V

Era joia. Se scula și se îmbrăca fără zgomot ca să nu-l trezească pe Charles, care ar fi început să comenteze că se pregătește prea de dimineață. Apoi se plimba în lung și-n lat; stătea în fața ferestrelor, privea în piață. Zorii se revărsau printre stâlpii halelor, iar casa farmacistului, cu obloanele închise, își arăta în culoarea palidă a aurorei majusculele de pe firmă.

Când pendula arăta șapte și un sfert, pleca la *Leul de Aur*, unde Artémise, căscând, venea să-i deschidă ușa, apoi scormonea pentru doamna cărbunii îngropați în cenușă. Emma rămânea singură în bucătărie. Din când în când, ieșea pe afară. Hivert înhăma caii fără grabă, în timp ce o asculta de altfel pe coana Lefrançois, care, scoțându-și capul acoperit cu o bonetă de bumbac pe o ferestruică, îl însărcina cu tot felul de comisioane și-i dădea explicații care pe oricare altul l-ar fi zăpăcit. Emma bătea cu talpa botinelor în pavajul curții.

În cele din urmă, după ce-și mâncase supa și-și pusese șuba, după ce-și aprinsese pipa și-și luase în mână biciul, Hivert se instala tacticos pe capră.

*Rândunica* pornea în trap mărunt și, cale de trei sferturi de leghe, se oprea din loc în loc ca să ia călători, care o așteptau în picioare, la marginea drumului, în fața barierelor de la ferme. Cei care se anunțaseră cu o zi înainte se lăsau așteptați; unii erau chiar acasă și nu se dăduseră jos din pat; Hivert îi chema, zbiera, înjura, apoi cobora de pe capră și se ducea să bată cu putere la uși. Vântul sufla prin gemulețele crăpate ale portierelor.

În vremea asta, cele patru banchete se umpleau, trăsura gonea, merii treceau în șir, unul după altul; iar între cele două șanțuri pline cu apă gălbuie, șoseaua se îngusta întruna spre orizont.

Emma o cunoștea pe dinafară; știa că după un izlaz vine un stâlp, apoi un ulm, un hambar sau o cabană de cantonier; câteodată chiar, ca să-și facă o surpriză, închidea ochii. Dar nu pierdea niciodată noțiunea clară a distanței ce rămânea de parcurs.

În sfârșit, casele din cărămidă se apropiau unele de altele, pământul răsuna sub roți, *Rândunica* luneca printre grădini în care gardurile de șipci lăsau să se vadă niște statui, un umbrar de viță pe-un dâmb, câteva tise tunse și un scrânciob. Și deodată, cum ridicai ochii, apărea orașul.

Coborând în amfiteatru, înecat în ceață, se lărgea dincolo de poduri, în chip confuz. Apoi șesul neted urca iar, într-o mișcare monotonă, până atingea, în depărtare, temelia nedeslușită a cerului palid. Astfel, văzut de sus, întregul peisaj părea nemișcat ca un tablou; corăbiile ancorate se înghesuiau într-un colț; fluviul își rotunjea cotitura la poalele colinelor verzi, iar insulele, de formă alungită, păreau niște pești negri, mari, încremeniți pe apă. Din coșurile uzinelor se înălțau imense trâmbe cafenii care se spulberau la vârf. Se auzea vuietul turnătoriilor și dangătul limpede al clopotelor de la bisericile care se înălțau în ceață. Pomii de pe bulevarde, fără frunze, apăreau printre case ca niște tufișuri violete, iar acoperișurile, lucind de ploaie, sclipeau răzleț, după înălțimea la care se aflau cartierele. Uneori, câte-o pală de vânt repezea norii spre coasta Sainte-Catherine, ca niște talazuri aeriene care se sfărâmau în tăcere de o faleză.

Pentru Emma se desprindea ceva amețitor din aceste existențe îngrămădite la un loc, care-i umpleau inima cu prisosință, ca și când cele o sută douăzeci de mii de suflete care palpitau acolo i-ar fi trimis toate deodată aburul pasiunilor pe care ea credea că le trăiau. Iubirea ei creștea în fața spațiului deschis și se umplea de tumult de la zumzetul vag care se înălța în aer. Și-o revărsa în afară, asupra piețelor, a promenadelor, a străzilor, iar vechea cetate normandă i se așternea în fața ochilor ca o capitală lipsită de măsură, ca un Babilon în care intra. Se apleca pe ferestruică, sprijinindu-se cu amândouă mâinile, și sorbea briza; cei trei cai mergeau în galop. Pietrele scrâșneau în noroi, diligența se clătina, iar Hivert striga de departe la căruțele de pe drum, ca să-i facă loc, pe când târgoveții care înnoptaseră la Bois-Guillaume coborau domol coasta în trăsuricile lor de familie.

Se opreau la barieră; Emma își scotea galenții{92}, își schimba mănușile, își aranja șalul și, la douăzeci de pași mai încolo, cobora din *Rândunica*.

Orașul se trezea atunci. Băieții de prăvălie, cu fesuri grecești pe cap, lustruiau vitrinele magazinelor, iar niște femei ducând coșuri pe șold își strigau marfa, cu glas pătrunzător, la colț de stradă. Ea mergea cu ochii-n pământ, ținându-se pe lângă ziduri și zâmbind de plăcere pe sub voaleta neagră lăsată în jos.

De teamă să nu fie văzută, nu apuca de obicei pe drumul cel mai scurt. Se înfunda prin ulițe întunecoase și ajungea, leoarcă de sudoare, în josul străzii Nationale, lângă fântâna care se afla acolo. E cartierul teatrului, al cafenelelor și al femeilor ușoare. Uneori, trecea pe lângă ea câte-o căruță purtând un decor care se clătina. Niște chelneri cu șorțuri aruncau nisip pe lespezi, între arbuștii verzi. Mirosea a absint, a țigări de foi și a stridii.

Dădea colțul unei străzi; îl recunoștea după părul încrețit care-i ieșea de sub pălărie.

Léon, pe trotuar, mergea mai departe. Emma îl urma până la hotel; el urca, deschidea ușa, intra… Ce îmbrățișare!

Apoi cuvintele, după sărutări, se îngrămădeau cu nerăbdare. Își povesteau necazurile de peste săptămână, presimțirile, îngrijorările din pricina scrisorilor; dar acum totul era uitat, se priveau față-n față, cu râsete de voluptate și nume de alint.

Patul era mare, de mahon, în formă de nacelă. Perdelele de levantină roșie, care coborau din tavan, se arcuiau prea jos spre căpătâiul în formă de evantai; și nimic pe lume nu era mai frumos ca părul ei negru și pielea albă, desprinzându-se pe această culoare purpurie, când, într-un gest de pudoare, își apropia brațele goale, ascunzându-și fața în mâini.

Apartamentul călduț, cu covorul lui discret, cu decorația sprințară și lumina domoală părea foarte potrivit pentru intimitățile pasiunii. Barele cu vârful ca o săgeată, agățătorile de aramă și bilele mari ale grătarului din vatră străluceau de îndată, dacă vreo rază de soare pătrundea în cameră. Pe consola șemineului, între sfeșnice, erau două scoici din acelea mari, trandafirii, în care se aude vuietul mării când le pui la ureche.

Ce dragă le era odaia asta plăcută, plină de veselie, în ciuda fastului ei cam veștejit! Găseau întotdeauna mobilele la locul lor și câteodată, lângă soclul pendulei, acele de păr pe care le uitase ea joia trecută. Luau masa lângă foc, pe o măsuță încrustată, din palisandru. Emma tăia carnea și-i punea bucățile în farfurie, pisicindu-se în fel și chip; și se punea pe-un râs zgomotos și libertin când spuma vinului de Champagne îi curgea peste buza paharului ușor, pe degetele-i cu inele. Erau pierduți atât de deplin în sentimentul posesiunii reciproce, încât se credeau acolo în propria lor casă, în care ar fi trebuit să locuiască până la moarte, ca doi soți veșnic tineri. Spuneau camera noastră, covorul nostru, fotoliile noastre; ea zicea chiar papucii mei, un cadou de la Léon, una din fanteziile ei. Erau niște papuci din satin roz, cu puf de lebădă pe margine. Când se așeza pe genunchii lui, piciorul, prea scurt acum, îi atârna în aer; iar papucul cochet, care n-avea călcâi, se mai ținea doar în degetele piciorului gol.

El savura pentru prima oară inexprimabila gingășie a eleganțelor feminine. Niciodată nu mai întâlnise această grație în vorbire, această sfială a vestmântului, aceste poze de hulubiță somnoroasă. Îi admira exaltarea inimii și dantelele fustei. De altfel, nu era oare o *femeie de lume* și încă o femeie măritată! — ce mai încolo-ncoace, o adevărată amantă?

Prin toanele ei schimbătoare, rând pe rând mistică ori voioasă, guralivă, taciturnă, apucată, nepăsătoare, Emma trezea în el mii de dorințe, deșteptându-i instincte sau amintiri. Era îndrăgostita din toate romanele, eroina din toate dramele, acea nelămurită *ea* din toate volumele de versuri. Léon redescoperea privindu-i umerii culoarea chihlimbarie a *Odaliscei îmbăindu-se*{93}; avea corsajul lung de castelană feudală; semăna și cu *Femeia palidă din Barcelona*, dar mai presus de orice era înger!

Deseori, privind-o, i se părea că sufletul, năpustindu-se către ea, i se revărsa ca o undă pe conturul capului și se prelingea către albeața pieptului ei.

Se așeza pe jos, în fața ei; și, cu coatele pe genunchi, o contempla zâmbind, cu fruntea încordată.

Ea se apleca spre el și murmura, înăbușindu-se parcă de-atâta desfătare:

— O! nu te mișca! nu vorbi! privește-mă! Din ochii tăi răzbate ceva atât de dulce, care-mi face așa de bine!

Îi spunea copil:

— Copilule, mă iubești?

Și nu-i prea auzea răspunsul, în graba cu care buzele lui se înălțau spre gura ei.

Pendula avea un Cupidon mic de bronz, care se fandosea arcuindu-și brațele sub o ghirlandă aurită. Râseseră de el de multe ori; dar, când venea vremea să se despartă, totul li se părea serios.

Nemișcați unul în fața celuilalt, își repetau:

— Pe joi!… pe joi!

Deodată, ea îi lua capul în mâini, îl săruta repede pe frunte, strigând: „Adio!”, și se repezea în jos pe scări.

Se ducea la un coafor pe strada Comédie, ca să-și aranjeze bandourile. Se lăsa noaptea; în prăvălie se aprindeau lămpile cu gaz.

Auzea clopoțelul de la teatru care-i chema pe actori la reprezentație; și vedea pe trotuarul celălalt trecând bărbați cu chipul alb și femei în toalete ofilite, care dispăreau pe intrarea pentru culise.

Era cald în încăperea mică, prea scundă, unde godinul duduia printre peruci și pomezi. Mirosul fiarelor de frizat dimpreună cu mâinile unsuroase care-i umblau prin cap o amețeau repede și ațipea un pic sub halatul în care era înfășurată. De multe ori, în timp ce o coafa, frizerul încerca să-i vândă bilete pentru balul mascat.

După aceea pleca. Se întorcea pe aceleași străzi; ajungea la *Crucea Roșie*; își punea iar galenții pe care-i ascunsese dimineața sub o banchetă și se înghesuia pe locul ei printre călătorii nerăbdători. Unii mergeau numai până la poalele coastei. Rămânea singură în trăsură.

La fiecare cotitură, se zăreau din ce în ce mai bine toate luminile orașului care formau un vast abur luminos deasupra caselor nedeslușite. Emma se așeza în genunchi pe perne, lăsându-și ochii să pribegească orbiți. Hohotea de plâns, îl striga pe Léon, îi trimitea vorbe gingașe și sărutări care se pierdeau în vânt.

Pe coastă rătăcea un nenorocit care se-nvârtea cu un băț în mână printre diligențe. Pe umeri purta un morman de zdrențe, iar fața-i era ascunsă sub o pălărie de castor veche, desfundată și rotundă ca un lighean; dar când o ridica, se vedeau, căscându-se în locul pleoapelor, două orbite însângerate. Carnea se destrăma în vițe roșii; și din ele curgea un lichid care se-nchega în pecingini verzui până la nas, ale cărui nări negre fornăiau convulsiv. Ca să-ți vorbească, își dădea capul pe spate cu un râs idiot; atunci pupilele albăstrii, rostogolindu-se neîncetat, se ciocneau, spre tâmple, de marginea acelei răni vii.

Cânta un cântecel ținându-se după trăsuri:

*Adesea-n luna lui Cuptor*

*Visează fata la amor*.

Și restul cântecului era despre păsărele, soare și frunziș.

Câteodată apărea pe neașteptate în spatele Emmei, cu capul gol. Ea se trăgea înapoi cu un țipăt. Hivert intervenea luându-l peste picior. Îl îndemna să ia o baracă la târgul Saint-Romain sau îl întreba, râzând, ce-i mai face iubita.

De multe ori, trăsura era în mers, când, cu o mișcare bruscă, pălăria lui intra în diligență pe ferestruică, în timp ce el se agăța cu mâna cealaltă, cu un picior pe treaptă, printre stropii azvârliți de roți. Glasul, la început slab și scâncit, îi devenea ascuțit. Se tărăgăna în noapte ca tânguirea nedeslușită a unui zbucium vag; și, răzbătând prin clinchetul zurgălăilor, freamătul copacilor și huruitul cutiei goale, avea în el ceva îndepărtat care pe Emma o tulbura. Îi cobora până-n străfundul sufletului, ca un vârtej într-o prăpastie, și o purta peste întinderile unei melancolii nesfârșite. Însă Hivert, care-și dădea seama că atârnă ceva greu într-o parte, se întindea și-i trăgea orbului câteva bice zdravene. Șfichiul îl plesnea peste răni, și vagabondul cădea în noroi urlând.

Apoi călătorii *Rândunicii* adormeau în cele din urmă, unii cu gura deschisă, alții cu bărbia-n piept, rezemați de umărul vecinului, sau cu brațul trecut prin curea, clătinându-se regulat, după cum se legăna trăsura; iar răsfrângerea felinarului care se legăna afară, pe crupa cailor, pătrundea înăuntru prin perdelele de calico ciocolatiu, aruncând umbre sângerii peste toți oamenii aceștia nemișcați. Emma, îmbătată de tristețe, dârdâia simțind că-i îngheață picioarele și i se închircește sufletul.

Acasă o aștepta Charles; *Rândunica* întârzia mereu joia. Doamna sosea în sfârșit! De-abia dacă o săruta pe cea mică. Cina nu era gata, nu contează! O ierta pe bucătăreasă. Parcă de-acum totul îi era îngăduit fetei ăsteia.

Deseori soțul, observându-i paloarea, o întreba dacă nu cumva e bolnavă.

— Nu — zicea Emma.

— Bine — replica el —, dar nu prea ești în apele tale astă-seară!

— Ei, n-am nimic! n-am nimic!

Erau chiar zile când, abia sosită, urca în camera ei; și Justin, care era acolo, pășea fără zgomot, servind-o mai ingenios decât cea mai bună cameristă. Îi așeza la îndemână chibriturile, sfeșnicul, o carte, îi pregătea cămașa de noapte, îi făcea patul.

— Gata — zicea ea —, e bine, acuma du-te!

Fiindcă el rămânea în picioare, cu mâinile atârnând și cu ochii deschiși, înlănțuit parcă în firele nenumărate ale unei reverii subite.

A doua zi era îngrozitoare și cele care urmau erau și mai insuportabile, din pricina nerăbdării Emmei de a-și recăpăta fericirea — o poftă aprigă, ațâțată de imagini cunoscute și care, în a șaptea zi, izbucnea în voie sub mângâierile lui Léon. Înflăcărarea lui se ascundea sub avânturi de uimire și de recunoștință. Emma gusta din această dragoste cu discreție și concentrare, o întreținea prin toate născocirile tandreții și tremura un pic de teamă să n-o piardă mai târziu.

De multe ori îi spunea cu o voce dulce, melancolică:

— Ah! o să mă părăsești!… o să te căsătorești!… o să fii ca toți ceilalți.

El întreba:

— Care toți ceilalți?

— Ei, bărbații, în general — răspundea ea.

După care adăuga, respingându-l cu un gest galeș:

— Sunteți toți niște ticăloși!

Într-o zi, în timp ce discutau filozofic despre dezamăgirile pământești, începu să-i spună (ca să-i încerce gelozia sau cedând poate unei prea mari nevoi de a-și descărca sufletul) că mai demult, înaintea lui, iubise pe altcineva, „nu ca pe tine!”, adăugă repede, jurându-se pe viața fetiței ei *că nu se întâmplase nimic*.

Tânărul o crezu, și totuși îi puse câteva întrebări, ca să știe ce ocupație avea *el*.

— Era căpitan de vas, dragul meu.

Nu era oare un răspuns de natură să preîntâmpine orice cercetări și care, în același timp, s-o plaseze foarte sus, prin această pretinsă fascinație asupra unui bărbat care va fi fost de bună seamă o fire războinică și obișnuită cu omagiile?

Secretarul simți atunci nimicnicia situației pe care o avea; râvni la epoleți, la medalii, la titluri. Toate astea îi plăceau Emmei, cu siguranță, judecând după obiceiurile ei costisitoare.

Cu toate astea, Emma nu-i împărtășea multe extravaganțe, cum ar fi dorința de a avea, pentru a veni la Rouen, un *tilbury* albastru, tras de un cal englezesc și mânat de un *groom* cu cizme răsfrânte. Capriciul îi venise din pricina lui Justin, care o implorase să-l ia în slujba ei ca valet; și, dacă această renunțare nu micșora plăcerea sosirii la fiecare întâlnire, cu siguranță sporea amărăciunea întoarcerii.

Adesea, când vorbeau împreună despre Paris, mai devreme sau mai târziu ea ofta:

— Ah! ce bine-ar fi să trăim acolo!

— Nu suntem fericiți? — îi răspundea blând tânărul, mângâindu-i bandourile.

— Da, așa-i — zicea ea —, sunt nebună; sărută-mă!

Cu soțul era mai fermecătoare ca niciodată, îi făcea creme cu fistic și-i cânta valsuri după cină. El se considera deci cel mai norocos dintre muritori, iar Emma trăia fără grijă, când într-o seară, dintr-odată:

— Dra Lempereur îți dă ție lecții, nu-i așa?

— Da.

— Ei bine, am întâlnit-o adineauri, la dna Liégeard — continuă Charles. — I-am vorbit de tine; zice că nu te cunoaște.

Parcă ar fi căzut trăsnetul. Totuși, îi răspunse cu un aer firesc:

— A, cine știe, o fi uitat cum mă cheamă.

— Dar poate că la Rouen — zise medicul — sunt mai multe dre Lempereur care sunt profesoare de pian.

— Tot ce se poate!

Apoi, repede:

— Dar stai, am chitanțele de la ea, uite-le!

Și se duse la birou, răscoli prin toate sertarele, încurcă hârtiile și, în cele din urmă, își pierdu într-atât capul, încât Charles insistă să nu-și mai facă atâta sânge rău pentru niște amărâte de chitanțe.

— Of! o să le găsesc eu — zise ea.

Și într-adevăr, chiar în vinerea următoare, în timp ce-și trăgea una din cizme în debaraua întunecată unde i se păstrau hainele, Charles simți o foaie de hârtie între talpă și șosetă, o scoase și o citi:

„Am primit suma de șaizeci și cinci de franci, pentru lecțiile pe trei luni, plus diverse furnituri. FÉLICIE LEMPEREUR, profesoară de muzică”.

— Cum dracu’ a ajuns asta în cizmele mele?

— O fi căzut desigur — zise ea — din cutia veche cu facturi, care e pe marginea raftului.

Din acel moment, viața ei n-a mai fost altceva decât un șir de minciuni, în care-și învăluia dragostea ca-n niște văluri, ca s-o ascundă.

Devenise o nevoie, o manie, o plăcere, așa încât, dacă ea spunea că trecuse ieri pe partea dreaptă a unei străzi, trebuia să crezi că mersese de fapt pe stânga.

Într-o dimineață, când tocmai plecase, după obiceiul ei, destul de subțire îmbrăcată, începu să ningă dintr-odată; și, cum Charles se uita pe fereastră la vremea de-afară, îl zări pe dl Bournisien în docarul dlui Tuvache care-l ducea la Rouen. Atunci coborî să-i încredințeze clericului un șal gros ca să i-l dea doamnei, de îndată ce ajungea la *Crucea Roșie*. Abia sosit la han, Bournisien se și interesă de soția medicului din Yonville. Hangița îi răspunse că-i frecventa foarte rar locanta. De aceea, seara, recunoscând-o pe dna Bovary în *Rândunica*, preotul îi povesti încurcătura, fără să pară de altminteri a-i da prea multă importanță; fiindcă începu îndată să elogieze un predicator care în acea perioadă avea mare succes la catedrală și pe care toate cucoanele dădeau năvală să-l asculte.

Oricum, chiar dacă Bournisien nu-i ceruse deloc explicații, mai târziu alții s-ar putea dovedi mai puțin discreți. Așa că Emma socoti folositor să tragă de fiecare dată la *Crucea Roșie*, astfel încât oamenii de ispravă din satul ei cu care se întâlnea pe scară nu bănuiau nimic.

Totuși, într-o zi, ieșind din hotelul *Boulogne*, la brațul lui Léon, dădu peste dl Lheureux; se sperie, crezând că negustorul o să-și bată gura. Însă el nu era așa de prost.

Trei zile mai târziu, intră în camera ei, închise ușa și zise:

— Aș avea nevoie de niște bani.

Ea spuse că nu putea să-i dea. El începu să se văicărească și-i aminti de toate favorurile pe care i le făcuse.

Într-adevăr, din cele două polițe semnate de Charles, Emma nu plătise până-n prezent decât una. Pe cealaltă, comerciantul, la rugămințile ei, se-nvoise s-o preschimbe cu alte două, care fuseseră reînnoite și acestea, cu o scadență foarte lungă. Apoi scoase din buzunar o listă de cumpărături neplătite, cum ar fi: perdelele, covorul, stofa pentru fotolii, mai multe rochii și diverse articole de toaletă, a căror contravaloare se ridica la suma de aproximativ două mii de franci.

Ea lăsă capul în jos; el continuă:

— Dar, dacă nu aveți bani gheață, aveți *bunuri*.

Îi pomeni o magherniță nenorocită aflată la Barneville, aproape de Aumale, care nu aducea cine știe ce venituri. Ținuse pe vremuri de o mică fermă vândută de dl Bovary-tatăl, căci Lheureux știa tot, până și suprafața în hectare și numele vecinilor.

— Eu, în locul dumneavoastră, m-aș descotorosi de datorii și mi-ar mai rămâne și niște bani.

Ea obiectă că era greu să găsești cumpărător; el îi dădu speranțe că va găsi pe cineva; dar ea-l întrebă cum să facă să poată vinde.

— N-aveți procura? — răspunse el.

Replica o izbi ca un val de aer proaspăt.

— Lăsați-mi nota de plată — zise Emma.

— O, nu-i nevoie! — făcu Lheureux.

Se întoarse săptămâna următoare și se lăudă că, după multe căutări, l-a descoperit în sfârșit pe un oarecare Langlois, care de mult timp râvnea acea proprietate, dar nu spunea cât oferă.

— Nu contează prețul! — exclamă ea.

Însă trebuia dimpotrivă să aștepte, să vadă ce are în gușă individul acela. Chestiunea merita un drum până acolo, iar cum ea nu putea merge, se oferi să se ducă el, ca să-l vadă la față pe Langlois. Când se-ntoarse, o anunță că oferta cumpărătorului fusese de patru mii de franci.

Emma se lumină la față auzind această veste.

— Sincer vă spun — adăugă el —, e un preț bun.

Ea primi jumătate din sumă imediat și, când vru să-și achite nota, negustorul îi zise:

— Îmi pare rău, pe cuvântul meu, să vă văd renunțând așa, deodată, la o sumă atât de *consubstanțială* ca aceasta.

Atunci ea se uită la bancnote; și, gândindu-se la nenumăratele întâlniri cu Léon pe care le reprezentau aceste două mii de franci, îngăimă:

— Cum…? Cum…?

— O — continuă el, râzând cumsecade —, pe facturi se poate trece orice. Ce, nu cunosc eu căsniciile?

Și o privea țintă, trăgând încetișor printre unghii două hârtii lungi pe care le ținea în mână. În cele din urmă, deschizându-și mapa, întinse pe masă patru bilete la ordin de o mie de franci fiecare.

— Semnați-mi astea — zise el — și păstrați tot.

Ea protestă, scandalizată.

— Dar dacă vă dau dumneavoastră diferența — răspunse cu nerușinare dl Lheureux —, nu înseamnă că vă fac un serviciu?

Și, luând o pană, scrise în josul notei de plată: „Primit de la dna Bovary patru mii de franci”.

— De cine vă temeți, din moment ce o să primiți peste șase luni restul de bani pe magherniță, iar eu vă fixez scadența ultimei polițe pentru după plată?

Emma se cam încurca în toate socotelile astea, iar urechile îi clincheteau ca și când împrejurul ei ar fi plouat cu monede de aur, curgând din săculeții lor spintecați, pe parchet. În sfârșit, Lheureux o lămuri că are un prieten Vinçart, bancher la Rouen, care va sconta cele patru bilete, după care el însuși îi va aduce doamnei ceea ce trecea peste datoria reală.

Însă, în loc de două mii de franci, nu-i aduse decât o mie opt sute, pentru că prietenul Vinçart (așa cum *era normal*) luase din ei două sute, pentru cheltuieli de comision și de scont.

Apoi îi ceru într-o doară o chitanță.

— Înțelegeți…, în comerț…, uneori… Și să treceți și data, vă rog, data.

În fața Emmei se deschise atunci un orizont de fantezii realizabile. Fu destul de prudentă ca să pună deoparte o mie de scuzi, cu care-și plăti primele trei bilete la ordin, când ajunseră la scadență; dar ultimul fu prezentat acasă într-o joi, din întâmplare, iar Charles, răscolit, așteptă răbdător întoarcerea nevestei ca să-i ceară explicații.

Nu-l înștiințase de această poliță, ca să-l scutească de grijile gospodăriei; se așeză pe genunchii lui, îl mângâie, gânguri, îi înșiră pe îndelete toate lucrurile indispensabile luate pe credit.

— În definitiv, îți dai și tu seama că, ținând cont de cantitate, nu e prea scump.

Charles, epuizându-și toate ideile, recurse curând la nelipsitul Lheureux, care se jură să liniștească lucrurile, dacă domnul îi semnează două polițe, dintre care una de șapte sute de franci, cu scadența peste trei luni. Ca să facă rost de bani, îi scrise mamei lui o scrisoare patetică. În loc să trimită răspunsul, veni chiar ea; și când Emma vru să știe dacă Charles reușise să obțină ceva, îi răspunse:

— Da. Însă cere să vadă factura.

A doua zi, când se crăpă de ziuă, Emma alergă la dl Lheureux să-l roage să-i facă o altă notă de plată, care să nu depășească o mie de franci; fiindcă, dacă ar fi arătat-o pe cea de patru mii, ar fi trebuit să spună că plătise două treimi din ea și prin urmare să mărturisească vânzarea imobilului, afacere dusă la bun sfârșit de negustor și care de fapt n-avea să fie cunoscută decât mai târziu.

Deși prețul tuturor articolelor era foarte scăzut, dna Bovary-mama găsi totuși că erau cheltuieli exagerate.

— Nu se putea și fără covor? De ce trebuia să schimbați îmbrăcămintea fotoliilor? Pe vremea mea, în casă era un singur fotoliu, pentru persoanele în vârstă — cel puțin așa era la mama, care era o femeie cu vază, vă asigur. Nu toată lumea poate să fie bogată! Nicio avere nu rezistă la risipă! Mi-ar fi rușine să mă răsfăț ca dumneavoastră! Și totuși, eu sunt bătrână, am nevoie de îngrijire… Uite ce multe, uite câte cârpe! farafastâcuri! Dar e posibil? Mătase de căptușeală la doi franci!… când se găsește pânză fină de bumbac cu cincizeci de centime și chiar cu patruzeci, care e la fel de bună!

Emma, tolănită pe canapea, îi răspundea:

— Of, doamnă, ajunge, destul!…

Cealaltă continua s-o dojenească, prevestind c-or s-ajungă toți la azil. De altfel, era vina lui Bovary. Noroc că-i făgăduise să distrugă odată procura asta…

— Ce?

— A, mi-a jurat! — continuă cocoana.

Emma deschise fereastra, îl strigă pe Charles, și bietul de el fu obligat să mărturisească promisiunea pe care i-o smulsese maică-sa.

Emma dispăru, apoi se întoarse repede și-i întinse cu un aer maiestuos o foaie mare de hârtie.

— Vă mulțumesc — zise bătrâna.

Și aruncă procura în foc.

Emma izbucni într-un râs strident, răsunător, fără oprire: avea o criză de nervi.

— O, Doamne! — exclamă Charles. — Ei, și tu ești de vină! vii să-i faci scene!…

Maică-sa, ridicând din umeri, susținea că *toate astea erau fasoane*.

Dar Charles, răzvrătindu-se pentru prima dată, îi luă apărarea nevestei, așa încât dna Bovary-mama declară că pleacă. Ceea ce și făcu, chiar a doua zi; în prag, când el încercă s-o rețină, îi răspunse:

— Nu, nu! O iubești mai mult ca pe mine și ai dreptate, e-n firea lucrurilor. De altminteri, cu atât mai rău! o să vezi tu!… Sănătate!… fiindcă o să curgă ceva apă pe gârlă până ce mai vin să-i fac scene, cum zici tu.

Cu toate astea, Charles rămase foarte spăsit față de Emma, care nu ascundea deloc că-i purta pică pentru lipsa de încredere; se lăsă mult rugată până catadicsi să primească altă procură, ba chiar o însoți la dl Guillaumin ca să-i facă alta exact la fel.

— Înțeleg — zise notarul —, un om de știință nu poate fi stânjenit cu amănuntele practice ale vieții.

Iar Charles se simți ușurat la auzul acestei reflecții mieroase, care dădea nevolniciei lui măgulitoarele aparențe ale unor preocupări înalte.

Ce dezlănțuire, joia următoare, la hotel, în camera lor, cu Léon! Râse, plânse, cântă, dansă, comandă sorbeturi, vru să fumeze țigări, i se păru extravagantă, dar adorabilă, superbă.

El se mira ce reacție a întregii ființe o împingea tot mai tare să se înfrupte din plăcerile vieții. Se făcea supărăcioasă, lacomă, voluptuoasă; se plimba cu el pe străzi, cu capul sus, fără teamă, zicea ea, că se compromite. Totuși, de câteva ori Emma tresări la ideea neașteptată că s-ar putea întâlni cu Rodolphe; pentru că i se părea, deși erau despărțiți pentru totdeauna, că nu scăpase complet de dependență.

Într-o seară nu se mai întoarse la Yonville. Charles se zăpăci de tot, iar cea mică, Berthe, nevoind să meargă la culcare fără mama ei, plângea să-și rupă pieptul. Justin plecase pe șosea, la întâmplare. Dl Homais ieșise în pragul farmaciei.

În fine, pe la unsprezece noaptea, nemaiputând să reziste, Charles înhămă calul, sări în docar, dădu bice și ajunse pe la două dimineața la *Crucea Roșie*. Nimeni. Se gândi că poate secretarul o văzuse; dar unde locuia? Din fericire, Charles își aminti adresa patronului acestuia. Alergă acolo.

Se revărsau zorii. Charles desluși o firmă deasupra unei uși; bătu. Cineva dinăuntru, fără să-i deschidă, îi dădu strigând informația cerută, adăugând un potop de ocări la adresa celor care deranjează lumea în toiul nopții.

Casa în care locuia secretarul n-avea nici sonerie, nici ciocan, nici portar. Charles bătu din răsputeri cu pumnul în obloane. Tocmai trecea pe acolo un polițai; atunci i se făcu frică și plecă.

— Sunt nebun — își spunea el —, cu siguranță că a fost reținută la cină la dl Lormeaux.

Dar familia Lormeaux nu mai locuia la Rouen.

— Poate-o fi rămas să aibă grijă de dna Dubreuil. Da’ de unde! Dna Dubreuil e moartă de zece luni!… Unde-ar putea atunci să fie?

Îi veni o idee. Ceru la o cafenea *Anuarul* și căută repede numele drei Lempereur, care locuia pe strada Renelle-des-Maroquiniers, la nr. 74.

Tocmai intra pe strada cu pricina, când Emma apăru în persoană la celălalt capăt; se aruncă asupra ei mai degrabă decât o îmbrățișă, strigând:

— La cine ai rămas aseară?

— Mi-a fost rău.

— Ce-ai avut?… Unde?… Cum?…

Emma își trecu mâna peste frunte și răspunse:

— La dra Lempereur.

— Eram sigur! Acolo mă și duceam.

— O, nu e cazul — zise Emma. — Tocmai a ieșit adineauri; dar pe viitor liniștește-te. Nu pot să fiu liberă, înțelegi, dacă știu că cea mai mică întârziere te întoarce pe dos.

Era un fel de autorizație de a nu se mai jena deloc în escapadele ei. Așa că profită din plin, după pofta inimii. Când îi venea cheful să-l vadă pe Léon, pleca sub orice pretext și, cum el nu se aștepta s-o vadă, îl căuta la birou.

Fu o mare fericire, cel puțin primele dăți; deoarece curând Léon nu-i mai ascunse adevărul, și anume că patronul lui era foarte nemulțumit de aceste vizite.

— Ei, și ce dacă! haide, vino — îi zicea ea.

Iar el chiulea de la slujbă.

Îi ceru să se îmbrace în negru și să-și lase barbișon, ca să semene cu portretele lui Ludovic al XIII-lea. Își exprimă dorința să-i vadă locuința; spuse că-i mediocră; el roși, ea nu se sinchisi, apoi îl sfătui să-și cumpere perdele ca ale ei și, cum el obiecta că sunt prea scumpe, îi zise râzând:

— Vai, vai, cât ții la gălbiorii tăi!

De fiecare dată, Léon trebuia să-i povestească tot ce-a făcut de la ultima întâlnire. Îi ceru să-i facă versuri, versuri pentru ea, *o bucată de dragoste* în cinstea ei; el însă nu fu în stare să găsească rima pentru al doilea vers și până la urmă copie un sonet dintr-un *keepsake*.

Și asta nu atât din vanitate, cât din dorința de a-i face pe plac. Nu-i discuta ideile; îi lua de bune toate gusturile; ajunsese să fie el amanta ei mai mult decât era ea a lui. Avea pentru el vorbe tandre și sărutări care-i răscoleau sufletul. Unde oare învățase desfrânarea asta, aproape imaterială, din pricină că era atât de adâncă și de ascunsă?

Note

{92} În original, *socques*, sandale de lemn cu talpa foarte înaltă, folosite în locurile noroioase.

{93} Tablou al pictorului francez Jean-Auguste-Dominique Ingres.