VII

Ziua următoare fu pentru Emma funebră. Totul i se păru învăluit într-o atmosferă întunecată care plutea nedeslușit pe deasupra lucrurilor, și durerea năvălea în sufletul ei hăulind domol, ca vântul iernii prin castele părăsite. Era un soi de reverie despre ceva ce nu se va mai întoarce, oboseala care te cuprinde după fiecare fapt împlinit, în sfârșit, acea durere pe care ți-o dă întreruperea oricărei mișcări obișnuite, încetarea bruscă a unei vibrații prelungite.

Ca și după întoarcerea de la Vaubyessard, când i se învârtejeau cadrilurile în cap, era cuprinsă de o melancolie posacă, de o deznădejde amorțită. Léon îi părea acum mai înalt, mai frumos, mai duios, mai vag; deși se despărțise de ea, nu o părăsise, era de față, iar umbra lui parcă mai rămăsese pe pereții casei. Nu putea să-și ia ochii de la covorul pe care călcase el, de la fotoliile goale unde stătuse el. Râul curgea mereu, rostogolind încet valuri mărunte de-a lungul malului lunecos. Pe acolo se plimbaseră împreună de multe ori, ascultând același clipocit al undelor, pe pietrele acoperite de mușchi. Ce zile însorite au avut! Ce după-amieze frumoase, singuri, la umbră, în fundul grădinii! El citea tare, cu capul gol, stând pe un scăunel de crengi; adierea răcoroasă dinspre pajiște făcea să tremure paginile cărții și călțunașii de sub umbrar… Ah! plecase, singurul farmec al vieții ei, singura speranță posibilă a unei împliniri! Cum de nu prinsese ea fericirea aceea, când i-a ieșit în cale! De ce n-a ținut-o cu amândouă mâinile, cu genunchii, când voia să-i scape? Și se blestemă că nu-l iubise pe Léon; i se făcu sete de buzele lui. Îi veni să alerge după el, să se arunce în brațele lui, să-i spună: „Iată-mă, sunt a ta!”. Dar Emma se împiedica dinainte de toate greutățile înfăptuirii, iar dorințele ei, sporite de regret, deveneau cu atât mai scormonitoare.

De atunci, amintirea lui Léon fu miezul suferinței sale; căci pâlpâia acolo mai tare decât un foc uitat de drumeți în zăpadă prin stepele Rusiei. Alerga spre el, se ghemuia lângă el, îi răscolea cu grijă tăciunii gata să se stingă, căuta necontenit în jur tot ce putea să-l întețească: amintirile cele mai îndepărtate, ca și împrejurările cele mai nemijlocite, ceea ce simțea și ceea ce-și imagina, dorințele ei de voluptate care se risipeau, proiectele de fericire care trosneau în vânt ca niște ramuri uscate, virtutea ei stearpă, nădejdile surpate, gunoiul vieții casnice, aduna tot, lua tot, folosea tot ca să-și încălzească tristețea.

Cu toate acestea, vâlvătăile se potoliră, fie din cauză că provizia se consumase singură, fie că fusese îndesată prea tare. Iubirea se stinse puțin câte puțin din pricina absenței, iar părerea de rău fu înăbușită de obișnuință; lucoarea de incendiu care-i împurpura cerul palid se înveli în umbră și se șterse treptat. Conștiința fiindu-i toropită, luă sila față de soț drept jind după amant, și arsurile urii drept căldura tandreței; dar cum uraganul sufla în continuare, cum patima se mistui până se făcu scrum, cum nu veni niciun ajutor și nu apăru nicio rază de soare, pretutindeni în jur se făcu întuneric deplin, iar ea se simți pierdută într-un ger groaznic care-i cuprindea toată ființa.

Atunci începură din nou zilele chinuite de la Tostes. Se socotea acum mult mai nefericită, căci avea experiența durerii, și era convinsă că nu se va sfârși niciodată.

O femeie care-și impusese sacrificii atât de mari își putea permite tot felul de fantezii. Își cumpără un scăunel de rugăciune gotic și cheltui într-o lună paisprezece franci pe lămâi, ca să-și curețe unghiile; scrise la Rouen să i se trimită o rochie de cașmir albastru; alese de la Lheureux cea mai frumoasă eșarfă din câte avea acesta și se încinse cu ea peste halatul de casă; și stătea întinsă pe canapea dichisită astfel, cu obloanele trase și cu o carte în mână.

Își schimba des coafura: ba se pieptăna ca o chinezoaică, ba își făcea bucle moi sau cozi împletite; își făcu chiar o cărare pe o parte și-și încreți părul pe dedesubt, ca un bărbat.

Vru să învețe italienește: cumpără dicționare, o carte de gramatică, un teanc de hârtie albă. Încercă să citească ceva serios, istorie sau filozofie. Uneori, noaptea, Charles sărea din somn, crezând că era chemat să vadă vreun bolnav.

— Vin acum — bolborosea el.

Însă nu era decât un chibrit pe care Emma-l scăpăra ca să aprindă iar lampa. Cu lecturile ei era la fel ca și cu goblenurile care, abia începute, îi umpleau dulapul; le lua, le lăsa, se apuca de altele.

Avea momente când putea fi ușor împinsă spre extravaganțe. Într-o zi susținu, contrazicându-și soțul, că ar fi în stare să bea o jumătate de pahar mare de rachiu și, cum Charles făcu prostia s-o sfideze, Emma bău paharul până la fund.

În ciuda aerelor ei *zvânturatice* (cum spuneau burghezele din Yonville), Emma nu părea totuși voioasă și, de obicei, avea în colțul buzelor acel rictus neclintit care încrețește chipul fetelor bătrâne și pe al ambițioșilor înfrânți. Era palidă toată, albă ca cearșaful; pielea nasului era întinsă către nări, ochii te priveau vag. Fiindcă-și descoperise trei fire de păr alb la tâmple, începu să vorbească despre bătrânețe.

Adesea o apucau un fel de sfârșeli. Într-o zi chiar scuipă sânge și, cum Charles se tot agita, fără să-și ascundă îngrijorarea, Emma spuse:

— Ei, și! Ce mai contează?

Charles se ascunse în cabinetul său și plânse cu coatele pe masă, stând în fotoliul de la birou, sub capul frenologic.

Atunci îi scrise maică-sii rugând-o să vină, și avură lungi deliberări în legătură cu Emma.

Ce hotărâre să ia? Ce să facă, de vreme ce ea refuza orice tratament?

— Știi ce i-ar trebui nevesti-tii? — începea iar coana Bovary. — O activitate forțată, o treabă manuală! Dacă ar fi nevoită, ca atâtea altele, să-și câștige pâinea, n-ar avea sastiselile astea, care-i vin dintr-o mulțime de idei pe care și le bagă în cap, și din trândăvia în care trăiește.

— Și totuși e ocupată — spunea Charles.

— A, e ocupată! Și cu ce, mă rog? Citește romane, cărți proaste, lucrări care sunt împotriva religiei și în care își bat joc de preoți cu vorbe luate din Voltaire. Însă toate astea te duc departe, măi băiete, și un om fără credință o apucă până la urmă pe calea cea rea.

Se hotărî deci că o vor împiedica pe Emma să citească romane. Isprava nu părea deloc ușoară. Cocoana luă sarcina asupra ei: când avea să treacă prin Rouen, se va duce personal la cel care împrumuta cărți și-i va transmite că Emma încetează abonamentele. N-ar avea oare chiar dreptul să anunțe poliția, dacă librarul s-ar înverșuna în îndeletnicirea lui de otrăvitor?

Despărțirea dintre soacră și noră fu rece. Timp de trei săptămâni, cât stătuseră împreună, nu schimbaseră două cuvinte, în afară de informații și complimente, pe care și le adresau când se întâlneau la masă, și seara înainte de a se duce la culcare.

Dna Bovary-mama plecă într-o miercuri — zi de târg la Yonville.

Dis-de-dimineață, în piață circulația era încurcată de un șir lung de șarete rezemate-n coadă și cu hulubele în aer, care se întindeau de-a lungul caselor, de la biserică până la han. De cealaltă parte erau corturi de pânză unde se vindeau bumbăcărie, pături și ciorapi de lână, laolaltă cu căpestre pentru cai și pachete cu panglici albastre, ale căror capete fâlfâiau în vânt. Pe jos erau înșirate articole de fierărie, printre piramide de ouă și coșuri cu brânză, din care ieșeau paie lipicioase; lângă treierătoarele de grâu, niște găini care cloncăneau în cuști își scoteau gâturile printre zăbrele. Mulțimea, îngrămădindu-se în același loc, de unde nu se mai urnea, era uneori cât pe-aci să spargă vitrina farmaciei. Miercurea, spițeria nu se golea o clipă, și lumea se înghesuia nu atât ca să cumpere doctorii, cât pentru consultații, atât era de mare faima jupânului Homais în satele dimprejur. Siguranța lui robustă îi fascinase pe țărani. Îl considerau mai mare doctor decât toți doctorii.

Emma stătea sprijinită în coate la fereastră (stătea de multe ori așa; în provincie, fereastra ține loc și de teatru, și de plimbare) și se distra privind bulucul țopârlanilor, când zări un domn îmbrăcat într-o redingotă de catifea verde. Avea mănuși galbene, cu toate că era încălțat cu niște ghetre groase, și se îndrepta spre casa medicului, urmat de un țăran care mergea cu capul în jos, cu o înfățișare foarte gânditoare.

— Pot să-l văd pe domnul? — îl întrebă pe Justin, care tăifăsuia în prag cu Félicité.

Și, luându-l drept un servitor de-al casei:

— Spuneți-i că a venit dl Rodolphe Boulanger de la Huchette.

Nou-sositul adăugase numelui său acel „de la” nu dintr-o vanitate teritorială, ci ca să se știe despre cine e vorba. La Huchette era, într-adevăr, o moșie aproape de Yonville, din care cumpărase castelul împreună cu două ferme pe care le cultiva singur, fără ca totuși să-și bată prea mult capul. Ducea o viață de burlac și se spunea că are *o rentă de cel puțin cincisprezece mii de livre*!

Charles intră în sală. Dl Boulanger își prezentă omul cu care venise și care voia să i se ia sânge pentru că simțea *furnici în tot trupul*.

— Asta o să mă curețe — obiectă el la orice argumente.

Bovary porunci deci să i se aducă o fașă și un lighean și-l rugă pe Justin să-l țină. Apoi îi spuse săteanului, care se îngălbenise deja:

— Nu-ți fie frică, voinicule.

— Nu, nu — răspunse celălalt — dați-i înainte!

Și, foarte fudul, își întinse brațul gros. Când îl înțepă cu lanțeta, sângele țâșni împroșcând până-n oglindă.

— Mai aproape vasul! — strigă Charles.

— *Ete!* — făcu țăranul — ai putea să juri că-i un izvoraș care curge! Ce sânge roșu am! ăsta-i semn bun, nu-i așa?

— Uneori — reluă ofițerul sanitar — nu simți nimic la început, și numai după aceea se declară sincopa, mai ales la oameni cu o constituție solidă cum e ăsta.

Când auzi vorbele acestea, țăranul scăpă cutia pe care o tot învârtea între degete. Spătarul scaunului trosni sub o convulsie a umerilor. Pălăria îi căzu pe jos.

— Mă așteptam la asta — zise Bovary, punând degetul pe venă.

Ligheanul începea să tremure în mâinile lui Justin; i se înmuiară genunchii și se albi la față.

— Nevastă! Nevastă! — strigă Charles.

Emma coborî scara într-un suflet.

— Oțet! — strigă el. — Ah, Doamne, doi deodată!

Și, de emoție, nu izbutea să pună compresa.

— Nu-i nimic — spunea foarte liniștit dl Boulanger, luându-l pe Justin în brațe.

Și-l așeză pe masă, cu spatele sprijinit de perete.

Dna Bovary începu să-i scoată cravata. Dădu peste un nod la șnururile cămășii; timp de câteva minute, își mișcă degetele ușoare pe gâtul băiatului; turnă apoi oțet pe batista ei de olandă și începu să-i umezească tâmplele, suflând delicat pe deasupra.

Căruțașul își reveni în simțiri, dar sincopa lui Justin continua, și pupilele i se pierdeau în sclerotica palidă, ca niște flori albastre în lapte.

— Ar trebui să nu mai vadă asta — spuse Charles.

Dna Bovary luă ligheanul, ca să-l pună sub masă; în mișcarea pe care o făcu aplecându-se, rochia (era o rochie de vară cu patru volane, de culoare galbenă, cu talia sus și poale largi) se înfoie în jurul ei pe lespezile sălii; și, cum Emma, ghemuită, se clătina puțin depărtând brațele, înfoierea stofei se turtea din loc în loc, după mlădierile mijlocului. Se duse apoi să ia o carafă cu apă și tocmai dizolva în ea niște bucăți de zahăr, când sosi farmacistul. Servitoarea îl chemase în timpul zăpăcelii; când văzu că elevul său deschisese ochii, răsuflă ușurat. Pe urmă, începu să se învârtească în jurul lui, privindu-l de sus în jos și zicând:

— Prostule, prostuțule, prost ca noaptea, zău așa! Ce mare lucru, la urma urmei, o flebotomie{64}! Tocmai tu, un flăcău care nu se teme de nimic! Care se cațără ca o veveriță, așa cum îl vedeți, să bată nucii la înălțimi amețitoare. A, păi da, hai, laudă-te! Frumoase însușiri pentru cineva care vrea să exercite mai târziu farmacia; fiindcă te poți trezi chemat, în împrejurări grave, în fața tribunalelor, ca să luminezi conștiința magistraților; și, cu toate acestea, va trebui să-ți păstrezi sângele rece, să judeci, să arăți că ești bărbat sau, dacă nu, să te faci de râs ca un imbecil!

Justin nu răspundea. Spițerul continuă:

— Cine te-a rugat să vii? Mereu îi încurci pe domnul și pe doamna. De altfel, miercurea mă pot și mai puțin lipsi de tine. Am douăzeci de oameni acasă în clipa asta. Am lăsat totul baltă, pentru că-mi pasă de tine. Hai, du-te! Fuga! Așteaptă-mă acolo, și ochii-n patru la borcane!

După ce Justin se îmbrăcă și plecă, mai vorbiră puțin despre leșinuri. Dna Bovary nu pățise niciodată așa ceva.

— Nemaipomenit pentru o doamnă! — spuse dl Boulanger. — Altminteri însă, există unii oameni foarte sensibili. Am văzut de pildă, la un duel, un martor pierzându-și cunoștința numai când a auzit încărcându-se pistoalele.

— Eu — zise spițerul — când văd sânge de-al altora n-am absolut nimic; dar numai ideea că ar curge al meu ar fi de ajuns să mă facă să leșin, dacă m-aș gândi mai mult.

Între timp, dl Boulanger îi dădu drumul servitorului, rugându-l să se astâmpere, acum că-și făcuse cheful.

— Toanele lui mi-au oferit privilegiul de a vă cunoaște — adăugă el.

Și o privea pe Emma în timp ce rosti aceste vorbe.

Apoi puse trei franci pe colțul mesei, salută nepăsător și plecă.

Ajunse repede de cealaltă parte a râului (acesta era drumul de întoarcere spre Huchette), și Emma îl zări pe pajiște, mergând pe sub plopi, încetinind pasul din când în când, ca un om adâncit în cugetări.

„E foarte drăguță! își spunea el; e foarte drăguță nevasta asta a medicului! Dinți frumoși, ochi negri, picior cochet; și ținuta de pariziancă. De unde dracu’ o fi apărut? Unde o fi găsit-o pămpălăul ăsta?”

Dl Rodolphe Boulanger avea treizeci și patru de ani; avea o fire brutală și o inteligență ageră; de altfel, avusese mult de-a face cu femeile și se pricepea la ele. Asta i se păruse frumoasă; așa că se gândea la ea și la bărbatul ei.

„Cred că e tare dobitoc. Iar ea s-a săturat de el, cu siguranță. Are unghiile murdare și o barbă de trei zile. În timp ce el bate drumurile pe la bolnavii lui, ea stă acasă și cârpește ciorapi. Și ce ne plictisim! și ce-am mai vrea să stăm la oraș, să dansăm polca în fiecare seară! Biata femeiușcă! Oftează după dragoste ca un crap după apă, pe masa din bucătărie. Din trei vorbe curtenitoare, e în stare să te adore, sunt sigur! Ar fi gingaș! încântător!… Da, dar cum să scapi de ea pe urmă?”

Atunci complicațiile plăcerii, întrevăzute în perspectivă, îl făcură, prin contrast, să se gândească la amanta lui. Era o actriță din Rouen pe care o întreținea; și, când se opri asupra chipului ei, de care i se cam acrise chiar și în amintire, își spuse:

„A, dna Bovary e mult mai arătoasă decât ea, mai proaspătă, îndeosebi. Hotărât, Virginie se face prea grasă. E așa de nesărată cu veselia ei. Și, pe de altă parte, are o adevărată manie pentru creveți!”

Câmpul era pustiu, și Rodolphe nu auzea în jurul lui decât șuierul regulat al ierbii care-i biciuia încălțămintea și țârâitul greierilor pitiți departe prin ovăz; o revedea pe Emma în sală, îmbrăcată așa cum o văzuse, și o dezbrăca.

— Ei, o s-o am! — exclamă el, sfărâmând cu bastonul un bulgăre de pământ.

Și îndată examină partea politică a acțiunii. Se întreba:

„Unde să ne întâlnim? Cum să facem? O s-avem mereu plodul pe cap, fata-n casă, vecinii, bărbatul, ditamai belelele de tot felul. Păcat! făcu el, prea multă pierdere de timp!”

Apoi începu iar:

„Numai că are niște ochi de te bagă-n boală. Și tenul palid!… Eu, care ador femeile palide!”

Când ajunse în vârful coastei de la Argueil, hotărârea lui era luată.

„Nu-mi rămâne decât să caut prilejurile. Ei bine, am să mai trec pe acolo din când în când, o să le trimit vânat, păsări; o să-mi iau sânge, dacă trebuie; o să ne împrietenim, o să-i invit la mine… Ei, drace! adăugă el, în curând vin comițiile agricole; va fi și ea, am s-o văd. Pornim, și cu îndrăzneală, fiindcă așa e cel mai sigur.”

Note

{64} Luare de sânge, etimologic „tăierea venei”.