III

Într-o dimineață, moș Rouault veni să-i aducă lui Charles plata pentru piciorul vindecat: șaptezeci și cinci de franci în monede de patruzeci de soli{18} și o curcă. Aflase de nenorocirea lui și-l consolă atât cât putu.

— Eu știu ce înseamnă asta! — zicea el, bătându-l pe umăr. — Am fost și eu ca dumneata. Când am pierdut-o pe răposata, sărmana de ea, mă duceam pe câmp ca să fiu singur; mă trânteam lângă un copac, plângeam, îl strigam pe bunul Dumnezeu, și-i spuneam tot felul de prostii; aș fi vrut să fiu și eu precum cârtițele pe care le vedeam țintuite printre crengi, cu viermi mișunând în burtă{19}; să fi crăpat, vreau să zic. Și când mă gândeam că, în clipa aia, alții erau cu nevesticile lor dragi, strângându-le la piept, izbeam cu ciomagul în pământ din răsputeri; eram ca nebun, nu mai puneam nimic în gură; și numai gândul de-a merge la cafenea mă scârbea, n-o să-ți vină să crezi. Ei, și încet-încet, zi după zi, primăvară după iarnă și toamnă după vară, toate s-au dus, strop cu strop, bob cu bob; s-au sfârșit, au plecat, le-am înghițit, vreau să zic, fiindcă mai rămâne întotdeauna ceva pe fund, cum s-ar zice… o greutate, aici, în piept! Dar, de vreme ce asta-i soarta noastră a tuturor, nu trebuie acuma nici să ne lăsăm să pierim cu zile, și pentru c-au murit alții, să vrem să murim și noi… Trebuie să te scuturi, dle Bovary; o să treacă! Mai vino pe la noi; fiică-mea se gândește la dumneata din când în când, să știi, și zice că ai uitat-o. Acușica vine primăvara; o să te ducem la vânat iepuri pe câmp, ca să-ți mai abată gândurile.

Charles îi urmă sfatul. Se întoarse la Bertaux. Găsi totul ca în ajun, adică la fel cum fusese cu cinci luni mai înainte. Perii erau deja în floare, și moș Rouault, întremat acum, forfotea încoace și încolo, ceea ce-i dădea fermei mai multă viață.

Crezând de datoria lui să-i facă politețuri cât mai multe doctorului, din cauza durerii pe care o suferise, îl rugă să nu-și ia pălăria de pe cap, îi vorbi cu glas scăzut, ca și cum ar fi fost bolnav, și chiar se prefăcu mânios pentru că nu se pregătise anume pentru el ceva mai ușor decât pentru ceilalți, cum ar fi niște gavanoase cu smântână sau niște pere la cuptor. Istorisi snoave. Charles se trezi râzând; însă, amintindu-și deodată de nevastă-sa, se întunecă. Se aduse cafeaua; nu se mai gândi la dânsa.

Și se gândi tot mai puțin, pe măsură ce se obișnuia să trăiască singur. Plăcerea, nouă pentru el, de a nu mai depinde de nimeni îi făcu în curând singurătatea mai ușor de îndurat. Acum putea să ia masa la orice oră dorea, să se întoarcă sau să iasă fără să mai dea socoteală, și, când era foarte obosit, să se lățească în largul lui în pat. Așadar se răsfăță, se alintă, acceptând consolările celorlalți. Pe de altă parte, moartea nevestei îl ajutase nu puțin în meserie, fiindcă timp de-o lună toată lumea repetase: „Sărmanul tânăr! Ce nenorocire!”. Numele lui începuse a fi cunoscut, îi crescuse clientela; și apoi se putea duce la Bertaux când poftea. Avea o speranță fără țintă, o fericire nedeslușită; și găsea că arată mai plăcut, când își peria favoriții în fața oglinzii.

Într-o zi, sosi pe la trei; toată lumea era la câmp; intră în bucătărie, dar n-o zări la început pe Emma; obloanele erau închise. Printre lamele de lemn, soarele întindea pe lespezi niște dungi lungi și subțirele, care se frângeau la colțurile mobilelor și tremurau pe tavan. Pe masă, câteva muște se cățărau pe paharele din care se băuse și bâzâiau înecându-se în cidrul rămas pe fund. Lumina care pătrundea prin hornul căminului, catifelând funinginea de pe placa din spate, împrumuta cenușii reci un ton albăstriu. Așezată între fereastră și cămin, Emma cosea; nu purta șal, iar pe umerii goi i se vedeau picături mici de sudoare.

După cum e obiceiul la țară, îi oferi ceva de băut. El refuză, ea insistă, și până la urmă îl pofti, râzând, să bea împreună un pahar de lichior. Se duse deci să caute în dulap o sticlă de curaçao, aduse două păhărele, pe unul îl umplu ochi, în celălalt turnă un strop și, după ce ciocniră, îl duse la gură. Cum era aproape gol, ea lăsă capul pe spate ca să bea și, așa, cu capul dat pe spate, cu buzele țuguiate, cu gâtul întins, râdea că nu simte nimic, în timp ce cu vârful limbii, scos printre dinții subțiri, lingea grijuliu fundul paharului.

Se așeză la loc și reluă lucrul, un ciorap alb de bumbac pe care-l cârpea; lucra cu fruntea plecată; nu vorbea. Nici Charles. Curentul ce pătrundea pe sub ușă sufla ușor praful de pe lespezi; el îl privea cum alunecă și auzea doar zvâcnindu-i ceva în cap și cotcodăcitul unei găini care ouase prin curte. Din când în când, Emma își răcorea obrajii cu palmele, pe care apoi le răcea lipindu-le de măciulia de fier a grătarului celui mare de la cămin.

Se plângea că, de când venise primăvara, are amețeli; întrebă dacă băile de mare i-ar face bine; începu a-i povesti despre mănăstire, Charles despre colegiu, iar cuvintele le veneau ușor. Urcară în odaia ei. Îi arătă caietele de muzică, cărțuliile primite ca premiu și coronițele din frunze de stejar, uitate într-un fund de dulap. Îi mai vorbi și de maică-sa, de cimitir și chiar îi arătă în grădină răzorul din care culegea flori, în fiecare vineri de la începutul lunii, ca să i le pună pe mormânt. Însă grădinarul pe care-l aveau acum nu se pricepea deloc; servitorii de azi nu sunt buni de nimic! Ar fi vrut tare mult ca, măcar în timpul iernii, să locuiască la oraș, deși lungimea zilelor face poate viața la țară și mai plicticoasă pe timpul verii; și, în funcție de ce spunea, vocea ei era limpede, ascuțită sau copleșită deodată de moleșeală, tărăgăna modulații care se stingeau aproape într-un murmur, când își vorbea sieși; acum era veselă, deschizând niște ochi naivi, acum, cu pleoapele pe jumătate închise, cu privirea înecată de plictiseală, cu gândul rătăcind aiurea.

Seara, pe când se întorcea, Charles depănă una câte una frazele pe care i le spusese ea, încercând să și le reamintească, să le întregească înțelesul, ca să-i alcătuiască partea de viață pe care o trăise pe când n-o cunoștea încă. Dar niciodată n-o putu vedea în gând altfel decât o văzuse pentru întâia oară sau așa cum o lăsase adineauri. Apoi se întreba ce s-ar întâmpla cu ea dacă se va mărita, și cu cine? Din nefericire, moș Rouault era atât de bogat, iar ea… atât de frumoasă! Dar chipul Emmei îi apărea tot timpul în fața ochilor, și ceva monoton ca zbârnâitul unui titirez îi bâzâia în urechi: „Și dacă te-ai însura, totuși! Ce-ar fi dacă te-ai însura?”. Noaptea nu putu închide un ochi, avea o strângere de inimă, i-era sete; se ridică să bea din cana cu apă și deschise fereastra; cerul era plin de stele și adia un vânt cald; în depărtare lătrau câinii. Întoarse capul în direcția fermei Bertaux.

Gândindu-se că, la urma urmei, n-avea ce pierde, Charles își făgădui s-o ceară de nevastă atunci când s-o ivi prilejul; dar, de fiecare dată când se ivea, teama că nu va găsi cuvintele potrivite îi încleșta gura.

Moș Rouault ar fi fost încântat să scape de fiică-sa, care nu-i prea era de folos în casă. În sinea lui, o scuza, găsind că avea prea multă minte ca să rămână în agricultură, îndeletnicire blestemată de Dumnezeu, fiindcă nu vezi niciun milionar ocupându-se cu ea. Departe de a se fi îmbogățit, moșul chiar ieșea în pierdere în fiecare an; fiindcă, dacă se descurca grozav la târguri, unde-i plăceau șiretlicurile meseriei, în schimb agricultura propriu-zisă, cu chivernisirea fermei, i se potrivea mai puțin ca oricui. Nu prea punea osul la treabă și nu se zgârcea să cheltuiască atunci când era vorba de traiul lui, ținând să aibă hrană bună, căldură cât trebuie și așternut confortabil. Îi plăceau cidrul gros, pulpa în sânge și cafeaua cu rom bine amestecată. Mânca în bucătărie, singur, în fața focului, pe o măsuță care i se aducea pusă de-a gata, ca la teatru.

Când băgă de seamă că lui Charles i se îmbujorau obrajii când se afla lângă fiică-sa, ceea ce însemna că într-una din zile i-o va cere în căsătorie, chibzui dinainte toată treaba. E drept că-l găsea cam slăbănog și nu era chiar ginerele pe care și l-ar fi dorit; dar se spunea că purtarea lui e bună, este econom, foarte învățat și că, fără îndoială, n-o să-i facă prea multe nazuri la zestre. Iar cum moș Rouault era nevoit să vândă douăzeci și doi de acri din *avere*, cum datora o mulțime de bani zidarului, o mulțime de bani șelarului, iar șurubul teascului se cerea și el înlocuit, își zise: „Dacă mi-o cere, eu i-o dau”.

Pe la Sfântul Mihail, Charles venise să petreacă trei zile la Bertaux. Și ultima zi, ca și pe cele dinainte, o petrecu tot amânând din sfert în sfert de oră. Moș Rouault îl conduse o bucată de drum; mergeau pe o potecă adâncită în pământ și urmau să se despartă; era momentul. Charles își mai lăsă răgaz până la colțul gardului-viu și, în sfârșit, când trecu de el, șopti:

— Jupâne Rouault, aș vrea tare mult să vă spun ceva.

Se opriră. Charles tăcea.

— Hai, spune-mi, ce te apasă? Ca și cum n-aș ști tot! — zise moș Rouault, râzând încetișor.

— Moș Rouault…, moș Rouault… — bolborosi Charles.

— Eu unul n-am nimic împotrivă — continuă fermierul. — Deși, fără îndoială, mititica va fi de părerea mea, trebuie totuși s-o întrebăm și pe ea. Așa că dumneata du-te; eu o să mă înapoiez acasă. Dacă e da, ascultă aici, să nu te mai întorci, fiindcă lumea vorbește, și de altminteri i-ai da prea multe emoții. Dar ca să nu stai ca pe jăratic, o să dau de perete oblonul ferestrei: îl poți zări din spate, dacă te apleci peste gardul-viu.

Și se îndepărtă.

Charles își legă calul de un copac. Dădu fuga pe cărare; așteptă. Trecu o jumătate de oră, apoi mai numără nouăsprezece minute pe ceas. Deodată se auzi ceva izbindu-se de perete; oblonul fusese deschis larg; cârligul încă se mai legăna.

A doua zi, încă de la nouă, era la fermă. Când intră, Emma roși, căznindu-se să râdă puțin, după cuviință. Moș Rouault își îmbrățișă viitorul ginere. Începură să discute despre chestiunile de interese; aveau, de altfel, tot timpul, deoarece căsătoria nu se cuvenea să aibă loc înainte să se încheie doliul lui Charles, adică spre primăvara anului viitor.

Iarna se scurse în această așteptare. Dra Rouault se ocupă de trusou. O parte din el fu comandată la Rouen și își făcu ea singură cămăși și scufii de noapte, după niște desene de modă împrumutate. Când venea Charles la fermă, vorbeau despre pregătirile de nuntă, discutau în ce încăpere să întindă masa; se gândeau câte feluri de mâncare vor trebui și ce antreuri să dea.

Emma ar fi dorit, dimpotrivă, să se cunune la miezul nopții, cu torțe; dar moș Rouault nu pricepea de unde-i venise așa o idee. Și avu loc astfel o nuntă la care veniră patruzeci și trei de persoane; stătură la masă preț de șaisprezece ceasuri, iar a doua zi o luară de la început și încă un pic în zilele următoare.

Note

{18} Ca și scudul, e vorba tot de o expresie denumind o monedă convențională, rămasă în felul de vorbire al oamenilor, deși nu se mai folosește. Solul (fr. *sou*, din lat. *solidus*) este echivalent cu cinci centime. Prin urmare, sunt douăzeci de soli la un franc, iar moneda de patruzeci de soli valorează doi franci.

{19} În unele regiuni, animalele considerate stricătoare (cârtițe, bufnițe, cucuvele) sunt prinse și țintuite de copaci, pe ușile grajdurilor etc.