Citise *Paul și Virginia* și visase căsuța de bambus, pe negrul Domingo, câinele Fidèle, dar mai ales prietenia gingașă a unui frățior mai mic care-ți culege fructe roșii din vârful unor copaci mai înalți decât clopotnițele sau care vine fuga în picioarele goale prin nisip ca să-ți aducă un cuib de pasăre.
Când împlini treisprezece ani, tatăl veni cu ea la oraș ca s-o dea la mănăstire. Traseră la un han din cartierul Saint-Gervais, unde primiră la cină niște farfurii pictate care ilustrau povestea drei de La Vallière{24}. Legendele explicative, întrerupte ici și colo de zgârieturile de cuțit, preamăreau cu toatele religia, rafinamentele dragostei și fastul de la Curte.
Departe de a se plictisi la început la mănăstire, îi plăcu tovărășia măicuțelor care, ca să-i facă pe plac, o duceau în capelă, unde se ajungea din refectoriu printr-un coridor lung. Se juca foarte puțin în timpul pauzelor, prindea repede catehismul și ea era cea care răspundea întotdeauna dlui vicar la întrebările grele. Trăind astfel fără să iasă niciodată din atmosfera călduță a lecțiilor și printre acele femei cu fețe albe, purtând mătănii cu cruci de aramă, ea se moleși încetișor în toropeala mistică iscată din miresmele altarului, din răcoarea agheasmatarelor și din strălucirea lumânărilor. În loc să urmărească slujba, se uita în carte la pozele pioase cu ramă azurie și-i erau dragi mioara cea bolnavă, sfânta inimă străpunsă de săgeți ascuțite ori sărmanul Iisus care cade purtându-și crucea. Încercă, drept mortificare, să stea o zi fără să mănânce. Căuta să născocească vreun legământ de împlinit.
Când mergea la spovedanie, inventa mici păcate, ca să rămână acolo cât mai mult cu putință, îngenuncheată în umbră, cu mâinile împreunate și cu fața în dreptul grătarului de unde se auzeau șoaptele preotului. Comparații ca logodnic, soț, iubit ceresc sau cununie veșnică, ce revin mereu în predici, îi răscoleau în adâncurile sufletului duioșii neașteptate.
Seara, înainte de rugăciune, se făcea în sala de studiu o lectură religioasă. În timpul săptămânii se citea vreo prelucrare din Biblie sau *Conferințele* abatelui Frayssinous{25}, iar duminica fragmente din *Geniul creștinismului*{26}, pentru destindere. Cum mai asculta, primele dăți, plângerea sonoră a melancoliilor romantice repetându-se odată cu toate ecourile pământului și ale veșniciei! Dacă și-ar fi petrecut copilăria în odaia din spate a prăvăliei dintr-un cartier negustoresc, s-ar fi lăsat poate copleșită de revărsarea lirică a naturii, pe care de obicei n-o simțim decât prin tălmăcirea scriitorilor. Însă ea știa prea bine cum e viața la țară; cunoștea behăitul turmelor, brânzeturile, plugurile. Obișnuită fiind cu aspectele liniștite ale naturii, o atrăgeau, dimpotrivă, acelea agitate. Nu-i plăcea marea decât din pricina furtunilor, iar verdeața doar când creștea răsfirată printre ruine. Trebuia ca din toate lucrurile să tragă un fel de folos propriu; și respingea ca netrebuincios tot ceea ce inima ei nu putea consuma pe loc, deoarece avea un temperament mai mult sentimental decât artistic, căutând emoții, și nu peisaje.
Era la mănăstire o fată bătrână care venea în fiecare lună, timp de opt zile, să lucreze la rufărie. Protejată de arhiepiscopie fiindcă aparținea unei vechi familii de gentilomi ruinați la Revoluție, mânca în refectoriu la masa măicuțelor și mai stătea după aceea cu ele la taclale, înainte să se întoarcă la treaba ei. Adesea elevele fugeau din sala de studiu ca s-o viziteze. Știa pe dinafară cântece galante din secolul trecut, pe care le cânta cu voce scăzută în timp ce împungea cu acul. Povestea întâmplări, aducea știri proaspete, făcea oricui comisioane în oraș, le împrumuta pe ascuns celor mari câte un roman dintre acelea pe care le purta tot timpul în buzunarul șorțului și din care buna domnișoară înghițea ea însăși pe nerăsuflate capitole întregi în pauzele treburilor. Era vorba numai despre dragoste, îndrăgostiți, îndrăgostite, doamne persecutate leșinând în chioșcuri singuratice, surugii uciși la fiecare poștă, cai crăpând la fiecare pagină, codri întunecoși, fiori în inimă, jurăminte, hohote de plâns, lacrimi și sărutări, luntri sub clar de lună, privighetori în tufișuri, domni viteji ca niște lei, blânzi ca niște mielușei, virtuoși cum nu e nimeni, mereu bine îmbrăcați și care plâng ca niște izvoare. Timp de șase luni, la vârsta de cincisprezece ani, Emma își mânji prin urmare degetele cu pulberea vechilor cabinete de lectură{27}. Mai târziu, cu Walter Scott, se îndrăgosti de poveștile istorice, visă sipete, săli de gardă și menestreli. Ar fi vrut să trăiască într-un străvechi conac, asemenea castelanelor cu talia joasă, care își petreceau zilele sub ogive treflate, rezemate pe pervazul de piatră și cu bărbia în palmă, așteptând să vină din depărtările câmpiei un cavaler cu pană albă galopând pe un cal negru. Avea pe atunci un cult pentru Maria Stuart{28} și o venerație entuziastă pentru toate femeile ilustre și nefericite. Ioana d’Arc{29}, Héloïse{30}, Agnès Sorel{31}, *la belle Ferronnière*{32} și Clémence Isaure{33} străluceau pentru ea ca niște comete în hăul tenebros al istoriei, unde se mai puteau desluși, ici și colo, dar mai umbriți și fără nicio legătură între ei, sfântul Ludovic{34} cu stejarul lui, Bayard{35} muribund, câteva cruzimi de-ale lui Ludovic al XI-lea{36}, un pic din Noaptea Sfântului Bartolomeu{37}, panașul Bearnezului{38} și totdeauna amintirea farfuriilor pictate care-l preamăreau pe Ludovic al XIV-lea.
La ora de muzică, în romanțele pe care le cânta nu era vorba decât despre îngerași cu aripi de aur, despre madone, lagune, gondolieri, pacifice compuneri care, dincolo de nerozia stilului și imprudențele melodice, o lăsau să întrezărească ispititoarea fantasmagorie a realităților sentimentale. Unele dintre colegele ei aduceau la mănăstire *keepsakes*{39} pe care le primiseră în dar de Anul Nou. Trebuiau ascunse bine, era o întreagă poveste; le citeau în dormitor. Mânuind cu gingășie legătura de satin, Emma își ațintea privirea uimită pe numele autorilor necunoscuți care se iscăliseră în josul notațiilor, cel mai adesea conți sau viconți.
O cuprindeau fiorii când suflarea ei sălta de pe gravuri foița de mătase care se ridica îndoindu-se și apoi așternându-se ușor la loc pe pagină. După balustrada unui balcon vedeai un bărbat tânăr cu mantie scurtă, care strângea în brațe o fată în rochie albă, purtând la cingătoare o punguță; mai erau portrete anonime ale unor *ladies* englezoaice cu bucle blonde care, de sub pălăria rotundă de pai, te priveau cu ochi mari și limpezi. Le vedeai lăfăindu-se în trăsuri care lunecau prin mijlocul parcurilor, câte un ogar sărind prin fața atelajului mânat la trap de doi vizitii mititei în pantaloni albi. Altele, visând pe sofale lângă un bilețel despecetluit, contemplau luna prin fereastra întredeschisă, acoperită pe jumătate cu o perdea neagră. Naivele, cu o lacrimă prelingându-li-se pe obraz, se giugiuleau cu o turturică printre zăbrelele unei colivii gotice sau, zâmbind cu capul aplecat pe umăr, rupeau petalele unei margarete cu degetele lor ascuțite și răsfrânte în sus ca vârfurile pantofilor *à la poulaine*{40}. Erați și voi acolo, sultani cu ciubuce lungi, zăcând extatici sub umbrare în brațele cadânelor, ghiauri, iatagane turcești, fesuri grecești, și mai ales voi, priveliști albicioase din ținuturi ditirambice, care adesea ne arătați în același timp palmieri și brazi, tigri la dreapta, un leu la stânga, minarete tătărăști la orizont, ruine romane în prim-plan, apoi cămile îngenuncheate; — totul încadrat de o pădure virgină bine îngrijită, cu o rază mare de soare perpendiculară, tremurând ușor pe luciul apei, pe care se desprindeau din loc în loc, ca niște julituri albe pe un fond de oțel cenușiu, lebede înotând.
Agățat pe perete deasupra Emmei, abajurul lămpii cu ulei lumina toate aceste priveliști ale lumii care-i treceau prin fața ochilor una după alta, în liniștea dormitorului și în zvonul îndepărtat al vreunei trăsuri întârziate care mai trecea pe bulevarde.
Când muri mama ei, o plânse mult în primele zile. Puse să i se facă un tablou funebru din șuvițele de păr ale moartei, iar într-o scrisoare pe care o trimise la Bertaux, plină de cugetări triste despre viață, cerea să fie înmormântată mai târziu în același mormânt. Bietul om o crezu bolnavă și veni s-o vadă. Emma fu mulțumită în sinea ei să se vadă dintr-odată ajunsă la acest rar ideal al existențelor veștede, la care sufletele mediocre nu ajung niciodată. Astfel, se lăsă să plutească pe meandrele lamartiniene, ascultă harpe pe lacuri, toate cântecele lebedelor muribunde, toate frunzele în cădere, fecioarele neprihănite care se duc în ceruri și glasul Celui Veșnic grăind în vâlcele. Se plictisi curând, însă, nevrând să recunoască, se strădui să continue din obișnuință, apoi din vanitate, și constată cu surprindere în cele din urmă că se simte mângâiată, fără mai multă tristețe în suflet decât riduri pe frunte.
Măicuțelor, care se felicitaseră că are vocație, mare le fu mirarea când își dădură seama că dra Rouault părea să scape silinței lor. Într-adevăr, într-atât o potopiseră cu slujbe, retrete{41}, novene{42}, predici, atâta o tot dăscăliseră despre respectul cuvenit sfinților și mucenicilor, atâtea sfaturi bune îi dăduseră întru modestia trupului și mântuirea sufletului, încât ea făcu precum caii pe care-i tragi de frâu: se opri brusc și zăbala îi scăpă dintre dinți. Sufletul acesta, rămas pozitiv în toiul entuziasmelor, care iubise biserica pentru florile din altar, muzica pentru cuvintele romanțelor și literatura pentru înflăcărările ei pasionale, se răzvrătea în fața tainelor credinței, tot așa cum o scotea din sărite disciplina, care era un lucru străin firii ei. Când tatăl o scoase de la pension, nimeni nu fu mâhnit s-o vadă plecând. Maica superioară găsea chiar că-n ultimul timp devenise cam necuviincioasă față de comunitate.
Odată întoarsă acasă, Emmei îi plăcu o vreme să poruncească slugilor, apoi se scârbi de viața la țară și regretă mănăstirea. Când Charles veni la Bertaux pentru prima dată, ea se considera foarte deziluzionată, nemaiavând nimic de învățat, nemaitrebuind să simtă nimic.
Dar neliniștea căpătării unui statut nou sau poate stimulul prezenței acestui bărbat au fost de ajuns ca să înceapă a crede că dobândise în sfârșit acea minunată pasiune, ce rămăsese până atunci aidoma unei păsări mari cu penaj trandafiriu, plutind în splendoarea cerurilor poetice; și nu-și putea închipui acum că liniștea în care trăia era fericirea pe care o visase.
Note
{24} Louise de La Baume Le Blanc, ducesă de La Vallière (1644-1710), favorita lui Ludovic al XIV-lea. Deși renumită prin frumusețe, în 1674 s-a călugărit la carmelite, după ce îi dăruise regelui doi copii recunoscuți.
{25} Denis de Frayssinous (1765-1841), predicator francez care a înfruntat prigoana Revoluției. În 1825, și-a publicat „conferințele apologetice pentru tineri” sub titlul *Défense du christianisme*. Numit ministru al treburilor bisericești, s-a remarcat prin măsuri de extremă dreapta, cum ar fi suprimarea Școlii Normale și suspendarea cursurilor Școlii de Medicină.
{26} *Geniul creștinismului* (1802), lucrare de Chateaubriand în care autorul își propune să arate că religia creștină este sursa de inspirație cea mai însemnată a creației intelectuale și artistice.
{27} Primul cabinet de lectură e citat în 1704. Ideea comercială constă în a împrumuta contra cost cărți și ziare, pe atunci foarte scumpe. În secolul al XIX-lea existau cabinete cu zeci și chiar sute de mii de volume, care împrumutau după un catalog tipărit. Publicul era descris de către un inspector al guvernului sub Napoleon ca fiind format în majoritate din „tinere fete aparținând claselor mijlocie și inferioară a societății”. Unii editori publicau, iar unii autori chiar scriau, special pentru cabinetele de lectură, știut fiind că o carte de succes trebuia uneori ruptă în trei și închiriată cu ora pentru a se satisface cererea.
{28} Maria Stuart (1542-1587), regină a Scoției la vârsta de 7 zile și a Franței la 17 ani, a avut o viață bogată în aventuri ciudate. Cel puțin unul dintre soții ei a fost asasinat, un favorit italian a fost ucis cu pumnalul sub ochii ei, a dus bătălii pierdute și câștigate. Era celebră prin frumusețea și erudiția ei. Izgonită de scoțieni, a fost decapitată la ordinul Elisabetei I după o captivitate de aproape douăzeci de ani în Anglia. Schiller i-a consacrat o dramă (1800).
{29} Ioana d’Arc, supranumită Fecioara din Orléans, eroină franceză care la vârsta de treisprezece ani a auzit glasuri cerești îndemnând-o să elibereze Franța de sub ocupația engleză. În fruntea unei armate, ea îi obligă pe englezi să ridice asediul Orléans-ului și face să fie încoronat Carol al VII-lea la Reims. Capturată de burgunzii aliați cu englezii, a fost vândută acestora de către contele de Luxembourg. Un tribunal ecleziastic, avându-l în frunte pe episcopul de Beauvais, a judecat-o ca vrăjitoare, eretică și apoi recăzută în erezie; a fost arsă pe rug la 30 mai 1431. Reabilitată încă din 1456, a fost canonizată în 1920. I s-au închinat drame, epopei, poeme; printre artiștii care au zugrăvit-o se numără Shakespeare, Voltaire, Schiller, Ingres.
{30} Héloïse (1101-1164), elevă a filozofului scolastic Abélard, cu care s-a căsătorit. Acesta a ținut secretă căsătoria deoarece altfel n-ar mai fi putut profesa la Universitate, devenind laic. Unchiul fetei, considerându-se dezonorat de lipsa recunoașterii publice a legăturii, l-a castrat pe Abélard. Héloïse a intrat la mănăstire, devenind abatisă la schitul Paraclitului, dar a întreținut cu Abélard o corespondență constantă, amestec de pasiune și scolastică, religie creștină și filozofie stoică.
{31} Agnès Sorel (1422-1450), favorită a lui Carol al VII-lea, l-a sprijinit inteligent în politica de recucerire a regiunilor Franței ocupate de englezi. Fiul lui Carol al VII-lea, viitorul Ludovic al XI-lea, a fost bănuit de a fi poruncit otrăvirea ei.
{32} „*La belle Ferronnière*”, iubita lui Francisc I și soția unui burghez pe nume La Ferron. Tabloul celebru al lui Leonardo da Vinci, cunoscut sub acest nume, o reprezintă probabil pe Lucrezia Crivelli.
{33} Clémence Isaure, doamnă legendară din Toulouse căreia i s-a atribuit întemeierea acelui *Consistori del Gay Saber* care se ilustra prin organizarea unui concurs anual de poezie având ca premii diferite flori din aur. Astăzi se știe că personajul Clémence Isaure n-a existat.
{34} Sfântul Ludovic (1214-1270), numele sub care a rămas în istorie Ludovic al IX-lea, rege al Franței, participant la două cruciade, renumit prin valoarea sa morală și canonizat în 1297. Se spune că împărțea dreptatea sub un stejar din pădurea Vincennes.
{35} Bayard (1473-1524), supranumit „cavalerul fără teamă și fără prihană”, a luptat în Italia sub Ludovic al XII-lea și sub Francisc I. A apărat podul de la Garigliano singur împotriva a 200 de spanioli și a murit cu coloana vertebrală ruptă de o piatră aruncată dintr-o catapultă, sub un copac, lângă Romagnano, în timpul retragerii franceze.
{36} Ludovic al XI-lea (1423-1483), rege al Franței, care în tinerețe a uneltit împotriva propriului său tată. I s-a atribuit un caracter tenebros; se spune că nu se despărțea de Tristan l’Hermite, care era un fel de șef al poliției. A încarcerat și executat căpeteniile nobilimii recalcitrante. Politica sa l-a dus la ruină pe Carol Temerarul, duce de Burgundia, al cărui imens ducat a fost încorporat în domeniul regal.
{37} Noaptea Sfântului Bartolomeu, 23-24 august 1572, când în Paris și în provincie a avut loc, din hotărârea Caterinei de Medici și a familiei de Guise (conducătorii Ligii catolice), masacrul protestanților.
{38} Henric al IV-lea (1553-1610), rege al Béarnului și apoi al Franței, a scăpat din măcelul Nopții Sfântului Bartolomeu lepădându-se de credința reformată. A retractat abjurarea și din nou s-a convertit la catolicism pentru a putea ocupa tronul Franței. I se atribuie un mare număr de amante și de vorbe de duh. După o viață de războaie, a murit asasinat de un fanatic.
{39} Ediții de lux cu ilustrații elegante și legătură fină, conținând poeme, romanțe, texte sentimentale. Moda, venită din Anglia, a durat în Franța între 1820 și 1850. Unele aveau interfoliate și pagini albe (*album amicorum*), pe care cunoștințe și oameni celebri își puneau semnăturile însoțite de un mic text de conveniență.
{40} Pantofi cu vârful lung, ascuțit și încovoiat în sus care se purtau în Evul Mediu. Numele le vine de la originea poloneză atribuită pe atunci modei.
{41} Retreta e o perioadă de izolare sau retragere pentru reculegere.
{42} Novenele sunt rugăciuni și slujbe făcute timp de nouă zile.