I

Dl Léon, în timp ce studiase dreptul, frecventase destul de des *Coliba*{81}, obținând chiar succese frumușele la grizete, care-i găseau *un aer distins*. Era studentul cel mai așezat: purta părul nici prea lung, nici prea scurt, nu păpa banii de pe tot trimestrul la întâi ale lunii și păstra relații bune cu profesorii. Cât despre excese, se ferise întotdeauna de ele, fiindcă-l speriau și-l scârbeau în același timp.

Deseori, când citea în odaia lui sau se așeza seara pe bancă sub teii din parcul Luxembourg, punea jos Codul, iar amintirea Emmei i se întorcea în minte. Însă, încet-încet, sentimentul slăbi, și peste el se așternură alte jinduri, deși mai răzbătea prin ele; fiindcă Léon nu-și pierduse orice speranță și mai întrezărea un fel de promisiune vagă ce se legăna în viitor, ca un fruct de aur atârnând într-un frunziș imaginar.

Acum, revăzând-o după o absență de trei ani, i se trezi pasiunea. Trebuia să se hotărască odată, își spunea el, s-o aibă până la urmă. De altfel, timiditatea i se tocise prin tovărășiile nebunatice și se întorcea în provincie disprețuind tot ce nu călca pe asfaltul bulevardului încălțat cu pantofi de lac. Alături de o pariziancă în dantele, în salonul unui doctor ilustru, vreun ipochimen cu decorații și trăsură, sărmanul secretar ar fi tremurat probabil ca un copil; dar aici, la Rouen, în port, în fața nevestei acestui medic mărunt, se simțea în largul lui, știind dinainte că va impresiona. Aplombul depinde de societatea în care se arată; nu vorbești la mezanin ca la etajul al patrulea, și femeia bogată parcă ar avea împrejur, ca să-și păzească virtutea, toate bancnotele ca o platoșă, în căptușeala corsetului.

Seara, Léon, despărțindu-se de dl și dna Bovary, îi urmărise de departe pe stradă; apoi, văzându-i că se opresc la *Crucea Roșie*, se întoarse și își petrecu noaptea urzind un plan.

A doua zi, așadar, pe la orele cinci, intră în bucătăria hanului, cu gâtul uscat, obrajii palizi și cu acea îndârjire a fricoșilor pe care nimic n-o oprește.

— Domnul nu-i aici — îi răspunse un servitor.

Lucrul i se păru de bun-augur. Urcă.

Venirea lui n-o tulbură pe Emma; din contră, se scuză că uitase să-i spună unde trăseseră.

— O, am ghicit eu — spuse Léon.

— Cum așa?

Pretinse că a fost călăuzit spre ea din întâmplare, de un instinct. Ea începu să zâmbească și imediat, ca să-și repare prostia, Léon îi povesti că-și petrecuse dimineața căutând-o prin toate hotelurile din oraș.

— V-ați hotărât așadar să rămâneți? — adăugă el.

— Da — zise ea — și am greșit. Nu trebuie să te obișnuiești cu plăceri impracticabile, când trebuie să faci față la mii de exigențe…

— O, îmi închipui…

— Ba nu, pentru că dumneavoastră nu sunteți femeie.

Dar și bărbații aveau necazurile lor, iar conversația se închegă prin câteva cugetări filozofice. Emma vorbi mult despre nimicnicia legăturilor pământești și veșnica izolare în care rămâne înmormântată inima.

Ca să-și dea importanță sau imitându-i cu naivitate melancolia ce i-o provoca pe a lui, tânărul declară că se plictisise de moarte în tot timpul studiilor. Procedura civilă îl enerva, se simțea atras de alte vocații, iar maică-sa nu înceta să-l hărțuiască în fiecare scrisoare. Pe măsură ce vorbeau, fiecare își preciza treptat motivele suferințelor, înflăcărându-se nițel în această confidență progresivă. Câteodată însă, șovăiau în fața desfășurării complete a unei idei și încercau atunci să găsească o expresie în care s-o transpună. Ea nu-și mărturisi pasiunea pentru alt bărbat; el nu-i spuse că o uitase.

Poate că el nu-și aducea aminte de supeurile de după bal cu femeile în costume de hamali; fără îndoială că ea nu-și mai amintea de întâlnirile de altădată, când alerga dimineața prin buruieni spre castelul iubitului. Zgomotele orașului abia dacă ajungeau până la ei; iar odaia părea mică, anume ca să le apropie și mai tare singurătățile. Emma, îmbrăcată într-un capot de damasc de bumbac, își sprijinea cocul de spătarul bătrânului fotoliu; în spatele ei, tapetul galben de pe perete părea un fond de aur; iar capul descoperit se repeta în oglindă, cu cărarea albă pe mijloc și cu lobii urechilor ieșind de sub bandouri.

— Dar iertați-mă! nu fac bine, vă plictisesc cu veșnicele mele lamentări.

— Ba deloc! Deloc!

— Dacă ați ști ce visam eu! — reluă ea, ridicându-și spre tavan frumoșii ochi albaștri în care se aduna o lacrimă.

— Dar eu! O, cât am suferit! De multe ori ieșeam din casă, plecam, mă târam de-a lungul cheiurilor, ca să-mi tocesc simțurile în zarva mulțimii, fără să pot alunga obsesia care mă urmărea. Pe bulevard, la un negustor de stampe, este o gravură italiană ce reprezintă o muză. E îmbrăcată cu o tunică, se uită la lună și are flori de nu-mă-uita prinse în părul despletit. Ceva mă împingea mereu acolo; rămâneam ceasuri întregi.

Apoi spuse cu o voce tremurândă:

— Vă semăna puțin.

Dna Bovary întoarse capul pentru ca el să nu-i vadă zâmbetul irezistibil pe care și-l simțea urcând pe buze.

— Adesea — reluă el — vă scriam scrisori pe care apoi le rupeam.

Ea nu răspundea. Continuă:

— Câteodată îmi imaginam că o să vă întâlnesc printr-o întâmplare. Mi s-a părut de câteva ori că vă recunosc la colțul străzii; și fugeam după toate trăsurile la ușa cărora flutura un șal, un văl, asemănătoare cu ale dumneavoastră…

Ea părea hotărâtă să-l lase să vorbească fără să-l întrerupă. Încrucișându-și brațele și lăsându-și capul în jos, își cerceta rozeta papucilor și din când în când mișca ușor degetele picioarelor sub fețele de satin.

Totuși, oftă:

— Lucrul cel mai jalnic, nu-i așa, este să duci, ca mine, o existență inutilă. Dacă suferințele noastre ar putea fi de folos cuiva, ne-am mângâia măcar cu gândul sacrificiului!

El începu să laude virtutea, datoria, jertfele tăcute, întrucât simțea o teribilă nevoie de a se devota cuiva fără s-o poată face.

— Mi-ar plăcea mult — zise ea — să fiu călugăriță într-un spital.

— Vai! — răspunse el. — Bărbații n-au astfel de misiuni sfinte și-mi pare că nu există nicio meserie…, în afară poate de aceea de medic…

Cu o ușoară ridicare din umeri, Emma îl întrerupse ca să se plângă de boala de care fusese cât pe-aci să moară: ce păcat că nu se prăpădise! n-ar mai suferi acum. Léon invidie imediat *liniștea mormântului*; într-o seară chiar își scrisese testamentul, cerând să fie acoperit în sicriu cu o frumoasă cuvertură din fâșii de catifea, pe care i-o dăruise ea; fiindcă așa ar fi vrut ei să se fi petrecut lucrurile, fiecare făcându-și un ideal pe care-și potrivea în prezent viața trecută. De altfel, cuvântul e ca un laminor, lățește întotdeauna sentimentele.

Însă ea, auzind invenția cu cuvertura, întrebă:

— Dar de ce?

— De ce?

Șovăia.

— Pentru că v-am iubit cu adevărat.

Și, felicitându-se că a depășit acest obstacol, Léon îi spionă cu coada ochiului expresia feței.

Era ca și cum un vânt iute alunga norii de pe cer. Din ochii ei albaștri păru că dispare noianul de gânduri triste, care-i întunecaseră; îi strălucea toată fața.

El așteptă. În sfârșit, ea răspunse:

— Am bănuit dintotdeauna…

Își povestiră atunci măruntele evenimente din acea existență îndepărtată, ale cărei bucurii și tristeți tocmai le rezumaseră într-o vorbă. El își amintea de umbrarul de clematite, de rochiile pe care le purta ea, de mobilele din cameră, de toată casa.

— Dar sărmanii noștri cactuși ce mai fac?

— Au înghețat iarna trecută.

— Vai, ce mult m-am gândit la ei, știți? Deseori îi vedeam ca altădată când, în diminețile de vară, soarele bătea în jaluzele… Și vă zăream brațele goale printre flori.

— Bietul meu prieten! — făcu ea, întinzându-i mâna.

Léon o sărută imediat. Apoi, după ce răsuflă adânc, spuse:

— Pe atunci erați pentru mine ca un fel de forță de neînțeles care pusese stăpânire pe viața mea. Odată, de pildă, am venit la dumneavoastră; nu vă mai aduceți aminte, de bună seamă!

— Ba da — zise ea. — Continuați!

— Erați jos în anticameră, gata de plecare, pe ultima treaptă; ba chiar aveați o pălărie cu floricele albastre; și, fără să mă invitați, în chip automat, v-am însoțit. Deși îmi dădeam seama cu fiecare clipă mai limpede de prostia mea, continuam totuși să merg alături, neîndrăznind să vă urmăresc pur și simplu și nevrând să vă părăsesc. Când intrați într-o prăvălie, eu așteptam în stradă, mă uitam prin geam cum scoteați mănușile și numărați banii pe tejghea. Apoi ați sunat la dna Tuvache, vi s-a deschis, iar eu am rămas ca un prost în fața ușii mari și grele ce se închisese în urma dumneavoastră.

Ascultându-l, dna Bovary se mira cât e de bătrână; toate lucrurile astea, care i se înfățișau din nou, parcă i-ar fi lungit existența; erau ca niște uriașe ținuturi sentimentale, de care se apropia iarăși; și zicea din când în când, cu glas scăzut și cu pleoapele pe jumătate închise:

— Da, e adevărat!… e adevărat!… e adevărat!…

Auziră sunând opt ceasuri la toate orologiile din cartierul Beauvoisine, care era plin de pensioane, de biserici și de case nobile în părăsire. Nu-și mai vorbeau; dar, privindu-se, simțeau în creier ca un foșnet, ca și cum ceva sonor ar fi țâșnit din pupilele lor încremenite. Își înlănțuiseră mâinile; și trecutul, viitorul, reminiscențele și visurile, toate se topeau laolaltă în gingășia extazului. Întunericul se îndesea pe pereți, deși străluceau încă, pierdute pe jumătate în umbră, culorile violente ale celor patru stampe reprezentând patru scene din *La Tour de Nesle*{82}, cu o legendă scrisă jos în spaniolă și franceză. Prin fereastra culisantă se vedea un colț de cer negru, printre acoperișuri ascuțite.

Ea se ridică să aprindă două lumânări de pe bufet, apoi se așeză la loc.

— Ei?… — făcu Léon.

— Ei?… — răspunse ea.

Și el se străduia să reînnoade firul conversației, când ea îi zise:

— Cum se face că până acum nimeni, niciodată, nu mi-a mărturisit astfel de sentimente?

Secretarul exclamă că firile ideale erau greu de înțeles. El o iubise de la cea dintâi privire; și era deznădăjduit gândindu-se la fericirea pe care ar fi putut s-o aibă, dacă, întâlnindu-se mai devreme printr-o favoare a hazardului, s-ar fi legat unul de altul printr-un nod de nedesfăcut.

— M-am gândit la asta câteodată — reluă ea.

— Ce vis! — murmură Léon.

Și, zgândărind delicat găitanul albastru al centironului lung și alb, adăugă:

— Dar cine ne împiedică s-o luăm de la început?

— Nu, prietene — răspunse ea. — Sunt prea bătrână… ești prea tânăr, uită-mă! Altele te vor iubi… le vei iubi.

— Nu ca pe tine! — strigă el.

— Ce copil ești! Hai, fii cuminte! Așa vreau eu!

Ea îi arătă ce piedici de netrecut erau în calea iubirii lor și că trebuiau să rămână ca altădată, în simpli termeni de prietenie frățească.

Oare vorbea serios? Poate că nici Emma n-avea habar, preocupată doar de farmecul seducției și de nevoia de a se apăra; și contemplându-l pe tânăr cu duioșie, respingea blând sfioasele mângâieri la care se încumetau mâinile lui fremătânde.

— O, iartă-mă — spuse el, retrăgându-se.

Emma fu cuprinsă de o teamă vagă în fața acestei sfieli, mai primejdioasă pentru ea decât cutezanța lui Rodolphe când înainta spre ea cu brațele deschise. Niciun bărbat nu i se păruse vreodată atât de frumos. O delicioasă candoare se desprindea din înfățișarea lui. Își cobora genele lungi și fine ce se arcuiau. Obrazul lui cu epiderma suavă roșise — credea ea — de dorință pentru dânsa, și Emma simțea o nestăvilită dorință să-l sărute. Apoi, aplecându-se spre pendulă ca pentru a privi ora, spuse:

— Ce târziu s-a făcut, Dumnezeule! Ce-am mai vorbit!

El înțelese aluzia și își căută pălăria.

— Am uitat chiar și de spectacol! Și bietul Bovary, care m-a lăsat aici special pentru asta! Trebuia să mă conducă dl Lormeaux, de pe strada Grand-Pont, împreună cu soția.

Însă pierduse ocazia, fiindcă pleca deja a doua zi.

— Adevărat? — făcu Léon.

— Da.

— Totuși trebuie să te mai văd — spuse el. — Voiam să-ți spun…

— Ce?

— Un lucru… grav, serios. Ba nu, la urma urmei n-o să pleci, nu se poate! Dac-ai ști… Ascultă-mă, nu m-ai înțeles? N-ai ghicit?

— Și totuși vorbești clar — spuse Emma.

— Destul, destul cu glumele! Te implor, lasă-mă să te revăd… o dată… numai una.

— Ei bine…

Se întrerupse; apoi, ca și cum s-ar fi răzgândit:

— Dar nu aici!

— Unde dorești.

— Vrei…

Păru că se gândește, apoi spuse scurt:

— Mâine, la ora unsprezece, în catedrală.

— Voi fi acolo! — spuse el, luându-i mâinile, pe care ea și le desprinse.

Și cum erau amândoi în picioare, el în spate, iar Emma cu capul plecat, se aplecă spre gâtul ei și o sărută lung pe ceafă.

— Ești nebun! Ah! ești nebun! — zicea ea printre hohote sonore, în timp ce sărutările se înmulțeau.

Atunci, aplecându-și capul peste umărul ei, păru să-i caute consimțământul în ochi. Ea îi aruncă o privire plină de maiestate glacială. Léon făcu trei pași îndărăt spre ieșire. Se opri în prag. Apoi șopti cu glas tremurat:

— Pe mâine.

Ea îi răspunse printr-un semn din cap și se făcu nevăzută, ca o pasăre, în odaia de alături.

Seara, Emma îi scrise secretarului o scrisoare interminabilă în care refuza întâlnirea; de acum totul se sfârșise și, spre binele lor, întâlnirile nu mai puteau continua. Însă, când închise scrisoarea, constatând că nu știa adresa lui Léon, nu mai avu ce face.

— Am să i-o dau chiar eu, când va veni — își spuse ea.

A doua zi, Léon, cu fereastra deschisă, fredonând pe balcon, își lustrui singur pantofii de mai multe ori. Își puse pantaloni albi, șosete fine, o haină verde, turnă în batistă din toate parfumurile pe care le avea, apoi, pentru că-și ondulase părul, ceru să i-l îndrepte, ca să-i dea mai multă eleganță naturală.

— E încă prea devreme! — gândi el, uitându-se la ceasul cu cuc al frizerului, care arăta ora nouă.

Citi o revistă veche de modă, ieși, fumă un trabuc, se plimbă cale de trei străzi, se gândi că venise vremea, și se îndreptă încet spre piața din fața catedralei Notre-Dame.

Era o dimineață frumoasă de vară. Argintăria strălucea în magazinele bijutierilor, iar lumina, căzând oblic asupra catedralei, scânteia pe marginile sparte ale pietrelor cenușii; un stol de păsări zburătăcea pe cerul albastru în jurul turnulețelor treflate; piața, răsunând de strigăte, era înmiresmată de parfumul florilor întinse la marginea pavajului: trandafiri, iasomie, garoafe, narcise și tuberoze, dispuse neregulat, printre foile ude de verdeață, printre odolean și rocoină pentru păsări{83}; în mijloc, fântâna gâlgâia, iar sub niște umbrele largi, printre cantalupi etajați în piramide, negustoresele cu capul descoperit înfășurau în hârtie buchețele de violete.

Tânărul luă unul. Era prima dată când cumpăra flori pentru o femeie; și, mirosindu-le, își umflă pieptul de trufie, ca și cum acest omagiu pe care-l destina altcuiva s-ar fi răsfrânt asupra lui.

Îi era totuși teamă să nu fie zărit; intră în biserică pășind hotărât.

Elvețianul{84} stătea atunci în prag, în mijlocul portalului din stânga, sub „Mariana dansând”{85}, cu pampon la pălărie, spada atârnând la pulpă, bastonul în mână, maiestuos ca un cardinal și strălucind ca Sfântul Potir.

Se îndreptă spre Léon și, cu zâmbetul acela de bunăvoință lingușitoare, pe care-l iau oamenii bisericii când vorbesc cu copiii, spuse:

— Pare-se că domnul nu-i de prin partea locului? Domnul dorește să vadă curiozitățile bisericii?

— Nu — zise celălalt.

Și făcu mai întâi turul navelor laterale. Apoi reveni să privească spre piață. Emma nu venea. Se duse până la corul bisericii.

Naosul se oglindea în agheasmatarele pline, cu baza ogivelor și câteva petice de vitralii. Dar oglindirea geamurilor colorate, întrerupându-se pe cantul de marmură, continua mai departe, pe lespezi, ca un covor pestriț. Lumina tare de afară așternea în biserică trei raze enorme, ce intrau prin cele trei portaluri deschise. Din vreme în vreme, în capăt, trecea câte un paracliser făcând dinaintea altarului genuflexiunea oblică a cucernicilor grăbiți. Lustrele de cristal atârnau nemișcate. În cor ardea o candelă de argint; iar din capelele laterale, din ungherele întunecate ale bisericii, ajungeau câteodată ca niște șoapte de suspine, cu zgomotul unui grilaj ce se trântea la loc, repercutându-și ecoul sub boltele înalte.

Léon mergea pe lângă ziduri cu pași gravi. Niciodată viața nu-i păruse atât de plăcută. Ea va veni curând, fermecătoare, agitată, pândind îndărăt privirile ce-o urmăreau — și cu rochia cu volane, cu lornionul de aur, cu botinele subțiri, cu toate soiurile de rafinamente din care el nu gustase și în inefabila seducție a virtuții care se predă. Ca un budoar uriaș, biserica o înconjura; bolțile se înclinau pentru a-i culege din umbră mărturisirea de iubire; vitraliile străluceau ca să-i lumineze fața, iar cădelnițele aveau să ardă pentru ca ea să apară ca un înger, prin fumul aromatelor.

Cu toate astea ea nu venea. Léon se așeză pe un scaun și privirea-i căzu pe un vitraliu albastru, în care se vedeau luntrași care cărau coșuri. Îl privi îndelung, cu atenție, numărând solzii peștilor și nasturii de la surtuce, în timp ce gândurile-i rătăceau în căutarea Emmei.

Deoparte, elvețianul se indigna în sinea lui de acest individ, care-și permitea să admire singur catedrala. I se părea un comportament monstruos, era ca un furt și aproape ca un sacrilegiu.

Dar pe lespezi se auzi un foșnet de mătase, apăru borul unei pălării, o pelerină neagră… Ea era! Léon se ridică și alergă în întâmpinarea ei.

Emma era palidă. Mergea repede.

— Citește! — spuse ea, întinzându-i o hârtie… — O! nu.

Își retrase brusc mâna și intră în capela Fecioarei, unde, îngenunchind lângă un scaun, începu să se roage.

Tânărul se supără de această fantezie bigotă; apoi simți totuși un oarecare farmec, văzând-o, în mijlocul întâlnirii, pierdută în rugăciuni ca o marchiză andaluză; apoi se plictisi repede, fiindcă ea nu mai termina.

Emma se ruga sau mai degrabă se silea să se roage, nădăjduind să-i vină din cer vreo hotărâre neașteptată; și, pentru a-și atrage ajutorul divin, își desfăta ochii cu splendorile tabernacolului, inspira parfumul florilor albe de nopticoasă ce se înfoiau în vase mari și asculta liniștea bisericii, care nu făcea decât să sporească zbuciumul din sufletul ei.

Se ridică și tocmai se pregăteau să plece, când elvețianul se apropie în grabă, spunând:

— Pare-se că doamna nu-i de prin partea locului? Doamna dorește să vadă curiozitățile bisericii?

— A, nu! — exclamă secretarul.

— De ce nu? — întrebă ea.

Fiindcă virtutea ei nesigură se agăța de Sfânta Fecioară, de sculpturi, de morminte, de orișice prilej.

Atunci, ca s-o ia *în ordine*, elvețianul îi conduse până la intrare, către piață, unde le arătă cu bastonul în pavaj un cerc mare de pietre negre, fără inscripții sau gravuri.

— Iată — spuse el cu măreție — circumferința frumosului clopot de la Amboise. Cântărea patruzeci de mii de livre. N-avea pereche în toată Europa. Cel care l-a turnat s-a prăpădit de bucurie…

— Să plecăm — zise Léon.

Omul porni mai departe; apoi, ajungând la capela Fecioarei, întinse brațele cu un gest sintetic de demonstrație și spuse, mai țanțoș decât un gospodar de la țară care-și arată vița pe spalieri:

— Lespedea aceasta simplă acoperă trupul lui Pierre de Brézé, senior de Varenne și de Brissac, mare mareșal de Poitou și guvernator al Normandiei, căzut în bătălia de la Montlhéry pe 16 iulie 1465.

Mușcându-și buzele, Léon bătea nervos din picior.

— Iar în dreapta, acest gentilom învăscut în fier, pe un cal cabrat, este nepotul lui, Louis de Brézé, senior de Breval și de Montchauvet, conte de Maulevrier, baron de Mauny, șambelan al regelui, cavaler al Ordinului{86} și, ca și el, guvernator al Normandiei, mort pe 23 iulie 1531, într-o duminică, după cum scrie în epitaf; iar dedesubt, omul acela gata să coboare în mormânt vi-l înfățișează tot pe el. E cu neputință să vezi o mai desăvârșită reprezentare a neantului, nu-i așa?

Dna Bovary își puse lornionul. Léon, nemișcat, o privea, nemaiîndrăznind să zică măcar o vorbă sau să facă vreun gest, atât de descurajat se simțea în fața acestor două hotărâri, de a pălăvrăgi și de a nu se sinchisi.

Inepuizabilul ghid continua:

— Lângă el, femeia îngenuncheată care plânge este soția lui, Diane de Poitiers, contesă de Brézé, ducesă de Valentinois, născută în 1499, moartă în 1566; iar la stânga, aceea cu pruncul în brațe e Sfânta Fecioară. Acum priviți în partea astalaltă: iată mormintele familiei d’Amboise. Amândoi au fost cardinali și arhiepiscopi de Rouen. Cel de-acolo era un ministru al regelui Ludovic al XII-lea. A făcut mult bine pentru catedrală. A lăsat prin testament treizeci de mii de scuzi de aur săracilor.

Și, fără să se oprească, vorbind mereu, îi împinse într-o capelă plină de balustrade, dădu câteva la o parte și scoase la iveală un soi de bolovan, care ar fi putut fi o statuie anapoda cioplită.

— Asta împodobea altădată — zise el cu un geamăt adânc — mormântul lui Richard Inimă de Leu, regele Angliei și ducele Normandiei. Calviniștii, domnule, au adus-o în halul ăsta. O îngropaseră din răutate în pământ, sub scaunul episcopal al Monseniorului. Aha, uite ușa prin care intră în reședință Monseniorul. Să mergem să vedem vitraliile de la Gargouille.

Însă Léon îi strecură cu repeziciune o monedă de argint scoasă din buzunar și o apucă pe Emma de braț. Elvețianul rămase năucit, neînțelegând această dărnicie intempestivă, când străinul încă mai avea atâtea de văzut. De aceea îl chemă înapoi:

— Hei, domnule! Clopotnița!… Clopotnița!…

— Foarte mulțumesc — făcu Léon.

— Domnul nu face bine! Va avea patru sute patruzeci de picioare, cu nouă mai puțin decât marea piramidă din Egipt. Este făcută din fontă, este…

Léon fugea; fiindcă avea impresia că iubirea lui, care timp de două ore înțepenise în biserică la fel ca pietrele, avea acum să se spulbere ca un fum, ieșind pe acel soi de burlan retezat, de cușcă lunguiață, de horn ciuruit, ce se sumete în chip atât de caraghios deasupra catedralei, precum bâzdâcul vreunui căldărar năstrușnic.

— Dar unde mergem? — întrebă ea.

Fără să răspundă, el continua să meargă repede și deja dna Bovary își înmuia degetul în apa sfințită, când auziră în urma lor o răsuflare gâfâită și sonoră, întretăiată regulat de bocănitul unui baston. Léon se întoarse.

— Domnule!

— Ce mai e?

Și-l recunoscu pe elvețian, care ducea sub braț și menținea în echilibru pe burtă vreo douăzeci de tomuri broșate. Erau lucrările *care tratau despre catedrală*.

— Imbecilule! — mormăi Léon, năpustindu-se afară din biserică.

Un puști căsca gura prin piață.

— Du-te și cheamă-mi o trăsură!

Copilul porni ca din pușcă pe strada Quatre-Vents; rămaseră singuri câteva minute, față în față și puțin stânjeniți.

— Vai! Léon! Zău… nu știu… dacă e bine!

Se fandosea. Apoi spuse cu un aer serios:

— E ceva foarte necuviincios, știi?

— De ce? — replică secretarul. — Așa se face la Paris!

Vorba asta, ca un argument peste care nu se poate trece, o convinse.

Totuși, trăsura nu sosea. Léon se temea ca ea să nu intre din nou în biserică. În sfârșit, apăru trăsura.

— Măcar ieșiți prin portalul de nord! — le strigă elvețianul, care rămăsese în prag —, ca să puteți vedea *Învierea*, *Judecata de Apoi*, *Paradisul*, *Regele David* și *Păcătoșii* în flăcările iadului.

— Unde merge domnul? — întrebă vizitiul.

— Unde vrei! — zise Léon, împingând-o pe Emma în trăsură.

Și mașinăria cea greoaie se urni din loc.

Coborî strada Grand-Pont, traversă Piața Artelor, cheiul Napoléon, Podul Nou și se opri pe nepusă masă în fața statuii lui Pierre Corneille.

— Mai departe! — se auzi un glas dinăuntru.

Birja porni iar și, luându-și avânt la vale de la răscrucea La Fayette, intră în galop în gară.

— Nu, drept înainte! — strigă același glas.

Trăsura ieși din împrejmuirea cu gratii și, în scurt timp, ajungând la șosea, se întinse la trap lin printre șirurile de ulmi înalți. Vizitiul își șterse fruntea, își așeză pălăria de piele între picioare și mână trăsura dincolo de alei, pe malul apei, lângă pajiște.

Merse de-a lungul fluviului, pe drumul de remorcare pavat cu piatră de râu, și spre Oyssel, dincolo de insule, vreme îndelungată.

Apoi, dintr-odată, se avântă prin Quatre-Mares, Sotteville, Grande-Chaussée, strada Elbeuf și făcu un al treilea popas în fața Grădinii Botanice.

— Dă-i înainte! — răcni glasul și mai furios.

Îndată, reluându-și alergarea, trecu prin Saint-Sever, pe cheiul Curandiers, pe cheiul Meules, din nou pe pod, prin piața Champ-de-Mars și prin spatele grădinilor spitalului, unde bătrâni cu veston negru se plimbau la soare, de-a lungul unei terase înverzite de iederă. Urcă pe bulevardul Bouvreuil, străbătu bulevardul Cauchoise, apoi tot Mont-Riboudet până la coasta Deville.

Se întoarse; și atunci, fără niciun plan sau vreo direcție, rătăci la întâmplare. Putu fi văzută la Saint-Pol, la Lescure, la Mont Gargan, la Rouge-Mare, în piața Gaillard-bois; pe strada Maladrerie, pe strada Dinanderie, în fața bisericilor Saint-Romain, Saint-Vivien, Saint-Maclou, Saint-Nicaise — în fața Vămii — la Basse-Vieille-Tour, la Trois-Pipes și la Cimitirul monumental. Din când în când, birjarul de pe capră arunca priviri deznădăjduite către cârciumi. Nu înțelegea ce patimă a locomoției îi împingea pe oamenii ăștia să nu se mai oprească. Uneori făcea câte o încercare, dar imediat auzea în spatele lui exclamații mânioase. Atunci dădea bice mai vârtos celor două mârțoage leoarcă de sudoare, dar fără să ocolească gropile, agățând ici-colo cu butucii roților, fără să-i pese, abătut și aproape plângând de sete, de oboseală și de tristețe.

Și în port, printre camioane și butoaie, pe străzi, la bornele de colț, târgoveții căscau ochi mari, uimiți, la acest lucru neobișnuit în provincie, o trăsură cu storurile trase și care se arăta iar și iar, mai închisă decât un mormânt și clătinându-se ca o corabie.

Odată, în miezul zilei, în plin câmp, la ceasul când soarele își arunca mai cu putere razele asupra bătrânelor felinare argintii, o mână goală ieși de sub perdeluțele de pânză galbenă și azvârli un stol de bucățele de hârtie care se împrăștiară în vânt, abătându-se departe, ca niște fluturi albi peste un câmp înflorit de trifoi roșu.

Pe urmă, către șase, birja se opri pe o străduță din cartierul Beauvoisine și din ea coborî o femeie care mergea cu voaleta lăsată, fără a întoarce capul.

Note

{81} *La Grande-Chaumière*, bar pentru studenții din Cartierul Latin, situat pe bulevardul Montparnasse, în apropierea intersecției cu bulevardul d’Enfer. Deschis în 1797, și-a avut perioada de glorie în timpul Monarhiei din Iulie (1830-1848). Era un soi de parc cu peluze și boschete, unde orchestra cânta sub un chioșc; ceva mai departe erau o *montagne russe*, un stand de tir…

{82} Dramă romantică de Frédéric Gaillardet, rescrisă de Alexandre Dumas, care a reprezentat-o sub numele său (1832); în legătură cu paternitatea, coautorii s-au provocat la duel. Prințesa Marguerite de Bourgogne crede că și-a asasinat amantul, pe filozoful Buridan, aruncându-l în Sena din turnul Nesle. Dar acesta se întoarce după 20 de ani; în intrigă sunt amestecați și cei doi copii ai lor, abandonați în pruncie. Narațiunea nu mai are nimic istoric, deși la origine se află una dintre tenebroasele urzeli polițienești ale domniei lui Filip cel Frumos (1285-1314). Turnul Nesle, dărâmat în 1663, era un element al incintei fortificate a lui Filip August (sec. XIII), fiind situat în fața Luvrului, pe malul celălalt al fluviului.

{83} Semințele de rocoină (*Stellaria media*) sunt foarte căutate de păsări.

{84} Ușierii catedralelor se numeau elvețieni și purtau un costum specific, deși nu erau neapărat de origine elvețiană.

{85} „Mariana dansând” este numele popular al basoreliefului cu Salomeea dansând în fața lui Irod, de pe timpanul portalului Saint-Jean al catedralei din Rouen. Aici nu este vorba despre Marianne, personificarea Republicii Franceze. (Notă corectată la revizie.)

{86} E vorba, probabil, de Ordinul Sfântului Mihail, creat de Ludovic al XI-lea în 1469.