VII

A doua zi, când maestrul Hareng, portărelul, se înfățișă la ea cu doi martori pentru a întocmi procesul-verbal de sechestru, dădu dovadă de stoicism.

Începură cu cabinetul lui Bovary, dar nu înscriseră și capul frenologic, considerat drept *instrument profesional*; în schimb, numărară farfuriile, cratițele, scaunele, lumânările din bucătărie și toate bibilurile de pe etajera din dormitorul ei. Îi cercetară rochiile, rufăria, cabinetul de toaletă; și existența, până-n ascunzișurile cele mai intime, îi fu expusă pe de-a întregul privirilor acestor trei bărbați, precum un cadavru la autopsie.

Maestrul Hareng, încheiat la toți nasturii hainei negre, subțiri, cu cravată albă și elasticele pantalonilor foarte strânse, repeta din când în când:

— Permiteți, doamnă? Permiteți?

Adesea emitea aprecieri:

— Fermecător!… foarte drăguț!

Și începea din nou să scrie, înmuindu-și pana în călimara de corn pe care o ținea în mâna stângă.

Când terminară camerele, urcară în pod.

Ea păstra acolo un pupitru în care erau încuiate scrisorile de la Rodolphe. A trebuit să-l deschidă.

— A! o corespondență! — zise maestrul Hareng, zâmbind discret. — Dar, permiteți, trebuie să văd dacă nu mai este și altceva în cutie.

Și scutură scrisorile ușor, de parcă s-ar fi așteptat să cadă napoleoni{97} din ele. Atunci fu cuprinsă de indignare, la vederea acestei mâini mari, cu degete roșii și moi ca niște melci fără casă, atingând paginile care-i făcuseră inima să tresalte.

În sfârșit plecară! Félicité se întoarse. O trimisese înainte, să aibă grijă ca Bovary să nu-i întâlnească; și imediat îl instalară în pod pe custodele sechestrului, punându-l să jure că nu va ieși de acolo.

Charles i se păru îngrijorat toată seara. Emma îi arunca priviri temătoare, părându-i-se a-i citi acuzații în ridurile feței. Apoi, când își muta ochii pe căminul cu ecrane chinezești, pe perdelele bogate, pe fotolii, în fine, pe toate lucrușoarele astea care-i îndulciseră amarul vieții, se simțea cuprinsă de remușcări sau mai degrabă de un regret imens care, în loc să-i nimicească pasiunea, mai tare i-o întărâta. Charles scormonea placid în jăratic, cu picioarele pe fiarele căminului.

La un moment dat, custodele, care fără îndoială se plictisea în ascunzătoare, făcu puțin zgomot.

— Parcă umblă careva pe sus — zise Charles.

— Nu! — răspunse ea. — A rămas o lucarnă deschisă și o mișcă vântul.

A doua zi, duminică, plecă la Rouen, ca să se ducă pe la toți bancherii de care auzise. Erau plecați, care la țară, care în călătorie. Dar nu se descurajă; și celor pe care-i putu întâlni le ceru bani, argumentând că are nevoie, că o să-i dea înapoi. Câțiva îi râseră în nas; toți o refuzară.

La ora două alergă la Léon, îi bătu în ușă. Nu i se deschise. Într-un târziu apăru și el.

— De ce ai venit?

— Te deranjează?

— Nu…, dar…

Și-i mărturisi că proprietarului nu-i plăcea să se vină cu „femei”.

— Avem ceva de vorbit — reluă ea.

Atunci el întinse mâna spre cheie. Ea-l opri.

— O, nu, hai dincolo, la noi.

Și se duseră în camera lor de la hotelul *Boulogne*.

Când ajunseră, ea bău un pahar mare cu apă. Era tare palidă. Îi spuse:

— Léon, trebuie să mă ajuți.

Și, scuturându-i mâinile, pe care i le ținea strâns, adăugă:

— Ascultă, am nevoie de opt mii de franci!

— Ești nebună!

— Încă nu.

Și imediat, povestindu-i despre sechestru, îi explică în ce situație groaznică se afla; fiindcă Charles nu știa nimic, soacra nu putea s-o sufere, moș Rouault nu se putea descurca; pe când el, Léon, avea să alerge să-i găsească suma asta indispensabilă…

— Dar cum vrei să…

— Ce laș poți fi! — strigă ea.

Atunci el zise prostește:

— Exagerezi. Poate că omul tău se potolește cu o mie de scuzi.

Un motiv în plus ca să încerce să facă ceva; era imposibil să nu găsești undeva trei mii de franci. De altfel, Léon putea să se împrumute el în locul ei.

— Du-te! încearcă! trebuie! aleargă!… Oh! caută! caută! o să te iubesc mult!

El ieși, se întoarse după un ceas și zise cu un aer solemn:

— Am fost la trei persoane… Și degeaba!

Atunci se așezară față în față lângă cămin, nemișcați, fără să-și vorbească. Emma ridica din umeri și bătea din picioare. O auzi murmurând:

— Dac-aș fi eu în locul tău, aș găsi imediat!

— Păi unde?

— La tine la birou!

Și îl privi în ochi.

Din luminile aprinse ale ochilor îi țâșnea o îndrăzneală infernală, și pleoapele i se lăsau lasciv și încurajator, încât tânărul simți că cedează în fața voinței mute a femeii, care-l îndemna la crimă. Se sperie și, ca să evite orice explicație, se lovi peste frunte zicând:

— Morel trebuie să se întoarcă diseară! N-o să mă refuze, sper.

Era unul dintre prietenii lui, fiul unui negustor foarte bogat.

— Și ți-i aduc mâine — adăugă el.

Emma nu păru deloc să se bucure atât de mult cum s-ar fi așteptat el. Oare bănuia că minte? Reluă roșind:

— Oricum, dacă nu vin până la trei, nu mă mai aștepta, draga mea. Trebuie să plec, scuză-mă. Adio!

Îi strânse mâna, dar i se păru lipsită de viață. Emma nu mai era în stare de vreun sentiment.

Bătu ora patru; și se ridică, pentru a se întoarce la Yonville, supunându-se ca un automat impulsului obișnuințelor.

Era frumos afară; una dintre acele zile de martie, luminoase și aspre, când soarele strălucește pe un cer alb de tot. Locuitorii din Rouen, în haine de duminică, se plimbau cu chipuri fericite. Ajunse în piața Catedralei. Lumea ieșea de la vecernie; mulțimea se scurgea prin cele trei portaluri, asemenea unui fluviu prin arcadele unui pod, iar la mijloc, mai neclintit decât o stâncă, stătea elvețianul.

Atunci își aminti de ziua în care, temătoare și plină de speranțe, intrase în nava aceea mare ce i se întindea înainte, mai puțin adâncă decât iubirea ei; și merse mai departe, plângând sub voaletă, năucită, clătinându-se, aproape să se prăbușească.

— Ferește! — se auzi un glas dindărătul unei porți care se deschidea.

Se opri ca să treacă un cal negru care sforăia între hulubele unui tilbury, condus de un *gentleman* într-o haină de zibelină. Cine era? Îl cunoștea parcă… Trăsura prinse viteză și dispăru.

Era chiar el, vicontele! Se întoarse; strada era pustie. Era atât de copleșită, de tristă, încât simți nevoia să se sprijine de un zid ca să nu cadă.

Apoi se gândi că poate nu era el. De altfel, habar n-avea. Totul o părăsea, înlăuntru și în afară. Se simțea pierdută, prăvălindu-se la întâmplare în genuni negândite; și aproape că se bucură când, ajunsă la *Crucea Roșie*, îl zări pe bravul Homais supraveghind încărcarea, pe acoperișul *Rândunicii*, a unei cutii mari cu provizii farmaceutice; în mână ținea, înfășurați într-o basma, șase *cheminots* pentru soția lui.

Dnei Homais îi plăceau mult chiflele astea grele, în formă de turban, care se mănâncă în timpul postului, cu unt sărat: ultim exemplu de bucate gotice, datând poate tocmai din secolul cruciadelor, și cu care se îndopau pe vremuri zdrahonii de normanzi, năzărindu-li-se că văd pe masă, sub zarea lumânărilor gălbui, printre clondirele cu hypocras{98} și caltaboșii gigantici, capete de sarazini numai bune de înfulecat. Nevasta spițerului le ronțăia ca și ei, vitejește, deși avea o dantură execrabilă; prin urmare, ori de câte ori venea în oraș, dl Homais nu uita să-i aducă vreo câteva, pe care le lua întotdeauna de la cel mai mare meșter, pe strada Massacre.

— Încântat să vă văd! — zise el și-i oferi mâna să se urce în *Rândunica*.

Apoi atârnă chiflele în plasa de deasupra și rămase cu capul descoperit și brațele încrucișate, într-o atitudine gânditoare și napoleoniană.

Însă, atunci când, la poalele coastei, orbul își făcu apariția ca de obicei, exclamă:

— Nu înțeleg cum de mai tolerează autoritățile asemenea îndeletniciri condamnabile. Nenorociții ăștia ar trebui închiși și obligați să muncească! Progresul, pe onoarea mea, merge ca melcul! Ne bălăcim în plină barbarie!

Orbul își întindea pălăria, care se bălăbănea la marginea portierei, ca o bucată de tapițerie desprinsă.

— Iată o afecțiune scrofuloasă{99}! — zise farmacistul.

Și, cu toate că-l cunoștea pe amărât, se prefăcu a-l vedea pentru prima oară, mormăi niște vorbe precum *cornee*, *cornee opacă*, *sclerotică*, *facies*, apoi îl întrebă cu glas părintesc:

— Suferi de această infirmitate îngrozitoare de multă vreme, prietene? În loc să te îmbeți prin cârciumi, mai bine ai ține un regim.

Și-l îndemnă să consume vin bun, bere bună, fripturi bune. Orbul își continua cântecul; de altfel, părea aproape idiot. În sfârșit, dl Homais își deschise punga.

— Poftim, ia de-aici cinci centime și dă-mi restul; și nu uita recomandările mele, o să te faci bine.

Hivert își îngădui să exprime cu glas tare îndoieli asupra eficienței lor. Însă spițerul garantă că o să-l vindece cu o pomadă antiflogistică{100} făcută chiar de el, și-și dădu adresa:

— Dl Homais, lângă hale, destul de cunoscut.

— Atunci, pentru osteneală, *să ne arăți reprezentația* — spuse Hivert.

Orbul se lăsă pe vine și, cu capul pe spate, bolovănindu-și ochii verzui și arătând limba de un cot, își freca burta cu amândouă mâinile, scoțând un soi de urlet înăbușit, precum un câine hămesit. Emma, cuprinsă de scârbă, îi azvârli peste umăr o monedă de cinci franci. Era toată averea ei. I se păru un gest frumos s-o arunce astfel.

Trăsura pornise din nou când, deodată, dl Homais scoase capul pe fereastră și strigă:

— Fără făinoase sau lactate! Să porți lână pe piele și să-ți expui părțile bolnave la fumigații cu boabe de ienupăr.

Priveliștile familiare care-i treceau prin fața ochilor o făceau pe Emma să uite treptat de durerea ei de acum. Era copleșită de o oboseală insuportabilă și ajunse acasă buimacă, descurajată, aproape adormită.

— Fie ce-o fi! — își zicea ea.

Și apoi, cine știe? De ce nu s-ar întâmpla, dintr-o clipă într-alta, ceva extraordinar? Lheureux putea să moară, în definitiv.

La nouă dimineața o trezi un zgomot de glasuri în piață. Lumea se îmbulzea în jurul halelor ca să citească un afiș mare, lipit pe un stâlp, și-l văzu pe Justin cum se urcă pe o bornă și rupe afișul. Dar în acel moment jitarul îl apucă de guler. Dl Homais ieși din farmacie, iar coana Lefrançois, în mijlocul mulțimii, părea a ține o cuvântare.

— Doamnă! doamnă! — strigă Félicité, intrând. — E o nelegiuire!

Și biata fată, emoționată, îi întinse o hârtie galbenă pe care o smulsese de pe ușă. Dintr-o privire, Emma citi că toată mobila ei era scoasă la vânzare.

Atunci se priviră în tăcere. Servitoarea și stăpâna nu aveau niciun secret una față de cealaltă. În cele din urmă, Félicité oftă:

— În locul dumneavoastră, doamnă, eu m-aș duce la dl Guillaumin.

— Așa crezi?…

Iar această întrebare însemna:

— Tu, care cunoști casa prin servitor, știi cumva dacă stăpânul a vorbit vreodată de mine?

— Da, ar fi bine să vă duceți.

Se îmbrăcă, își puse rochia neagră și boneta cu mărgele de gagat; și ca să nu fie văzută (tot timpul era lume multă în piață), o luă pe lângă sat, pe poteca de pe malul apei.

Abia mai răsuflând, ajunse la grilajul notarului; cerul era întunecat și ningea ușor.

La sunetul clopoțelului, Théodore apăru pe peron, îmbrăcat în jiletcă roșie; veni să-i deschidă în mod aproape familiar, ca unei cunoștințe, apoi o pofti în sufragerie.

O sobă mare de porțelan duduia sub un cactus care umplea toată firida, iar pe tapetul care imita stejarul, în niște rame de lemn negru, erau *Esméralda* de Steuben și *Nevasta lui Putifar* de Schopin{101}. Masa pusă, cele două reșouri de argint, mânerul ușilor din cristal, parchetul și mobilele, totul strălucea de o curățenie migăloasă, englezească; ochiurile de geam aveau la fiecare colț un romb din sticlă colorată.

„Așa o sufragerie mi-ar trebui și mie”, gândea Emma.

Notarul intră, strângându-și cu mâna stângă halatul cu ramuri de palmier, pe când, cu cealaltă mână, își scoase și își puse repede la loc toca de catifea maro, așezată pretențios pe partea dreaptă, unde ajungeau vârfurile celor trei șuvițe blonde care făceau, de la ceafă, înconjurul capului chel.

Îi oferi un scaun, apoi se așeză să mănânce, scuzându-se întruna pentru impolitețe.

— Domnule — spuse ea —, v-aș ruga…

— Ce anume, doamnă? Ascult.

Începu să-i explice situația.

Maestrul Guillaumin știa despre ce e vorba, fiindcă lucra în secret cu negustorul de stofe, la care găsea întotdeauna capital pentru împrumuturile cu ipotecă ce i se cereau.

Cunoștea așadar (chiar mai bine decât ea) lunga poveste a acestor polițe, cu valori foarte mici la început, andosate cu diverse nume, cu termene de scadență lungi și reînnoite mereu, până în ziua când, după ce adunase toate protestările, negustorul îl însărcinase pe prietenul Vinçart să ceară în nume propriu executarea sumei, pentru că nu voia să fie luat drept căpcăun de către concetățeni.

În timp ce povestea, ea îl acuza pe Lheureux, acuzații la care notarul răspundea când și când cu vreo vorbă oarecare. Mâncându-și cotletul și bându-și ceaiul, își înfunda bărbia în cravata *bleu-ciel*, prinsă în două ace cu gămălia de diamant, legate cu un lănțișor de aur; și zâmbea ciudat, într-un fel ambiguu și dulceag. Dându-și seama că Emma era udă la picioare, zise:

— Păi apropiați-vă de sobă… mai sus… sprijiniți-le de porțelan.

Ei îi era teamă să nu-l murdărească. Notarul reluă galant:

— Ce-i frumos nu strică.

Atunci căută să-l impresioneze și, emoționându-se chiar ea, ajunse să-i povestească despre meschinăria căsniciei, despre sâcâieli și nevoi. El o înțelegea: doar era o femeie elegantă! și, fără să se oprească din mâncat, se întoarse cu fața spre ea, așa încât îi atingea cu genunchiul botina, a cărei talpă se încovoiase și scotea aburi lângă sobă.

Însă când ea îi ceru o mie de scuzi, strânse din buze și se declară mâhnit că nu i se încredințase lui administrarea averii, deoarece existau o mulțime de modalități, foarte la îndemână, de a fructifica banii, chiar și pentru o doamnă. S-ar fi putut aproape sigur încerca niște speculații excelente, fie cu turbăriile de la Grumesnil, fie cu terenurile din Le Havre; și o făcu să turbeze gândindu-se la sumele fantastice pe care le-ar fi câștigat cu siguranță.

— Cum se face că n-ați venit la mine? — reluă el.

— Nu prea știu — spuse ea.

— De ce, hm? Vă era așa de frică de mine? Dimpotrivă, paguba e a mea! De-abia dacă ne cunoaștem! Dar de fapt vă sunt foarte devotat; nădăjduiesc că nu vă mai îndoiți.

Întinse mâna, i-o prinse pe a ei, o acoperi cu un sărut pofticios, apoi o ținu pe genunchiul lui; și se juca delicat cu degetele, spunându-i nenumărate vorbe dulci.

Glasul lui searbăd susura precum curgerea unui pârâu; prin sticlirea ochelarilor străbătea o scânteie ce-i țâșnea din pupile, iar mâinile înaintau în mâneca Emmei ca să-i pipăie brațul. Ea îi simțea în obraz răsuflarea gâfâită. Bărbatul acesta o făcea să se simtă groaznic de stânjenită.

Sări în picioare și-i spuse:

— Domnule, aștept!

— Ce anume? — făcu notarul, care păli cumplit dintr-odată.

— Banii.

— Păi…

Apoi, cedând la izbucnirea unei dorințe prea puternice:

— Ei bine, da!

Se târa spre ea în genunchi, fără să-și mai cruțe halatul.

— Fie-vă milă, rămâneți! Vă iubesc!

O prinse de mijloc.

Un val de purpură urcă îndată în obrajii dnei Bovary. Se dădu înapoi cu o înfățișare mânioasă, strigând:

— Profitați fără rușine de nenorocirea mea, domnule! Am ajuns de plâns, dar nu mă vând!

Apoi ieși.

Notarul rămase tare uluit, holbând ochii la frumoșii lui papuci brodați. Erau un cadou de amor. Tot uitându-se la ei, îi trecu necazul până la urmă. De altfel, se gândea că o asemenea aventură l-ar fi dus prea departe.

— Ce ticălos! ce mitocan!… ce scârboșenie! — își zicea ea, alergând nervoasă pe sub plopii de pe marginea șoselei.

Dezamăgirea eșecului îi sporea indignarea cauzată de pudoarea jignită; i se părea că Providența se înverșuna s-o urmărească și, găsind în asta un prilej de trufie, niciodată nu simțise atâta respect pentru sine și atâta dispreț față de ceilalți. Era înflăcărată de un avânt războinic. Ar fi vrut să-i bată pe bărbați, să-i scuipe în obraz, să-i zdrobească pe toți; și mergea repede înainte, palidă, tremurând, furioasă, scormonind cu ochii în lacrimi orizontul gol și desfătându-se parcă de ura care o înăbușea.

Când își zări casa, o cuprinse un soi de amorțeală. Nu mai putea merge; trebuia, totuși; de altfel, unde să fugă?

Félicité o aștepta în ușă.

— Ei?

— Nu! — zise Emma.

Și, timp de un sfert de oră, trecură amândouă în revistă diversele persoane din Yonville care ar fi putut fi dispuse s-o ajute. Însă, de câte ori Félicité spunea un nume, Emma replica:

— E cu neputință! N-or să vrea.

— Și domnul trebuie să se întoarcă numaidecât!

— Da, știu… Lasă-mă singură.

Încercase totul. Acum nu mai era nimic de făcut; iar când o să vină Charles, o să-i spună:

— Înapoi! Covorul pe care calci nu mai e al nostru. Din toată casa nu mai ai nicio mobilă, niciun ac, niciun pai și eu sunt cea care te-a ruinat, nenorocitule!

Atunci el se va cutremura, pe urmă va plânge mult și în cele din urmă, după ce va trece surpriza, o va ierta.

— Da — murmura ea, scrâșnind din dinți —, mă va ierta, fiindcă nu i-ar ajunge un milion ca să-l iert eu că m-a cunoscut… Niciodată! Niciodată!

Gândul ăsta că Bovary îi era superior o scotea din sărite. Și pe urmă, fie că mărturisea sau nu, imediat, curând, mâine, tot avea să afle de catastrofă; trebuia deci să aștepte scena aceea cumplită și să îndure povara mărinimiei lui. Îi veni în gând să se mai ducă o dată la Lheureux: la ce bun? Sau să-i scrie tatălui ei: era prea târziu! Și poate se căia că nu-i cedase celuilalt, când auzi tropotul unui cal pe alee. El era, deschidea bariera, era alb ca varul. Se năpusti pe scară și fugi repede prin piață; iar nevasta primarului, care stătea de vorbă în fața bisericii cu Lestiboudois, o văzu intrând la perceptor.

Alergă să-i spună dnei Caron. Cele două doamne se suiră în pod; și, ascunse în dosul rufelor întinse pe niște prăjini, se instalară în așa fel încât să vadă în casă la Binet.

Era singur în mansardă și încerca să imite din lemn unul dintre acele indescriptibile obiecte de fildeș, alcătuite din semilune, din sfere cioplite una în interiorul celeilalte, ansamblul fiind drept ca un obelisc și nefolosind la nimic; și ataca ultima bucată, aproape că terminase! În semiîntunericul din atelier, de sub unelte țâșnea o pulbere blondă, ca o jerbă de scântei sub potcoavele unui cal în galop; cele două roți se învârteau, sfârâiau; Binet zâmbea, cu bărbia în piept, cu nările umflate, într-un cuvânt părea cufundat în acel soi de fericire desăvârșită, care nu-i desigur cu putință decât în ocupațiile mediocre, ce gâdilă inteligența prin dificultăți facile și o satisfac prin realizări dincolo de care nu mai e loc pentru vis.

— A, uite-o! — făcu dna Tuvache.

Însă din cauza strungului nu se prea auzea.

În sfârșit, cele două doamne crezură că disting cuvântul *franci*, și coana Tuvache șopti:

— Se roagă de el să amâne plata impozitelor.

— Așa s-ar părea! — reluă cealaltă.

O văzură mergând de colo-colo, cercetând inelele de șervet, sfeșnicele, măciuliile de balustradă, expuse pe lângă pereți, pe când Binet își mângâia barba mulțumit.

— O fi venit la el ca să-i comande ceva? — zise dna Tuvache.

— Dar el nu vinde nimic! — obiectă vecina.

Perceptorul părea a asculta, dar făcea niște ochi mari, de parcă n-ar fi priceput nimic. Ea-i vorbea în continuare pe un ton gingaș, rugător. Se apropie de el; sânul îi tresălta; tăcură amândoi.

— Îi face avansuri? — zise dna Tuvache.

Binet se înroșise până în vârful urechilor. Ea îi luă mâinile.

— Ah, asta-i prea de tot!

Și fără îndoială că-i propunea o blestemăție; deoarece perceptorul — care era totuși viteaz, luptase la Bautzen și la Lützen, făcuse campania din Franța și fusese chiar *propus pentru cruce* — deodată, parc-ar fi văzut un șarpe, sări îndărăt cât colo, strigând:

— Doamnă, cum vă trece prin cap?…

— Femeile astea ar trebui biciuite! — zise dna Tuvache.

— Dar unde e? — reluă dna Caron.

Fiindcă Emma dispăruse între timp; apoi, zărind-o pe Strada Mare, cum cotea la dreapta ca pentru a ajunge la cimitir, se pierdură în presupuneri.

— Coană Rollet — zise ea, ajungând la doică —, mă sufoc!… Desfă-mi șireturile.

Se prăbuși pe pat; plângea în hohote. Coana Rollet o acoperi cu un jupon și rămase în picioare lângă ea. Apoi, fiindcă nu răspundea, cumătra plecă, își luă roata de tors și începu să toarcă in.

— O, încetați! — șopti Emma, părându-i-se că aude strungul lui Binet.

— Cine o fi supărat-o? — se întreba doica. — De ce o fi venit aici?

Venise în fuga mare, mânată de un fel de groază care o alunga de acasă.

Întinsă pe spate, nemișcată și cu ochii ficși, deslușea nelămurit obiectele, deși își încorda toată atenția, cu o îndărătnicie stupidă. Cerceta coșcoveala de pe zid, doi tăciuni care fumegau alături și un păianjen lungăreț care se plimba pe deasupra capului ei în crăpătura grinzii. În sfârșit, izbuti să-și adune gândurile. Își amintea… Într-o zi, cu Léon… O, ce departe era…! Soarele se oglindea strălucitor în râu, iar clematitele își revărsau mireasma… Atunci, purtată de amintiri ca de un torent învolburat, ajunse curând să-și amintească ziua precedentă.

— Cât e ceasul? — întrebă ea.

Coana Rollet ieși în curte, ridică degetele mâinii drepte spre partea unde cerul era mai luminat și se întoarse domol zicând:

— Aproape trei.

— Ah! mulțumesc! mulțumesc!

El o să vină. Cu siguranță! A găsit banii. Dar poate că avea să se ducă dincolo, fără să-i treacă prin cap că ea era aici; și o puse pe doică să dea fuga acasă ca să-l aducă.

— Grăbiți-vă!

— Păi mă duc, doamnă dragă, mă duc!

Acum se mira că nu se gândise la el de la bun început; ieri își dăduse cuvântul, n-avea să și-l calce; și se vedea deja la Lheureux, întinzându-i pe birou cele trei bancnote. Pe urmă va trebui să născocească o poveste ca să-i explice lucrurile lui Bovary. Ce anume?

Doica întârzia totuși destul de mult. Însă, cum în coșmelie nu era niciun ceas, Emma se temea că exagerează poate scurgerea timpului. Începu să se plimbe prin grădină, pas cu pas, porni pe cărare, pe lângă gardul-viu, dar se întoarse într-un suflet, nădăjduind că femeia se va fi întors pe un alt drum. În sfârșit, sătulă să tot aștepte, năpădită de tot felul de bănuieli pe care le respingea, nemaiștiind dacă se afla acolo de un secol sau de un minut, se așeză într-un colț, închise ochii și își astupă urechile. Scârțâi bariera; sări în picioare; înainte să deschidă gura, coana Rollet îi zise:

— Nu e nimeni la dumneavoastră!

— Ce spui?

— Of! nimeni! Și domnul plânge. Vă cheamă. Sunteți căutată.

Emma nu răspunse nimic. Respira greu și-și rotea ochii împrejur, iar țăranca, înspăimântată de chipul ei, se dădu înapoi instinctiv, crezând că e nebună. Deodată, se lovi peste frunte scoțând un țipăt, fiindcă amintirea lui Rodolphe îi trecuse prin suflet, ca un fulger uriaș într-o noapte întunecoasă. Era atât de bun, delicat și generos! Și de altminteri, dacă ar fi șovăit cumva s-o ajute, știa cum să-l supună, amintindu-i dintr-o privire iubirea lor pierdută. Porni deci spre Huchette, fără să-și dea seama că alerga către o faptă care adineauri îi inspirase atâta oroare și fără a bănui câtuși de puțin că se prostitua.

Note

{97} Napoléonul este o monedă de aur de 20 de franci. Primele emisiuni datează din 1803 și poartă efigia lui Bonaparte, pe atunci prim-consul. (Notă corectată la revizie.)

{98} Hypocrasul este un vin în care s-au macerat timp de o săptămână diferite mirodenii, ca scorțișoară, nucșoară, cuișoare, vanilie etc.

{99} Scrofulele sunt inflamații de origine tuberculoasă ale ganglionilor limfatici din zona cervicală. Ochii sunt uneori atinși de blefarită ciliară, cu supurații și cruste.

{100} Un medicament era zis antiflogistic atunci când avea funcție antiinflamatoare și febrifugă.

{101} Charles de Steuben (1788-1856), elev al lui Gérard, picta subiecte romantice, istorice și legendare. *Esméralda și Quasimodo* închipuie o scenă din *Notre-Dame de Paris* de Victor Hugo. Henri Schopin (1804-1880), elev al lui Gros, nu era fratele pianistului și compozitorului Frédéric Chopin, contrar indicației din ediția-sursă (corectură la revizie). Picta scene din *Misterele Parisului* de Eugène Sue, din *Paul și Virginia* de Bernardin de Saint-Pierre sau teme creștine.