătea acolo, afară. Se azvârli în brațele lui.

— Fii mai prudentă — zise el.

— Ah! dacă ai ști! — replică ea.

Și începu să-i povestească totul, în grabă, fără șir, exagerând faptele, inventând câteva și făcând paranteze atât de îmbelșugate, că el nu mai înțelegea nimic.

— Hai, îngerașul meu, curaj, vino-ți în fire, fii răbdătoare!

— Dar de patru ani tot rabd și sufăr!… O iubire ca a noastră ar trebui mărturisită în fața cerului! Ei mă torturează. Nu mai pot! Salvează-mă!

Se ghemuia în brațele lui Rodolphe. Ochii ei, plini de lacrimi, străluceau ca niște flăcări sub apă; pieptul i se ridica gâfâind repede; niciodată n-o iubise atât de tare; încât își pierdu capul și-i zise:

— Ce trebuie făcut? Ce vrei să fac?

— Du-mă de aici! — strigă ea. — Răpește-mă!… Oh! te implor!

Și își lipi gura de a lui, ca pentru a-i smulge consimțământul neașteptat ce se rostea printr-un sărut.

— Păi… — reluă Rodolphe.

— Ce e?

— Și fetița?

Se gândi câteva clipe, apoi răspunse:

— Mare lucru, o luăm cu noi.

— Ce femeie! — își zise el, privind-o pe când se îndepărta.

Fiindcă tocmai fugise în grădină. O strigau.

În zilele următoare, coana Bovary fu foarte uimită de metamorfoza nurorii sale. Într-adevăr, Emma se arătă mai docilă și chiar împinse deferența până la a-i cere o rețetă pentru castraveciori murați.

Făcea toate astea ca să-i înșele mai bine pe amândoi? Sau voia, dintr-un soi de stoicism voluptuos, să simtă mai intens amărăciunea produsă de tot ce avea să părăsească? De fapt însă, nici nu se sinchisea, dimpotrivă: trăia ca pierdută în degustarea anticipată a fericirii care va veni. Cu Rodolphe acesta era veșnicul subiect de discuție. Se rezema de umărul lui și murmura:

— Ei, când vom fi în diligență!… Îți dai seama? Să fie oare posibil? Mi se pare că, în momentul în care voi simți trăsura avântându-se, va fi ca și cum am urca în balon, ca și cum am porni spre nori. Știi că număr zilele?… Tu nu?

Niciodată n-a fost dna Bovary atât de frumoasă ca în această perioadă; avea acea frumusețe indescriptibilă care izvorăște din bucurie, din entuziasm, din succes și care nu este altceva decât armonia temperamentului cu împrejurările. Poftele, supărările, experiența plăcerii și iluziile ei veșnic tinere o dezvoltaseră treptat, așa cum băligarul, ploaia, vânturile și soarele ajută florile, și în sfârșit înflorea în deplinătatea firii ei. Pleoapele-i păreau desenate special pentru lungile priviri de iubire în care pupila se șterge, în timp ce respirația puternică îi îndepărta nările subțiri și îi ridica puțin colțul cărnos al buzelor, umbrit, în lumină, de puțin puf negru. S-ar fi zis că un artist iscusit în stricăciune îi așezase pe ceafă torsada părului: firele se înfășurau într-o masă grea, neglijent, și după voia adulterului, care le desfăcea în fiecare zi. Glasul îi lua acum inflexiuni mai blânde, talia la fel: ceva care te subjuga în chip subtil se răspândea chiar din cutele rochiei, din arcuirea piciorului. Charles o găsea delicioasă și de-a dreptul irezistibilă, ca la începuturile căsătoriei lor.

Când venea acasă în toiul nopții, nu îndrăznea s-o trezească. Veioza de porțelan rotunjea pe tavan o lumină tremurătoare, iar perdeluțele trase ale leagănului păreau un cort alb care se înfoia în umbră, la marginea patului. Charles le privea. I se părea că aude respirația ușoară a copilei. De acum avea să crească; fiecare anotimp urma să aducă, repede, un nou pas înainte. O vedea deja întorcându-se de la școală la căderea serii, veselă, cu bluza pătată de cerneală și ducându-și coșulețul pe braț; apoi va trebui dusă la pension, asta o să coste mult; cum o să se descurce? Atunci se gândea. Putea să ia în arendă o fermă mică prin împrejurimi, pe care s-o supravegheze chiar el, în fiecare dimineață, când se ducea să-și viziteze bolnavii. O să pună deoparte câștigul și să-l depună la casa de economii; apoi avea să cumpere acțiuni, undeva, oriunde; de altfel clientela avea să crească; se bizuia pe asta, fiindcă dorea ca Berthe să fie bine crescută, să aibă talente, să învețe pianul. Ah! ce drăguță avea să fie, mai târziu, la cincisprezece ani, când, semănând cu maică-sa, avea să poarte ca ea, în timpul verii, pălării mari de pai! De departe or să pară două surori! Și-o închipuia lucrând seara lângă ei, la lumina lămpii; o să-i brodeze papuci de casă; o să aibă grijă de gospodărie; o să umple toată casa de drăgălășenie și veselie. În sfârșit, se vor gândi s-o așeze la casa ei; o să-i găsească un băiat bun cu meserie sănătoasă; el avea s-o facă fericită; asta avea să dureze în veci.

Emma nu dormea, se prefăcea că doarme; și, în timp ce el ațipea alături, ea se trezea în alte visuri.

În galopul a patru cai, era dusă de opt zile către o țară nouă, de unde nu se vor întoarce niciodată. Mergeau, mergeau, îmbrățișați, fără să vorbească. Adesea, din vârful unui munte, zăreau deodată câte un oraș splendid cu domuri, poduri, corăbii, dumbrăvi de lămâi și catedrale de marmură albă, ale căror clopotnițe ascuțite purtau în vârf cuiburi de berze. Lăsau caii la pas din pricina lespezilor mari, iar pe jos erau buchete de flori pe care ți le ofereau femei cu corsaj roșu. Se auzeau clopotele bătând, catârii răgind, murmurul chitarelor și susurul fântânilor, ai căror stropi luați de boare răcoreau fructele, aranjate în piramide la picioarele statuilor palide, ce zâmbeau sub havuzuri. Iar apoi soseau, seara, într-un sat de pescari, unde năvoade negre se uscau în vânt, de-a lungul falezei și al căsuțelor. Acolo se opreau ca să locuiască: vor sta într-o casă scundă cu acoperiș plat, umbrită de un palmier, în adâncul unui golf, pe malul mării. O să se plimbe în gondolă, o să se legene în hamac; și existența avea să le fie ușoară și comodă ca hainele de mătase de pe ei, caldă și înstelată ca nopțile blânde pe care le vor contempla. Totuși, în imensitatea acestui viitor pe care și-l făurea în închipuire nu se întâmpla nimic deosebit: zilele, fiecare minunată, se asemănau ca valurile; și totul se legăna pe orizontul infinit, armonios, albăstriu și inundat de soare. Dar copilul începea să tușească în leagăn sau Bovary sforăia mai tare, iar Emma nu adormea decât dimineața, când zorile albeau geamurile și când micul Justin, în piață, deschidea deja obloanele farmaciei.

Îl chemase pe dl Lheureux și-i spusese:

— Aș avea nevoie de o manta, o mantie lungă, cu guler mare, căptușită.

— Plecați în călătorie? — întrebă el.

— Nu! dar… ce importanță are, pot conta pe dumneavoastră, nu-i așa? Și repede!

El se înclină.

— Aș mai avea nevoie — reluă ea — de un cufăr…, nu prea greu…, comod.

— Da, da, înțeleg, cam de nouăzeci și doi de centimetri pe cincizeci, cum se fac acum.

— Cu o valijoară pentru noapte.

„Cu siguranță, gândi Lheureux, ceva pute”.

— Și poftim, luați asta — spuse dna Bovary, scoțându-și ceasul de la cingătoare. — Vă acoperiți cheltuiala din preț.

Însă negustorul exclamă că nu trebuia, pentru că se cunoșteau; doar nu-i punea la îndoială cuvântul. Ce copilărie! Totuși, ea insistă să ia măcar lanțul și deja Lheureux îl vârâse în buzunar și se îndrepta spre ușă, când ea îl chemă înapoi.

— Veți păstra totul la dumneavoastră. Cât despre manta — păru că se gândește —, nici asta să nu mi-o aduceți; să-mi dați numai adresa lucrătorului și să-i spuneți s-o țină la dispoziția mea.

Fuga lor trebuia să aibă loc luna următoare. Ea o să plece din Yonville ca pentru a face niște comisioane la Rouen. Rodolphe avea să rezerve locuri, să ia pașapoarte și chiar să scrie la Paris, ca să rezerve diligența numai pentru ei până la Marsilia, unde aveau să cumpere o caleașcă, și de acolo să continue fără oprire, pe drumul spre Genova. Ea își va fi trimis bagajul la Lheureux, de unde va fi dus direct la *Rândunica*, astfel încât nimeni să nu aibă bănuieli; și-n toate astea, niciodată nu fusese vorba de fetița ei. Rodolphe se ferea s-o pomenească; poate că nici ea nu se mai gândea la asta.

El mai ceru un răgaz de două săptămâni, ca să termine niște treburi; apoi, după opt zile, mai ceru încă cincisprezece, apoi spuse că e bolnav; apoi plecă într-o călătorie; luna august trecu și, după toate întârzierile, hotărâră că or să plece neapărat pe patru septembrie, într-o zi de luni.

În sfârșit, sâmbăta dinainte de plecare sosi.

Rodolphe veni seara mai devreme ca de obicei.

— E gata totul? — îl întrebă ea.

— Da.

Atunci înconjurară un răzor și merseră să se așeze lângă terasă, pe creasta zidului.

— Ești trist — spuse Emma.

— Nu, de ce?

Și totuși, se uita la ea ciudat, cu tandrețe.

— Ești așa pentru că pleci? — reluă ea — pentru că-ți părăsești legăturile sufletești, viața de aici? A, înțeleg… Însă eu n-am nimic pe lume! Tu ești totul pentru mine. De aceea și eu o să fiu totul pentru tine, o să-ți fiu familie, patrie: o să te îngrijesc, o să te iubesc.

— Ești încântătoare! — zise el, luând-o în brațe.

— Chiar? — făcu ea cu un râs voluptuos. — Mă iubești? Jură-mi!

— Cum să nu te iubesc! Cum să nu te iubesc! Te ador, dragostea mea!

Luna, rotundă, de culoarea purpurei, se ridica parcă din pământ, în capătul pajiștii. Urca repede, printre ramurile plopilor, care-o ascundeau ici și colo, ca o cortină neagră, zdrențuită. Apoi apăru, în albeața-i strălucitoare, luminând cerul gol; și atunci, încetinindu-și mersul, azvârli în râu o pată mare, ce se risipea într-o puzderie de stele, iar lumina asta de argint părea că se răsucește până departe ca un șarpe fără cap acoperit cu solzi de lumină. Semăna și cu un candelabru monstruos, din care șiroiau până jos picături de diamante topite. Noaptea blândă se întindea în jurul lor; falduri de umbră umpleau frunzișurile. Emma, cu ochii pe jumătate închiși, trăgea în piept, suspinând, boarea răcoroasă. Nu-și vorbeau, fiind prea pierduți în visarea care-i cuprinsese. Li se-ntorcea în inimi dragostea zilelor de altădată, îmbelșugată și tăcută precum curgerea râului, cu tot atâta moliciune câtă răspândea în jur mireasma iasomiei, și arunca în amintirile lor umbre mai nemăsurate și mai melancolice decât cele ale sălciilor nemișcate, care se lungeau pe iarbă. Deseori, vreo vietate nocturnă, arici sau nevăstuică, plecând la vânătoare, răscolea frunzele, sau se auzea câte o piersică coaptă picând singură de pe spalier.

— Ah, ce frumoasă noapte! — spuse Rodolphe.

— O să avem și altele la fel — spuse Emma.

Și adăugă, parcă vorbind cu sine însăși:

— Da, o să fie plăcută călătoria… Și totuși, de ce mi-e inima tristă? O fi teama de necunoscut…, din cauza obiceiurilor părăsite… sau mai degrabă…? Nu, e de vină fericirea prea mare! Ce slabă sunt, nu-i așa? Iartă-mă!

— Mai e încă timp! — exclamă el. — Gândește-te, poate o să-ți pară rău mai târziu.

— Niciodată! — spuse ea aprig.

Și, apropiindu-se de el, continuă:

— Ce nenorocire mi se poate întâmpla? Nu există deșert, prăpastie sau ocean pe care nu le-aș traversa alături de tine. Cu cât vom trăi mai mult împreună, cu atât viața noastră se va transforma într-o îmbrățișare pe zi ce trece mai intensă, mai deplină! Nu va exista nimic care să ne tulbure, nicio grijă, niciun obstacol! Vom fi singuri, unul pentru altul, pe veci… Spune ceva, răspunde-mi.

El răspundea la intervale regulate: „Da… Da!…”. Emma îi trecuse degetele prin păr și repeta cu glas de copil, în ciuda lacrimilor mari care-i curgeau pe obraji:

— Rodolphe! Rodolphe!… Ah! Rodolphe, dragul și micul meu Rodolphe!

Bătu miezul nopții.

— E miezul nopții — zise ea. — Gata, s-a făcut deja mâine. Mai avem o zi!

El se ridică să plece; și, ca și cum acest gest pe care-l făcea era semnalul fugii lor, Emma îl întrebă deodată, luând un aer vesel:

— Ai pașapoartele?

— Da.

— N-ai uitat nimic?

— Nu.

— Ești sigur?

— Bineînțeles.

— O să mă aștepți la hotelul *Provence*, nu-i așa?… la prânz?

El dădu din cap.

— Pe mâine deci — spuse Emma cu o ultimă mângâiere.

Și-l privi îndepărtându-se.

El nu-și întorcea capul. Alergă după el și-i strigă, aplecându-se deasupra apei printre tufe:

— Pe mâine!

El era deja pe celălalt mal al râului și mergea repede pe pajiște.

După câteva clipe, Rodolphe se opri; și, când o văzu cu rochia albă dispărând puțin câte puțin în umbră ca o fantomă, începu să-i bată inima atât de tare, încât se rezemă de un copac ca să nu cadă.

— Ce dobitoc sunt! — făcu, înjurând de mama focului. — Oricum, era o amantă tare drăguță!

Și imediat îi reveni în minte frumusețea Emmei dimpreună cu toate plăcerile acestei iubiri. Mai întâi se înduioșă, apoi îl cuprinse revolta împotriva ei.

— Fiindcă, la urma urmei — exclamă el, gesticulând — nu pot să mă expatriez, și cu un copil pe cap.

Își spunea toate astea ca să-și întărească hotărârea.

— Și, de altfel, ce încurcături, ce cheltuială… A, nu, nu, de o mie de ori nu! Ar fi fost o prostie mult prea mare!

Note

{77} Malvoisie – vin de Monemvasia în Pelopones. Ducele de Clarence a fost, spune legenda, înecat într-un butoi cu vin de Monemvasia din ordinul lui Eduard al IV-lea, în 1478 (de fapt, executat în Turnul Londrei). Numele de Clarence vine de la o localitate din Grecia, Clarentsa, nu departe de Atena, a cărei seniorie o avusese o strămoașă de-a lui.