Își zicea uneori că totuși acele zile ar fi trebuit să fie cele mai frumoase din viața ei, luna de miere, cum se spune. Ca să-i guste din dulceață, ar fi fost nevoie, fără îndoială, să plece în țări cu nume sonore, unde zilele de după nuntă se scurg într-o lenevie mai suavă! În trăsuri de poștă, în umbra unor storuri de mătase albastră, urci la pas drumuri priporoase, ascultând cântecul surugiului care se răsfrânge în munte dimpreună cu clopoțeii caprelor și cu vuietul surd al cascadei. Când soarele se duce la culcare, respiri pe malul golfurilor mireasma lămâilor în floare; apoi seara, pe terasa vilelor, singuri, mână în mână, vă uitați la stele făcând planuri. I se părea că anumite locuri de pe pământ trebuiau să dea naștere fericirii, ca planta căreia-i priește doar un sol anume și-i merge rău în altă parte. De ce nu putea oare și ea să se rezeme în coate pe balconul vreunui *chalet* elvețian sau să-și închidă mâhnirea într-un *cottage* scoțian, alături de un soț îmbrăcat într-un mintean de catifea neagră cu pulpane lungi și care să poarte cizme moi, o pălărie țuguiată și manșete!
Și-ar fi dorit poate pe cineva căruia să-i destăinuie toate aceste gânduri. Dar cum să exprimi o tulburare de nedescris, schimbătoare precum norii, învolburată ca vântul? Îi lipseau cuvintele, prilejul, îndrăzneala.
Și totuși, dacă Charles ar fi vrut, dacă ar fi bănuit, dacă privirea lui i-ar fi venit măcar o dată în întâmpinarea gândului, i se părea că un belșug neașteptat s-ar fi desprins din inima ei așa cum cad fructele unui pom când le atingi cu mâna. Însă, pe măsură ce intimitatea vieții lor sporea, în sufletul ei se producea un fel de desprindere interioară, care o îndepărta de el.
Prin conversația lui Charles, plată ca un trotuar, treceau ideile tuturor, în hainele de fiecare zi, fără să stârnească emoție, râs sau visare. Zicea că nu fusese niciodată curios, cât locuise la Rouen, să meargă la teatru să-i vadă pe actorii din Paris. Nu știa nici să înoate, nici să mânuiască armele, nici să tragă cu pistolul și nu putu odată să-i explice Emmei un termen de echitație întâlnit de ea într-un roman.
Un bărbat, dimpotrivă, nu trebuia oare să știe tot, să strălucească în activități cât mai felurite, să te inițieze în energiile pasiunii, în rafinamentele vieții, în toate misterele? Însă ăsta n-o învăța nimic, nu știa nimic, nu-și dorea nimic. O credea fericită; iar ei îi era necaz pe calmul lui atât de așezat, pe seninătatea lui greoaie, ba chiar pe fericirea pe care i-o dădea ea.
Câteodată desena; pentru Charles era o mare plăcere să stea acolo, în picioare, s-o privească aplecată deasupra cartonului, clipind din ochi ca să-și vadă mai bine lucrarea, sau rotunjind cu degetul mare cocoloașe din miez de pâine{43}. Cât privește pianul, cu cât degetele-i alergau mai repede, cu atât se minuna el mai tare. Ea lovea clapele cutezătoare și trecea peste toată claviatura, de sus în jos, fără întrerupere. Astfel zdruncinat, bătrânul instrument, ale cărui coarde zbârnâiau, se auzea până în capătul satului dacă era deschisă fereastra, și adeseori slujbașul portărelului, care trecea pe strada principală în capul gol și în papuci de pâslă, se oprea cu foaia în mână s-o asculte.
Pe de altă parte, Emma știa cum să-și țină casa. Le trimitea bolnavilor nota pentru consultații în scrisori atât de bine aduse din condei, încât nu dădeau impresia de factură. Când aveau la masă, duminica, vreun vecin, ea izbutea să servească un fel deosebit; se pricepea să pună pe foi de viță piramide de renglote, servea dulceață răsturnând borcănelele pe o farfurioară și chiar spunea că o să cumpere pentru desert boluri de clătit gura. Toate astea îi aduceau lui Bovary multă considerație.
Până la urmă, Charles se respectă mai mult pentru că avea o astfel de nevastă. Arăta cu mândrie, în sală, două mici schițe în creion făcute de ea, pe care le încadrase în rame foarte late și le agățase pe tapet cu niște șnururi lungi, verzi. Lumea care ieșea de la slujbă îl vedea stând în fața ușii, cu papuci de casă brodați.
Se întorcea târziu, la ora zece, uneori la miezul nopții. Atunci cerea de mâncare și, cum servitoarea se culcase, îl servea Emma. Își scotea redingota ca să mănânce mai în voie. Îi pomenea unul după altul pe oamenii întâlniți, satele pe unde umblase, rețetele pe care le scrisese și, mulțumit de sine, mânca un rest de tocană, curăța brânza de coajă, ronțăia un măr, își golea carafa, apoi se ducea la culcare, adormea pe spate și sforăia.
Cum obișnuise multă vreme să poarte o scufie de bumbac, fularul nu-i stătea pe urechi; de aceea dimineața părul îi venea alandala peste față, albit de puful din pernă, ale cărei șireturi se dezlegau peste noapte. Purta tot timpul niște ghete zdravene, care aveau la gleznă două cute oblice, în timp ce restul feței, întinsă ca pe un calapod de lemn, continua drept până la bombeu. Spunea despre ele că *sunt destul de bune pentru la țară*.
Maică-sa încuviința această economie; pentru că venea să-l vadă ca odinioară, de fiecare dată când acasă la ea avea loc vreo vijelie mai năpraznică; și totuși dna Bovary-mama părea a avea ceva împotriva nurorii. Găsea că *genul ei e cam pretențios pentru situația averii*; lemnele, zahărul și lumânările *se duceau ca la o casă mare*, iar focul care ardea în bucătărie ar fi ajuns la douăzeci și cinci de feluri de mâncare! Ea îi aranja lenjeria în dulapuri și o învăța să-l controleze pe măcelar când îi aduce carnea. Emma accepta învățăturile; dna Bovary i le oferea cu multă dărnicie; și cuvinte ca *fata mea* și *mamă* se auzeau cât era ziulica de lungă, însoțite de o frământare măruntă din buze, fiecare aruncând vorbe mieroase cu glasul tremurând de mânie.
Pe vremea dnei Dubuc, bătrâna se simțea încă preferată; dar acum, dragostea lui Charles pentru Emma i se părea un refuz al tandreții la care avea dreptul, o încălcare a ceva ce-i aparținea; și urmărea fericirea fiului cu o muțenie posomorâtă, așa cum privește omul scăpătat prin ochiurile geamului pe alții cinând în fosta lui casă. Prefăcându-se a depăna amintiri, își enumera suferințele și sacrificiile și, comparându-le cu neatențiile Emmei, conchidea că nu-i normal ca el s-o adore în chip atât de exclusiv.
Charles nu știa ce să-i răspundă; își respecta mama și își iubea nesfârșit de mult nevasta; găsea că judecata uneia era infailibilă, însă cealaltă i se părea fără cusur. Odată plecată dna Bovary, încerca să formuleze, timid și fără să modifice niciun cuvânt, una-două dintre cele mai neînsemnate observații pe care le auzise de la maică-sa. Dovedindu-i dintr-o vorbă că n-are dreptate, Emma îl trimitea să-și vadă de bolnavii lui.
Totuși, după niște teorii pe care le lua de bune, Emma pretinse să iubească. Sub clar de lună, îi recita în grădină toate versurile pătimașe pe care le știa pe de rost, îi cânta suspinând adagii melancolice; dar după aceea constata că e la fel de liniștită ca înainte, iar Charles parcă nu era nici mai îndrăgostit, nici mai răscolit.
După ce încercă astfel să-și înflăcăreze inima, fără să poată scoate măcar o scânteie, neputând de altminteri nici să înțeleagă ceea ce nu simțea și nici să creadă în ceea ce nu se manifesta sub forme convenționale, se încredință fără osteneală că patima lui Charles nu mai era deloc extraordinară. Avânturile lui deveniseră regulate; o săruta la ore fixe. Era un obicei ca oricare altul, ca un desert, previzibil după monotonia cinei.
Un paznic de vânătoare, pe care domnul îl vindecase de apă la plămâni, îi dăruise doamnei o cățelușă, un pui de ogar italian; ea o lua la plimbare, fiindcă ieșea uneori ca să rămână singură un timp și să nu mai vadă veșnica grădină și șoseaua prăfuită.
Mergea până la făgetul din Banneville, aproape de pavilionul părăsit care formează colțul zidului dinspre câmp. Erau printre buruienile din șanțul împrejmuitor trestii înalte cu frunze tăioase.
Începea să se uite primprejur, ca să vadă dacă nu se schimbase ceva de când venise ultima oară. Găsea la locul lor degețelul, muștarul sălbatic, tufele de urzici din jurul bolovanilor, petele de licheni de-a lungul celor trei ferestre ale căror obloane veșnic închise se măcinau de putregai pe zăbrelele de fier ruginit. Gândul, mai întâi fără țintă, îi rătăcea la întâmplare întocmai ca ogarca, ce dădea roată pe câmp, lătra la fluturii galbeni, fugărea chițcanii, mușcând în joacă florile de mac de pe marginea unui lan de grâu. Încetul cu încetul, gândurile i se adunau și, așezată pe iarbă, pe care o scormonea înfigând vârful umbrelei, Emma își repeta:
— De ce m-oi fi măritat, Dumnezeule?
Se întreba dacă n-ar fi fost posibil, printr-un joc al întâmplării, să fi întâlnit alt bărbat; și încerca să-și închipuie acele întâmplări nepetrecute, acea viață deosebită, acel soț pe care nu-l cunoștea. Într-adevăr, nu erau toți ca ăsta. Ar fi putut fi frumos, spiritual, distins, atrăgător, așa cum erau fără îndoială cei pe care-i luaseră fostele sale colege de la mănăstire. Ce făceau ele acum? La oraș, prin larma străzii, în zumzetul teatrelor și sub luminile balurilor, duceau o viață care face să-ți crească inima, iar simțurile să se deschidă ca o floare. Dar ea? Viața ei era rece ca un pod de casă cu ferestruica spre nord, și plictisul, tăcut păianjen, îi țesea pânze în întuneric prin toate ungherele inimii. Își amintea zilele de împărțire a premiilor, când urca pe podium să-și ia coronița. Cu părul împletit, în rochia albă și cu pantofi ușori din stofă de culoarea porumbelor, arăta drăguță, iar domnii, când se întorcea la locul ei, se aplecau s-o complimenteze; curtea era plină de calești, fetele-i spuneau la revedere prin portiere, iar profesorul de muzică trecea cu cutia viorii în mână, salutând. Ce departe erau toate acestea, ce departe!
O chema pe Djali, o lua între genunchi, își trecea degetele peste capul ei lung și subțire și-i spunea:
— Hai, sărută-ți stăpâna, tu, care n-ai niciun necaz.
Apoi, cercetând aerul melancolic al zveltului animal, care căsca pe îndelete, se înduioșa și, asemănând-o cu sine, îi vorbea cu voce tare, cum ar fi mângâiat pe cineva îndurerat.
Veneau câteodată rafale de vânt, briza mării care, trecând dintr-odată pe toată întinderea ținutului Caux, aducea până departe în câmpie o răcoare sărată. Stufărișul șuiera, iar frunzele de fag foșneau într-un freamăt iute, în timp ce vârfurile copacilor, legănându-se mereu, își continuau murmurul vast. Emma își strângea șalul pe umeri și se ridica.
Pe alee, o lucoare verde răsfrântă de frunziș lumina mușchiul scurt ce trosnea ușor sub pașii ei. Soarele apunea; cerul era roșu printre crengi, iar tulpinile, toate aidoma, ale pomilor sădiți în linie dreaptă păreau o colonadă întunecată desprinzându-se pe un fond auriu; o cuprindea teama, o chema pe Djali, se întorcea repede la Tostes pe drumul mare, se cuibărea într-un fotoliu și nu mai scotea o vorbă toată seara.
Însă, spre sfârșitul lui septembrie, în viața ei apăru ceva extraordinar; fu invitată la Vaubyessard, la marchizul d’Andervilliers.
Fost secretar de stat pe timpul Restaurației, marchizul, încercând să se întoarcă în viața politică, își pregătea pe îndelete candidatura la Camera Deputaților. Iarna împărțea în dreapta și-n stânga legături de lemne, iar în Consiliul general{44} cerea întotdeauna cu aprindere să se construiască drumuri la el în arondisment. Avusese în timpul caniculei un abces în gură, de care îl scăpase Charles, ca prin minune, cu o tăietură îndemânatică de lanțetă. Omul care îi vedea de afaceri, trimis la Tostes să plătească operația, povesti seara că văzuse în grădinița doctorului niște cireșe nemaipomenite. Cum cireșilor le mergea rău la Vaubyessard, dl marchiz ceru câțiva puieți lui Bovary, pentru care îi mulțumi personal, o zări pe Emma, găsi că are o talie drăguță și că nu saluta deloc ca o țărancă; astfel că celor de la castel nu li se păru că ar întrece măsura complezenței și nici, pe de altă parte, că ar comite o stângăcie, dacă o invită pe tânăra pereche.
Într-o miercuri, la ora trei, dl și dna Bovary, urcați în docarul lor, plecară spre Vaubyessard, cu un cufăr uriaș legat la spate și cu o cutie de pălării agățată înaintea caprei. În afară de astea, Charles ținea între picioare o cutie de carton.
Ajunseră la căderea nopții, când începeau să se aprindă lampioanele în parc, ca să lumineze calea trăsurilor.
Note
{43} Folosite în loc de radieră.
{44} Consiliul general era o adunare electivă a reprezentanților cantoanelor. Departamentul (echivalentul unui județ) e împărțit în arondismente, iar acestea în cantoane.