Au fost trei zile pline, delicioase, splendide, o adevărată lună de miere.
Stăteau la hotelul *Boulogne*, în port. Rămâneau toată ziua în cameră, cu ușile și obloanele închise, cu flori pe jos și bând siropuri cu gheață care li se aduceau în cameră de dimineață.
Spre seară, luau o barcă cu coviltir și se duceau să cineze pe o insulă.
Era ora când se auzea, la marginea șantierelor, ciocanul de călăfătuit răsunând în carcasele vaselor. Fumul catranului se ridica printre arbori și pe râu se vedeau pete mari, unsuroase, care șerpuiau inegal sub soarele purpuriu, ca niște plăci de bronz florentin{90} care pluteau pe apă.
Coborau printre barcazurile legate la mal, ale căror parâme lungi și oblice atingeau puțin partea superioară a bărcii.
Zgomotele orașului se îndepărtau pe nesimțite, uruitul căruțelor, hărmălaia glasurilor, lătratul câinilor pe puntea navelor. Emma își desfăcea fundele pălăriei și trăgeau la mal pe insula lor.
Se duceau într-o crâșmă cu tavanul jos, care avea niște năvoade negre atârnate la ușă. Mâncau peștișori de mare{91} prăjiți, smântână și cireșe. Se întindeau pe iarbă; se sărutau ferindu-se pe după plopi; și ar fi vrut, ca doi Robinsoni, să trăiască veșnic în locșorul acela care le părea, în fericirea lor, cel mai minunat de pe pământ. Nu era pentru prima oară când vedeau copaci, cer albastru, iarbă, când auzeau apa curgând și adierea suflând printre frunze; dar nu admiraseră desigur niciodată lucrurile astea, de parcă natura n-ar fi existat înainte sau n-ar fi început să fie frumoasă decât după potolirea dorințelor lor.
Când venea noaptea, se întorceau. Barca o lua de-a lungul malului insulelor. Rămâneau în fundul bărcii, ascunși amândoi în umbră, fără o vorbă. Ramele pătrate sunau în furcheții de fier, măsurând tăcerea ca o bătaie de metronom, în timp ce în spate vâsla de cârmă nu-și înceta plescăitul lin în apă.
Odată, văzură luna răsărind; nu pierdură ocazia să facă fraze despre melancolia și poezia astrului; ea începu chiar să cânte:
*Într-o seară, îți amintești? pluteam* etc.
Vocea ei slabă și armonioasă se pierdea printre valuri; iar vântul ducea cu sine ruladele pe care Léon le asculta trecând, ca niște bătăi de aripi, împrejurul lui.
Ea stătea în față, sprijinită de peretele șalupei, în care luna pătrundea printr-un oblon deschis. Rochia neagră, ale cărei falduri se desfășurau ca un evantai, o făcea să pară mai zveltă și mai înaltă. Ținea capul sus, mâinile împreunate, ochii spre cer. Uneori umbra sălciilor o ascundea în întregime, apoi reapărea deodată, ca o nălucire, în lumina lunii.
Pe jos, lângă ea, Léon dădu peste o panglică de mătase roșie ca macul.
Luntrașul o cercetă și spuse după o clipă:
— A! poate-i de la cei pe care i-am plimbat acum câteva zile. Au venit o mulțime de poznași, domni și doamne, cu prăjituri, șampanie, trompete, tot tacâmul! Era printre ei mai ales un bărbat înalt și arătos, cu mustăcioară, care avea un haz nemaipomenit! și ei îi spuneau așa: „Hai, povestește-ne ceva…, Adolphe…, Dodolphe…”, așa ceva, parcă.
Ea se înfioră.
— Nu te simți bine? — o întrebă Léon, apropiindu-se de ea.
— O! nu-i nimic. Probabil răcoarea nopții.
— Și cred că nici el nu ducea lipsă de femei — adăugă încetișor bătrânul marinar, crezând că-i face plăcere străinului.
Apoi, scuipând în palme, începu din nou să tragă la vâsle.
Trebuiră totuși să se despartă! Își luară rămas-bun cu tristețe. Avea să-i trimită scrisorile la coana Rollet; și ea-l instrui atât de amănunțit cum să folosească două plicuri, unul într-altul, încât îi admiră grozav șiretenia în ale dragostei.
— Așadar, ești sigur că totul e bine? — zise ea când îi dădu ultimul sărut.
— Da, bineînțeles! — Dar de ce oare — se gândi el apoi, întorcându-se singur pe stradă — ține atât de mult la procura asta?
Note
{90} „Bronz florentin” este denumirea unui tip de patină folosită la obiectele de bronz.
{91} În text, *éperlan* (*Osmerus eperlanus*), un pește marin din familia Osmeridae de talie mică (până la 20 cm) care intra pe Sena până la Rouen ca să-și depună icrele.