X

Încetul cu încetul, o cuprinseră și pe ea temerile lui Rodolphe. Îmbătată de dragoste, la început nu se mai gândise la nimic altceva. Dar acum, când nu se mai putea lipsi de iubire, se temea să nu-i fie luată vreo fărâmă ori să nu-i fie tulburată. Când se întorcea de la el, privea mereu neliniștită în toate părțile, pândind orice formă care se mișca în zare și fiecare ferestruică a satului de unde-ar fi putut fi văzută. Ciulea urechea la pași, la strigăte, la zgomotele plugurilor; stătea în loc, mai palidă și mai tremurătoare decât frunzele plopilor care i se legănau deasupra capului.

Într-o dimineață, pe când se întorcea așa, i se păru deodată că deslușește țeava lungă a unei carabine ațintită asupra ei. Ieșea pieziș din gura unui butoiaș ascuns pe jumătate între bălării, pe marginea unui șanț. Emma, care era gata să leșine de groază, merse totuși înainte, până când din butoiaș se ridică un om, ca drăcușorii aceia cu arc care sar din cutii. Avea niște jambiere înalte până la genunchi, cu catarame, șapca trasă pe ochi, buzele-i tremurau de frig, și nasul i-era roșu. Era căpitanul Binet, la pândă de rațe sălbatice.

— Ar fi trebuit să vorbiți de departe! — strigă el. — Când vezi o pușcă, întotdeauna trebuie să atragi atenția.

Perceptorul încerca astfel să ascundă spaima pe care o trăsese; fiindcă vânatul rațelor altfel decât din barcă era interzis printr-un ordin prefectoral, iar dl Binet, cu tot respectul lui pentru legi, se afla în contravenție. De aceea i se părea mereu că aude venind jitarul. Însă neliniștea îi mărea plăcerea și, singur în butoiul lui, se felicita cât e de șmecher și de norocos.

Văzând că era Emma, i se luă parcă o piatră de pe inimă și începu îndată conversația.

— Nu-i cald deloc, cam *pișcă*!

Emma nu răspunse nimic. El continuă:

— Ați ieșit devreme tare!

— Da — zise ea, bâlbâindu-se un pic. — Vin de la doica la care-am dat copilul.

— A, foarte bine, foarte bine! Cât despre mine, sunt aici, așa cum mă vedeți, de cum se crapă zorile; dar e o vreme așa de păcătoasă, că, dacă nu-ți trece pasărea chiar pe la gura țevii…

— Sănătate, dle Binet — îl întrerupse ea, întorcându-i spatele.

— Sluga dumneavoastră, doamnă — răspunse el scurt. Și intră la loc în butoi.

Emma se căi că s-a despărțit așa brusc de perceptor. Cu siguranță că avea să-și închipuie lucruri neplăcute. Povestea cu doica era scuza cea mai proastă, pentru că toată lumea știa clar în Yonville că fetița soților Bovary se întorsese la părinți de acum un an. De altfel, în împrejurimi nu mai locuia nimeni; drumul nu ducea decât la Huchette; Binet ghicise așadar de unde venea ea și cu siguranță că n-o să tacă din gură, o să trăncănească. Emma stătu până seara să-și bată capul născocind tot felul de minciuni care mai de care, avându-l mereu în fața ochilor pe acel imbecil cu tolbă.

Charles, după cină, văzând-o îngrijorată, vru, ca distracție, s-o ducă la farmacist; dar prima persoană peste care dădură în farmacie fu tot el, perceptorul! Era în picioare în fața tejghelei, luminat de reflexele borcanului roșu, și zicea:

— Dați-mi, vă rog, o jumătate de uncie de vitriol.

— Justin — strigă spițerul — adu-ne acidul sulfuric.

Apoi către Emma, care voia să urce în apartamentul dnei Homais:

— Nu, stați, nu vă mai obosiți, o să coboare ea. Încălziți-vă la sobă între timp… Mă scuzați… Bună ziua, doctore (pentru că farmacistului îi plăcea nespus să pronunțe cuvântul *doctor*, de parcă, adresându-l altuia, s-ar fi răsfrânt și asupra lui ceva din fastul pe care i-l atribuia)… Dar ai grijă, Justin, să nu răstorni mojarele, mai bine mergi după scaune în sala cea mică, știi bine că nu se umblă la fotoliile din salon.

Și, ca să-și pună la loc fotoliul, Homais se grăbea să iasă de după tejghea, când Binet îi ceru o jumătate de uncie de acid de zahăr.

— Acid de zahăr? — întrebă farmacistul cu dispreț. — Nu cunosc, habar n-am. Poate vreți acid oxalic. Despre oxalic este vorba, nu-i așa?

Binet îl lămuri că avea nevoie de un coroziv ca să-și facă singur o apă de aramă, pentru scos rugina de pe diverse accesorii de vânătoare. Emma tresări. Farmacistul începu să spună:

— Într-adevăr, timpul nu prea-i propice, cu umiditatea asta.

— Totuși — continuă perceptorul cu un aer șiret — sunt persoane pe care nu le deranjează.

Ea simțea că se înăbușă.

— Mai dați-mi…

— Nu mai pleacă odată? — se gândea ea.

— Câte o jumătate de uncie de sacâz și de terebentină, patru uncii de ceară galbenă și trei jumătăți de uncie de negru animal, vă rog, ca să-mi curăț pielăria lăcuită a echipamentului.

Spițerul începea să taie ceara când apăru dna Homais, cu Irma în brațe, cu Napoléon lângă ea, și cu Athalie în urmă. Merse să se așeze pe bancheta de catifea din fața ferestrei, iar băiețelul se ghemui pe un taburet, în timp ce sora lui mai mare dădea târcoale cutiei cu jujubă de lângă tăticul ei. Acesta turna în pâlnii, astupa flacoane, lipea etichete și făcea pachețele. Cei din jur tăceau; nu se auzea decât din când în când clinchetul greutăților pe balanță și șoaptele farmacistului dându-i sfaturi elevului.

— Ce vă face domnișoara? — întrebă deodată dna Homais.

— Liniște! — strigă soțul, care scria niște cifre pe caietul de socoteli.

— De ce n-ați venit cu ea? — reluă ea în șoaptă.

— Șșt! — făcu Emma, arătând cu degetul spre spițer.

Însă Binet, absorbit de lectura notei de plată, nu auzise probabil nimic. În cele din urmă, ieși. Atunci Emma, ușurată, oftă adânc.

— Ce tare respirați! — zise dna Homais.

— A, pentru că e cald — răspunse ea.

A doua zi hotărâră să-și organizeze întâlnirile; Emma voia să-și cumpere servitoarea cu un cadou, dar ar fi fost mai bine să găsească în Yonville vreo casă mai discretă. Rodolphe îi făgădui că o să caute el una.

Cât ținu iarna, de trei-patru ori pe săptămână, după ce se întuneca de-a binelea, el apărea în grădină. Emma ascunsese cheia de la portiță, pe care Charles o crezu pierdută.

Ca să-i dea de veste, Rodolphe arunca în obloane o mână de nisip. Ea se ridica tresărind; doar că uneori trebuia să aștepte, pentru că Charles avea mania să pălăvrăgească la gura sobei și nu mai isprăvea. Emma își rodea unghiile de nerăbdare. Dacă s-ar fi putut, l-ar fi azvârlit pe fereastră doar dintr-o privire. În cele din urmă, ea începea să-și facă toaleta pentru noapte; apoi lua o carte și citea foarte liniștită, de parcă lectura ar fi distrat-o. Dar Charles, care era deja în pat, o chema la culcare.

— Vino odată, Emma, e târziu.

— Da, vin! — îi răspundea ea.

Însă, fiindcă lumina lumânărilor îi bătea în ochi, Charles se întorcea cu fața la perete și adormea. Ea fugea afară, ținându-și răsuflarea, zâmbitoare, fremătândă, dezbrăcată.

Rodolphe avea o manta mare în care o înfășura toată și, cuprinzând-o de mijloc, o ducea fără să scoată un cuvânt în fundul grădinii.

Stăteau sub umbrar, pe aceeași bancă din ostrețe putrede unde o privea odinioară Léon cu ochi de îndrăgostit în serile de vară. Acum ea nu prea se mai gândea la el.

Stelele sclipeau printre crenguțele iasomiei desfrunzite. Auzeau râul curgând în spatele lor și din când în când trosnetul trestiilor uscate. Tufe de umbră se înfoiau ici-colo în întuneric și uneori, fremătând toate deodată, se înălțau și se plecau ca niște uriașe valuri negre năpustindu-se să-i înghită. Frigul nopții îi făcea să se strângă mai tare în brațe; suspinele de pe buze li se păreau mai puternice; ochii pe care de-abia și-i deslușeau li se păreau mai mari, și, în liniștea profundă, unele vorbe rostite în șoaptă le cădeau în suflet cu sonorități cristaline, care se răsfrângeau în vibrații însutite.

În nopțile ploioase se adăposteau în cabinetul de consultații, între șopron și grajd. Ea aprindea un sfeșnic de la bucătărie, pe care-l ținea ascuns în spatele cărților. Rodolphe se instala acolo ca la el acasă. Vederea bibliotecii, a biroului, a întregii încăperi în fond îi stârnea veselia și nu se putea abține să facă pe seama lui Charles o mulțime de glume, de care Emma se simțea stânjenită. Ar fi dorit să-l vadă mai serios, ba chiar dramatic câteodată, ca atunci când i se păru că aude pe alee zgomotul unor pași care se apropiau.

— Vine cineva! — zise ea.

El suflă în lumânare.

— Ai pistoalele la tine?

— Pentru ce?

— Păi… ca să te aperi — continuă Emma.

— De cine, de bărbatu-tău? Ah, vai de capul lui!

Și Rodolphe își încheie fraza cu un gest care însemna: „L-aș strivi cu un bobârnac”.

Se minună de atâta vitejie, deși simțea în atitudinea lui un fel de mojicie și de grosolănie naivă care o revoltară.

Rodolphe întoarse pe toate fețele povestea cu pistoalele. Dacă ea vorbise serios, atunci era ceva foarte caraghios, credea el, ba chiar odios, pentru că el personal n-avea niciun motiv să-l urască pe bietul Charles, nefiind, cum s-ar zice, măcinat de gelozie; și, în legătură cu acest lucru, Emma îi făcuse un jurământ solemn, care nu i se părea nici el de prea bun gust.

De altfel, ea se făcea tot mai sentimentală. Era musai să facă schimb de miniaturi; își tăiaseră smocuri întregi de păr, și acum îi cerea un inel, o verighetă în toată regula ca semn al unirii lor veșnice. Îi vorbea deseori despre clopotele de vecernie sau despre *vocile naturii*; apoi ținea să discute despre mamele lor, a ei și a lui. Rodolphe rămăsese fără a lui acum douăzeci de ani. Totuși, Emma îl mângâia pentru pierdere cu vorbe drăgăstoase, ca pe un țânc părăsit, ba chiar îi spunea uneori, uitându-se la lună:

— Sunt sigură că, acolo sus, sunt împreună și ne încuviințează iubirea.

Dar era așa de frumoasă! și avusese așa de puține femei la fel de naive! Dragostea fără desfrâu era pentru el ceva nou, îl mai scotea din apucăturile ușuratice, îi satisfăcea în același timp orgoliul și senzualitatea. Exaltarea Emmei, pe care bunul-simț burghez din el o disprețuia, i se părea încântătoare în adâncul inimii, din moment ce-i era dedicată lui. Atunci, sigur că e iubit, nu se mai sfii, și pe nesimțite își schimbă purtarea.

Nu mai avea pentru ea, ca odinioară, vorbe atât de gingașe, încât o făceau să plângă, sau mângâieri dezlănțuite care o înnebuneau; așa încât marea lor dragoste, în care trăia cufundată pe de-a-ntregul, i se păru că scade sub ea, ca apa unui râu care-i suptă de albie; acum zărea mâlul. Nu-i venea să creadă; deveni și mai tandră; dar Rodolphe își ascundea nepăsarea din ce în ce mai puțin.

Nu știa dacă-i părea rău că-i cedase sau dacă, dimpotrivă, n-ar fi dorit să-l iubească și mai mult. Umilința de a se simți slabă se prefăcea într-o ciudă pe care voluptatea o mai tempera. Nu era vorba de afecțiune, era ca o seducție neîntruptă. O subjuga. Aproape că-i era frică de el.

Cu toate astea, aparențele erau mai liniștite ca niciodată, fiindcă Rodolphe izbutise să conducă adulterul cum înțelegea el; și, după șase luni, când veni primăvara, erau unul față de celălalt ca doi soți care întrețin în pace flacăra unui amor casnic.

Era vremea când moș Rouault trimitea o curcă, în amintirea piciorului vindecat. Ploconul era întotdeauna însoțit de o scrisoare. Emma tăie sfoara cu care misiva era legată de coș și citi următoarele rânduri:

„Dragii mei copii,

Sper ca prezenta să vă găsească sănătoși, iar curca să fie pe măsura celorlalte; căci mi se pare ceva mai molcuță ca să zic așa și mai grasă. Dar data viitoare, ca să schimbăm, o să vă dau un cocoș, doar dacă nu preferați *picherele*, și trimiteți-mi înapoi panerul, vă rog, și cu cele două dinainte. Mi s-a întâmplat o nenorocire la șopron, al cărui acoperiș, pe o noapte vântoasă, a zburat prin copaci. Nici recolta n-a fost prea grozavă. În sfârșit, nu știu când o să vin să vă văd. Mi-e așa de greu să las casa, acum de când sunt singur, draga mea Emma!”

Și lăsase aici un spațiu între rânduri ca și cum bietul om și-ar fi pus pana deoparte, ca să viseze o vreme.

„Cât despre mine, eu sunt bine sănătos, numai că am căpătat un guturai acum câteva zile la târgul din Yvetot, unde mă dusesem să tocmesc un cioban, pentru că pe al meu îl dădusem afară fiind prea năzuros la mâncare. E vai și-amar de noi cu toți tâlharii ăștia! Unde mai pui că era și necinstit.

Am aflat de la un coropcar care, umblând astă-iarnă prin părțile voastre, și-a scos un dinte, că Bovary muncește mereu din greu. Asta nu mă miră; și mi-a arătat dintele; am băut o cafea împreună. L-am întrebat dacă te-a văzut și mi-a zis că nu, dar că a văzut în grajd doi cai, ceea ce m-a făcut să cred că treaba merge. Cu atât mai bine, dragii mei copii, și să dea Domnul să aveți parte de toată fericirea din lume.

Tare-mi pare rău că nu mi-am cunoscut până acum iubita nepoțică Berthe Bovary. Am pus în cinstea ei în grădină, sub odaia ta, un prun cu prune timpurii, și nu las pe nimeni să se atingă de el, decât ca să i se facă mai târziu compoturi, pe care o să le păstrez în dulap special pentru când o veni ea.

Sănătate, dragi copii. Te sărut, fată dragă, și pe tine, dragă ginere, și pe cea mică, pe amândoi obrajii.

Rămân, cu multe complimente,

Al vostru tată iubitor,

Théodore Rouault.”

Rămase câteva minute ținând între degete hârtia grosolană. Greșelile de ortografie se țineau lanț, și Emma urmărea gândul duios care sporovăia dinlăuntru, cum se aude cotcodăcitul unei găini ascunse într-un gard de porumbe. Scrisoarea fusese uscată cu cenușa de la foc, fiindcă din ea îi căzuseră pe rochie câteva fire de praf cenușiu, și parcă-l văzu pe taică-său aplecându-se spre vatră ca să ia cleștii. Ce mult era de când nu mai stătuse lângă el, pe scăunelul din fața căminului, pârjolind un băț la vâlvătaia trestiilor de mare care ardeau cu scântei!… Își aminti de serile de vară pline de soare. Când treceai pe lângă ei, mânjii nechezau și alergau, alergau… Sub fereastra ei era un stup și câteodată, albinele, rotindu-se în lumină, se izbeau de geam ca niște gloanțe de aur care ricoșau. Ce fericire pe vremea aceea! Ce libertate! Ce speranțe! Ce belșug de iluzii! Acum nu mai rămăsese nimic din toate astea. Le cheltuise în toate aventurile sufletului, în toate situațiile prin care trecuse, ca fată, femeie măritată și îndrăgostită — pierzându-le astfel rând pe rând de-a lungul vieții, asemeni unui călător care-și lasă câte puțin din avere la fiecare han din cale.

Dar cine o făcea atât de nefericită? Unde era catastrofa aceea extraordinară care o răvășise? Și-și înălță capul, privind în jur, ca și cum ar fi căutat cauza suferinței ei.

O rază de aprilie scânteia pe porțelanurile de pe etajeră; focul ardea; simțea sub papuci moliciunea covorului; ziua era luminoasă, aerul călduț, și auzi hohotele de râs ale copilului.

Într-adevăr, fetița se tăvălea pe pajiște, printre palele de fân întoarse. Se culcă pe burtă în vârful unei căpițe. Bona o ținea de fustiță. Lestiboudois grebla prin preajmă și, de câte ori se apropia, ea se apleca bătând aerul cu brațele.

— Aduceți-mi-o! — strigă maică-sa, repezindu-se s-o sărute. — Biata mea copilă, cât te iubesc! Cât te iubesc!

Apoi, văzând că are vârfurile urechilor cam murdare, sună repede să-i aducă apă caldă și o curăță, îi schimbă lenjeria, ciorapii, pantofii, întrebă de mii de ori cum se simțea, ca și cum tocmai s-ar fi întors dintr-o călătorie, și, în sfârșit, mai sărutând-o o dată și plângând nițel, o puse din nou în brațele servitoarei, care rămăsese năucă văzând atâta dragoste.

Seara, Rodolphe o găsi mai serioasă ca de obicei.

— O să-i treacă — socoti el. — E un capriciu…

Lipsi la trei întâlniri de-a rândul. Când veni din nou, ea se arătă rece și aproape disprețuitoare.

„Aha! Te ostenești degeaba, puicuțo…”

Și se făcu a nu observa suspinele ei melancolice și nici faptul că scotea mereu batista.

Atunci Emma se căi.

Se întrebă chiar de ce nu-l suferea pe Charles și dacă n-ar fi fost mai bine să-l poată iubi. Însă el nu prea dădea ocazii pentru asemenea reaprinderi sentimentale, așa încât veleitatea ei de sacrificiu rămânea fără întrebuințare; atunci spițerul veni la timpul potrivit să-i ofere prilejul.