În primul rând, nu știa cum să facă să-l despăgubească pe dl Homais pentru toate medicamentele luate de la el; și, deși, ca medic, ar fi putut să nu le plătească, se simțea totuși cam stânjenit să-i rămână îndatorat astfel. Apoi, cheltuielile gospodăriei, acum când bucătăreasa era stăpâna, deveniseră înspăimântătoare; ploua cu note de plată în casă; furnizorii cârteau; dl Lheureux în special îl hărțuia. Într-adevăr, când boala Emmei era în toi, acesta, profitând de împrejurare ca să încarce factura, adusese repede mantia, valijoara de noapte, două cufere în loc de unul și multe alte lucruri. Degeaba îi spuse Charles că n-are nevoie de ele, negustorul îi răspunse arogant că toate acele articole îi fuseseră comandate și că el nu le ia înapoi; de altfel, ar fi însemnat s-o supere pe doamna, când va intra în convalescență; domnul să se mai gândească; pe scurt, era hotărât să-l dea mai degrabă în judecată, decât să renunțe la drepturile lui și să-și ia marfa înapoi. Charles porunci după aceea să-i fie trimise lucrurile înapoi la magazin; Félicité uită; el avea alte griji; uitară de treaba asta; dl Lheureux reveni la atac, când amenințând, când văicărindu-se, făcu ce făcu și Bovary semnă în cele din urmă o poliță cu scadența peste șase luni. Dar abia semnă hârtia și-i veni o idee îndrăzneață: să împrumute o mie de franci de la dl Lheureux. Îl întrebă deci, cu un aer stânjenit, dacă nu există posibilitatea de a obține acești bani, adăugând că îi va restitui peste un an, cu dobânda pe care i-o va cere. Lheureux alergă la magazin, aduse banii și dictă o altă hârtie, prin care Bovary declara că se angajează să plătească la ordinul lui, pe întâi septembrie viitor, suma de o mie șaptezeci de franci; ceea ce, împreună cu cei o sută optzeci deja angajați, făcea exact o mie două sute cincizeci. Împrumutând astfel cu șase la sută, plus un sfert de procent comisionul, și mărfurile aducându-i pe puțin o treime din valoare drept câștig, asta avea să facă, în douăsprezece luni, un profit de o sută treizeci de franci; și spera el că afacerea nu se va opri aici, că nu vor putea plăti polițele, că le vor reînnoi și că bănișorii lui, hrăniți în casa doctorului ca la sanatoriu, i se vor întoarce într-o zi, mai mulți și mai rotofei, de n-o să-i mai încapă-n pungă.
Totul de altfel îi reușea. Obținuse comanda să aprovizioneze cu cidru spitalul din Neufchâtel; dl Guillaumin îi promitea acțiuni în carierele de turbă de la Grumesnil și visa să înființeze o nouă linie de diligențe între Argueil și Rouen, care cu siguranță nu vor întârzia să ruineze hodoroaga *Leului de Aur* și care, fiind mai rapide, mai ieftine și transportând mai multe bagaje, i-ar da astfel pe mână tot comerțul din Yonville.
Charles se întrebă de mai multe ori cum va putea să dea înapoi atâția bani anul viitor; căuta, născocea expediente, cum ar fi să apeleze la taică-său ori să vândă ceva. Taică-său însă va face pe surdul, iar el n-avea nimic de vândut. Întrezărea atunci atâtea neplăceri, încât alunga repede din minte un subiect de cugetare atât de neplăcut. Își reproșa că uită de Emma; ca și cum, deoarece toate gândurile lui îi aparțineau acestei femei, negândindu-se întruna la ea ar însemna că-i fură ceva.
Iarna fu grea. Convalescența doamnei fu lungă. Când era vreme frumoasă, o așezau cu fotoliul lângă fereastra care dădea spre piață, căci nu mai suferea grădina acum, și storurile rămâneau mereu trase în partea aceea. Ținu să se vândă calul; ceea ce îndrăgise altădată îi displăcea acum. Parcă toate gândurile ei se mărgineau la grija de sine. Stătea în pat și lua câte o gustare; își chema servitoarea ca să întrebe de ceaiuri sau ca să stea de vorbă cu ea. În acest timp, zăpada de pe acoperișul halelor arunca în odaie o răsfrângere albă, nemișcată; mai târziu, se auzea ploaia. Și Emma aștepta în fiecare zi cu un fel de neliniște întoarcerea invariabilă a unor evenimente mărunte, care de altfel n-o prea interesau. Cel mai însemnat era sosirea *Rândunicii* la lăsarea serii. Atunci hangița țipa și alte voci îi răspundeau, în timp ce felinarul lui Hippolyte, care moșmondea după cufere pe sub prelată, părea o stea în întuneric. La prânz, Charles se întorcea acasă; pe urmă pleca iar; ea mânca o supă și, către ora cinci, la asfințit, copiii care se întorceau de la școală, târându-și saboții pe trotuar, loveau toți cu riglele, unul după altul, în cârligele obloanelor.
Asta era ora când venea dl Bournisien s-o vadă. Se interesa de sănătatea ei, îi spunea ce mai e nou, o îndemna să se apropie de credință, cu o sporovăială mângâietoare care nu era lipsită de farmec. Simpla vedere a sutanei o reconforta.
Într-o zi, când, boala fiind în toi, crezuse că e pe moarte, ceruse să fie împărtășită; și, pe măsură ce în camera ei se făceau pregătirile pentru Sfânta Taină, când comoda încărcată de siropuri era transformată în altar, iar Félicité presăra dalii pe podea, Emma simțea trecând pe deasupra ei ceva puternic, ceva ce o scăpa de orice durere, de orice percepție sau sentiment. Trupul ușurat înceta să mai gândească, începea o altă viață; i se părea că ființa ei, înălțându-se către Dumnezeu, se va topi în iubire ca tămâia aprinsă risipindu-se în fum. Îi stropiră cearșafurile cu apă sfințită; preotul scoase din sfântul ciboriu ostia albă; și, sfârșită de bucurie cerească, își întinse buzele ca să primească trupul Mântuitorului ce i se înfățișa. Perdelele alcovului se umflau încetișor în jurul ei, asemenea unor nori, iar razele celor două lumânări care ardeau pe comodă îi părură niște aureole orbitoare. Își lăsă atunci din nou capul pe pernă, părându-i-se că aude în tării cântecul harpelor serafice și că-l întrezărește, într-un cer de azur, pe un tron de aur, în mijlocul sfinților ce țineau în mâini ramuri verzi de palmier, pe Dumnezeu Tatăl strălucind în slavă, și care cu un semn trimitea spre pământ îngeri cu aripi de pară, ca s-o aducă pe brațe.
Splendida viziune îi rămase în amintire ca lucrul cel mai frumos care se poate visa; așa încât acum se străduia să retrăiască senzația, care continua să existe, mai puțin copleșitoare, deși la fel de adânc mângâietoare. Sufletul ei, muncit de trufie, se odihnea în sfârșit în umilința creștină; și, savurând plăcerea de a fi slabă, Emma contempla în sinea ei nimicirea voinței, care urma să deschidă porțile pentru lucrarea harului. Deci existau, pe lângă fericire, bucurii mai mari, o altă iubire mai presus de toate celelalte iubiri, fără întreruperi și fără sfârșit, una care va spori veșnic! Emma întrevăzu printre iluziile speranței o stare de puritate plutind deasupra pământului, contopindu-se cu cerul, stare la care aspira și ea. Vru să devină o sfântă. Își cumpără mătănii, purtă amulete; își dorea să aibă în cameră, la căpătâiul patului, o raclă cu moaște bătută în smaralde, ca s-o sărute în fiecare seară.
Preotul se minuna de aceste înclinări, deși credința Emmei, socotea el, ar fi putut, fiind prea arzătoare, să semene în cele din urmă a erezie sau chiar a extravaganță. Însă, cum nu era foarte versat în aceste probleme, dincolo de o anumită limită, îi scrise dlui Boulard, librarul monseniorului, să-i trimită *ceva deosebit pentru o persoană de sex feminin, foarte ageră la minte*. Librarul, cu aceeași indiferență cu care ar fi expediat articole de fierărie negrilor, ambală claie peste grămadă tot ce se găsea la vremea aceea în comerțul cu cărți de devoțiune. Erau mici manuale cu întrebări și răspunsuri, pamflete scrise pe un ton arțăgos, în stilul dlui de Maistre, și un fel de romane cu coperte roz și stil dulceag, alcătuite de seminariști trubaduri sau de pedante pocăite. Erau titluri precum: *Gândiți-vă bine*; *Omul de lume la picioarele Mariei*, de dl de \*\*\*, decorat cu mai multe ordine; *Despre erorile lui Voltaire, spre folosul tinerilor* etc.
Dna Bovary nu avea încă mintea destul de limpede ca să se țină serios de ceva; de altfel, începu aceste lecturi prea pripit. Însă regulile cultului o enervau; aroganța scrierilor polemice îi displăcu, din pricina înverșunării cu care erau atacați niște necunoscuți; iar povestirile profane, presărate cu nițică religie, i se părură scrise într-o asemenea necunoaștere a lumii, încât o îndepărtară pe nesimțite de adevărurile pe care spera să le vadă dovedite. Se încăpățână totuși să continue și, atunci când volumul îi cădea din mâini, se credea cuprinsă de cea mai aleasă melancolie catolică pe care o poate trăi un suflet eteric.
Cât despre amintirea lui Rodolphe, o coborâse în adâncul inimii; ședea acolo mai solemnă și mai neclintită decât mumia unui rege într-o subterană. Din marele amor îmbălsămat se înălța o mireasmă, care, pătrunzând în toate, dădea un parfum de tandrețe atmosferei imaculate în care voia să trăiască. Când îngenunchea pe scăunelul de rugăciune în stil gotic, se adresa Domnului cu aceleași cuvinte suave pe care i le șoptea altădată amantului, în expansiunile adulterului. Făcea așa pentru a-și trezi credința; dar din ceruri nu-i venea nicio desfătare; și se ridica de acolo cu picioarele amorțite și cu senzația vagă a unei imense înșelătorii. Căutarea asta, își spunea ea, era doar un merit în plus; și, în orgoliul evlaviei, Emma se compara cu doamnele nobile de altădată, a căror glorie o visase privind un portret al lui La Vallière și care, târându-și cu atâta maiestate trena încărcată de broderii a rochiilor lungi, se retrăgeau în pustietăți ca să verse la picioarele lui Hristos toate lacrimile unei inimi rănite de viață.
Se dedică atunci unor milostenii exagerate. Cosea haine pentru săraci; trimitea lemne femeilor care nășteau; și într-o zi, când Charles se întoarse acasă, găsi în bucătărie trei derbedei, așezați la masă și sorbind o ciorbă. O aduse înapoi acasă pe fetiță, fiindcă, în timpul bolii ei, soțul o trimisese la doică. Vru s-o învețe să citească; putea Berthe să plângă cât poftea, acum maică-sa nu se mai enerva. Adoptase o atitudine de resemnare, de indulgență față de toți și toate. Orice ar fi spus, folosea un limbaj plin de expresii ideale. Îi spunea copilului:
— Te mai doare burta, îngerașule?
Dna Bovary-mama nu găsea nimic de criticat, poate doar mania de a tricota pelerine pentru orfani, în loc să-și peticească șervetele de vase. Sătulă însă de certuri casnice, biata femeie se simțea bine în casa asta liniștită, ba chiar rămase până după Paște, ca să scape de sarcasmele lui moș Bovary, care în fiecare an își comanda un cârnat în Vinerea Mare.
În afară de soacră-sa, care o îmbărbăta puțin prin judecata ei dreaptă și purtarea gravă, Emma primea aproape în fiecare zi și alte vizite. Dna Langlois, dna Caron, dna Dubreuil, dna Tuvache și, negreșit, de la două la cinci, minunata dnă Homais, care n-a vrut niciodată să creadă vreuna dintre bârfele care se debitau pe seama vecinei. Copiii lui Homais veneau și ei s-o vadă; îi însoțea Justin. Urca împreună cu ei în cameră, unde rămânea în picioare, lângă ușă, nemișcat, fără să scoată un cuvânt. De multe ori, dna Bovary, neluându-l în seamă, începea chiar să-și facă toaleta. Își scotea mai întâi pieptenele, scuturându-și capul cu o mișcare bruscă; și, când văzu pentru prima dată toată coama aceea de păr, care ajungea până la genunchi, descolăcindu-și inelele negre, fu pentru el, bietul băiat, ca și cum ar fi intrat pe neașteptate în ceva extraordinar și nou, a cărui splendoare îl îngrozi.
Emma nu-i observa, desigur, nici solicitudinea tăcută, nici timiditățile. Nu bănuia câtuși de puțin că iubirea, dispărută din viața ei, fremăta acolo, lângă ea, sub cămașa de pânză groasă, în inima de adolescent care se deschidea emanațiilor frumuseții ei. De altminteri, acum învăluia totul într-o asemenea indiferență, avea cuvinte atât de afectuoase și priviri atât de semețe, purtări așa de schimbătoare, încât nu mai puteai deosebi egoismul de milostivire, nici corupția de virtute. Într-o seară, spre exemplu, se supără pe servitoarea care-i cerea voie să iasă și care se bâlbâia tot căutând un pretext, apoi îi zise dintr-odată:
— Nu-i așa că-l iubești?
Și, fără să aștepte răspunsul lui Félicité, care roșea, adăugă cu tristețe:
— Hai, fugi! Distrează-te!
La începutul primăverii, întoarse pe dos grădina, în ciuda observațiilor lui Bovary; el era însă bucuros că o vede în sfârșit exprimându-și măcar o voință oarecare. Pe măsură ce se însănătoșea, dădu mai multe dovezi în acest sens. Mai întâi izbuti să-i dea papucii coanei Rollet, doica, fiindcă în timpul convalescenței ei își luase obiceiul să treacă prea des pe la bucătărie cu cei doi prunci ai ei și cu junele pensionar, știrb ca un canibal. Se descotorosi apoi de familia Homais, scăpă treptat de toți ceilalți musafiri, ba chiar rări mersul la biserică, spre marea mulțumire a spițerului, care-i spuse prietenește:
— Vă făcuserăți cam bisericoasă!
Dl Bournisien venea ca și altădată, în fiecare zi, când ieșea de la ora de catehism. Prefera să rămână afară să ia aer *în mijlocul desișului*, cum numea el umbrarul. Era ora când se întorcea Charles. Le era cald; li se aducea cidru dulce și beau împreună pentru deplina însănătoșire a doamnei.
Binet era și el acolo, puțin mai jos adică, lângă zidul terasei, unde prindea raci. Bovary îl invita la un pahar să se răcorească, iar el se pricepea grozav să destupe ulcioarele.
— Trebuie să ții așa sticla — zicea el, plimbând o privire satisfăcută împrejur și până în depărtările peisajului — dreaptă pe masă, și, după ce tai sforile, să împingi câte puțin dopul, ușurel, ușurel, cum se face de altfel cu apa de Seltz în restaurante.
Însă cidrul, în timpul demonstrației, le țâșnea adeseori drept în față și atunci clericul, cu un râs opac, făcea mereu aceeași glumă:
— Calitatea lui sare în ochi!
Era un om de treabă, într-adevăr, și într-o zi chiar nu se scandaliză deloc auzindu-l pe farmacist cum îl sfătuia pe Charles să o ducă pe doamna, ca s-o mai distreze, la teatrul din Rouen, să-l vadă pe ilustrul tenor Lagardy. Homais, mirându-se de tăcerea preotului, dori să-i cunoască părerea și acesta declară că judeca muzica mai puțin dăunătoare moravurilor decât literatura.
Farmacistul luă însă apărarea literelor. Teatrul, pretindea el, e util prin aceea că sfidează prejudecățile și, sub masca plăcerii, ne învață să urmăm virtutea.
— *Castigat ridendo mores*, dle Bournisien! Luați spre exemplu majoritatea tragediilor lui Voltaire; sunt presărate iscusit cu reflecții filozofice, și de aceea sunt pentru popor o adevărată școală de morală și de diplomație.
— Eu — zise Binet — am văzut mai demult o piesă care se chema *Ștrengarul parizian*, unde se remarcă personajul unui general bătrân, într-adevăr foarte reușit! Și-i trage un perdaf unui băiat de familie care sedusese o muncitoare, care în cele din urmă…
— Sigur — continuă Homais — există literatură proastă cum există și farmacie proastă; dar să condamni în bloc cea mai importantă dintre bele-arte, mi se pare o gugumănie, o idee gotică, demnă de vremurile abominabile când Galilei era băgat la închisoare.
— Știu prea bine — obiectă preotul — că există opere bune și autori buni; însă, dacă ne gândim numai la aceste persoane de sex diferit, adunate într-o încăpere ademenitoare, împodobită cu pompa lumească, și apoi travestirile păgânești, sulimanul, făcliile, glasurile efeminate, toate astea până la urmă nu se poate să nu dea naștere unui anumit libertinaj al minții, să nu-ți trezească gânduri necinstite, ispite necurate. Asta este cel puțin opinia tuturor Părinților. În sfârșit — adăugă el, luând pe neașteptate un ton mistic, pe când își potrivea pe unghia degetului mare o priză de tutun — dacă Biserica a condamnat spectacolele, înseamnă că are dreptate; trebuie să ne supunem poruncilor ei.
— De ce — întrebă spițerul — îi afurisește pe actori? Fiindcă doar altădată participau pe față la ceremoniile cultului. Da, chiar așa, se jucau, se reprezentau în mijlocul corului, un fel de farse, numite mistere, în care regulile bunei-cuviințe erau adesea batjocorite.
Preotul se mulțumi să scoată un geamăt, și farmacistul continuă:
— Așa și-n Biblie; sunt acolo…, știți dumneavoastră… mai multe amănunte… picante, lucruri… de-a dreptul… deocheate!
Și, văzând gestul de supărare al dlui Bournisien, adăugă:
— Ei, trebuie să fiți de acord că nu-i o carte pe care s-o pui în mâinile unei domnișoare, și nu mi-ar plăcea ca Athalie…
— Bine, dar protestanții recomandă Biblia, nu noi — exclamă celălalt enervat.
— Nu contează — zise Homais — eu mă mir că în zilele noastre, într-un secol al luminilor, sunt unii care se mai încăpățânează să condamne o distracție intelectuală care este inofensivă, moralizatoare și chiar igienică uneori, nu-i așa, doctore?
— Probabil — răspunse medicul cu nepăsare, fie pentru că, având aceleași idei, nu voia să ofenseze pe nimeni, fie pentru că n-avea idei deloc.
Conversația părea că s-a sfârșit, când farmacistul socoti nimerit să încerce o ultimă împunsătură:
— Am cunoscut preoți care se îmbrăcau în civil și se duceau să privească dansatoarele zbânțuindu-se pe scenă.
— Ei, nu se poate! — făcu preotul.
— Ba da, cunoscuți de-ai mei!
Homais repetă, silabisind:
— Cu-nos-cuți!
— Ei bine, rău făceau — spuse Bournisien, resemnat să audă orice.
— Zău! și mai fac și multe altele — nu se lăsă spițerul.
— Domnule! — replică clericul cu o privire atât de fioroasă, încât farmacistul se intimidă.
— Vreau numai să spun — continuă el atunci pe un ton mai puțin brutal — că toleranța e cel mai sigur procedeu ca să atragi sufletele către religie.
— E adevărat! e adevărat! — acceptă bătrânelul, așezându-se la loc pe scaun.
Însă nu șezu decât două minute. Apoi, după ce plecă, dl Homais îi spuse medicului:
— Asta se cheamă dispută! Strașnic l-am avut, ați văzut!… În sfârșit, ascultați-mă pe mine, duceți-o pe doamna la spectacol, de-ar fi numai să-i faceți în necaz, o dată în viață, uneia din boaitele astea, ce naiba! Dacă aș avea pe cineva să mă înlocuiască, aș veni și eu cu dumneavoastră. Grăbiți-vă! Lagardy nu dă decât o singură reprezentație; e angajat în Anglia cu un onorariu considerabil. E mare șmecher după cât se spune! Se tăvălește în aur! Cară cu el trei amante și bucătarul personal! Toți artiștii ăștia mari o duc numai într-un chef; au nevoie de o existență destrăbălată care ațâță nițel imaginația. Sfârșesc însă la spital, pentru că n-au avut minte în tinerețe să facă economii. Bine, poftă bună! Pe mâine!
Ideea de a merge la spectacol prinse repede rădăcini în mintea lui Bovary, fiindcă i-o împărtăși imediat nevestei, care refuză la început, invocând oboseala, deranjul, cheltuiala; însă, ca niciodată, Charles nu renunță, atât de bine-venită pentru Emma i se părea această distracție. Nu vedea niciun impediment; maică-sa le trimisese trei sute de franci care erau bașca la socoteală, datoriile curente nu erau enorme, iar scadența polițelor pe care trebuia să i le plătească dlui Lheureux era atât de îndepărtată, că nici nu făcea să se gândească la ele. De altfel, închipuindu-și că ea renunța din delicatețe, Charles insistă și mai tare; așa încât, de atâta sâcâială, până la urmă se hotărî. Și a doua zi, la ora opt, se urcară în *Rândunica*.
Spițerul, care se credea silit să nu se miște din Yonville, deși nimic nu-l reținea de fapt, oftă când îi văzu plecând.
— Ei, călătorie plăcută! — le ură el — fericiți muritori ce sunteți!
Adresându-se apoi Emmei, care purta o rochie albastră de mătase, cu patru volane de dantelă:
— Sunteți frumoasă ca zeul Amor! O să *faceți furori* la Rouen.
Diligența se oprea la hotelul *Crucea Roșie*, în piața Beauvoisine. Era unul dintre acele hanuri cum există în toate mahalalele de provincie, cu grajduri mari și odăi mici, și unde vezi, prin mijlocul curții, găini ciugulind ovăz pe sub cabrioletele gloduroase ale comis-voiajorilor; un dârz bârlog strămoșesc, cu balconul de lemn putregăit care trosnește de vânt în nopțile de iarnă, veșnic pline de lume, de hărmălaie și de crăpelniță, cu mese negre mânjite de cafelele cu rachiu, cu geamuri groase îngălbenite de muște, cu șervete jilave pătate de vin albastru; și care, mirosind tot a țară, ca argații când se îmbracă în haine de oraș, au o cafenea la stradă și o grădină de legume înspre câmp. Charles începu imediat să alerge după bilete. Confundă avanscena cu galeriile, parterul cu lojile, ceru explicații, nu le înțelese, fu trimis de la controlor la director, se întoarse la han, se duse iar la casa de bilete și bătu așa, de mai multe ori, tot orașul de la teatru până-n bulevard.
Doamna își cumpără o pălărie, mănuși, un buchețel. Domnul se temea grozav să nu scape începutul; și, fără să fi avut vreme să înghită măcar o supă, se prezentară în fața intrării teatrului, care nu se deschisese încă.