VI

Într-o seară, când, așezată în fața ferestrei deschise, îl privea pe Lestiboudois, paracliserul, care tundea tufele de buxus{59}, auzi deodată clopotul pentru *Angelus*.

Era la începutul lui aprilie, când e-nflorită ciuboțica-cucului; un vânt călduț se tăvălește peste răzoarele arate, iar grădinile, ca niște femei, își fac parcă toaleta pentru sărbătorile verii. Printre stinghiile umbrarului și dincolo de ele, de jur împrejur pe pajiște, se vedea râul desenând prin iarbă sinuozități hoinare. Aburul înserării trecea printre plopii fără frunze, estompându-le contururile cu o umbră violetă, mai palidă și mai transparentă decât un văl subțire prins între ramurile lor. În depărtare treceau niște vite; nu li se auzeau nici pașii, nici mugetele; iar clopotul, sunând întruna, își prelungea în văzduh pașnica lamentație.

Ascultând dangătul repetat, gândul tinerei se rătăcea printre vechile ei amintiri din adolescență și de la pension. Vedea iar înaintea ochilor sfeșnicele mari de pe altar, mai înalte decât vazele pline de flori și tabernacolul cu colonete. Ar mai fi vrut să se piardă, ca altădată, în lungul șir de văluri albe, punctat din loc în loc de negrul glugilor țepene ale surorilor aplecate pe scăunelele de rugăciune; la slujba de duminică, ridicând ochii, zărea chipul blând al Fecioarei, prin rotocoalele fumului albăstrui de tămâie ce se înălța. Atunci o cuprinse o înduioșare; se simți moale, lipsită de voință, ca un fulg de pasăre ce se rotește dus de furtună; și, fără să știe ce face, porni spre biserică, gata de orice act de cucernicie, numai să-și încovoaie sub el sufletul și să-și cufunde întreaga existență.

Îl întâlni în piață pe Lestiboudois, care se și întorcea la lucru; ca să nu-și scurteze ziua de muncă, acesta prefera să-și lase treburile baltă, reluându-le după o scurtă pauză, așa că suna de *Angelus* când îi venea lui mai bine. De altfel, dangătul de adineauri îi chema pe copii la catehism.

Unii, care veniseră mai devreme, jucau bile pe lespezile cimitirului. Alții, călare pe zid, dădeau din picioare retezând cu saboții urzicile înalte ce creșteau între zidul împrejmuitor și ultimele morminte. Era singurul loc cu verdeață; restul era numai piatră, în permanență acoperită de un praf subțire, în ciuda măturii din sacristie.

Copiii alergau pe aici în pâslari ca pe un parchet făcut anume pentru ei, și glasurile lor răzbăteau prin zumzăitul clopotului. Acesta se stingea pe măsură ce încetau oscilațiile frânghiei groase, care, atârnând din înaltul clopotniței, își târa un capăt pe pământ. Treceau rândunele scoțând țipete scurte, despicând aerul cu tăișul aripilor, și se întorceau repede la cuiburile lor galbene, sub țiglele streșinii. În fundul bisericii ardea o lampă, mai bine zis un fitil de candelă într-un pahar suspendat. De departe, lumina ei părea o pată albicioasă tremurând peste ulei. O rază lungă de soare străbătea tot naosul, făcând să pară și mai întunecate navele laterale și ungherele.

— Unde-i preotul? — îl întrebă dna Bovary pe un băiețel care se distra zgâlțâind bariera turnantă în gaura care se lărgise.

— O să vină — răspunse el.

Într-adevăr, poarta prezbiteriului scârțâi și apăru abatele Bournisien; copiii fugiră buluc în biserică.

— Ștrengarii ăștia! — bombăni preotul. — Tot ștrengari!

Și, ridicând de pe jos un manual de catehism făcut ferfeniță, pe care-l lovise cu piciorul, zise:

— N-au respect pentru nimic!

Dar, imediat ce o zări pe dna Bovary, spuse:

— Iertați-mă, nu vă recunoșteam.

Vârî catehismul în buzunar și se opri, continuând să legene între două degete cheia cea grea de la sacristie.

Lumina asfințitului, care-i bătea în față, făcea să pălească lasticul sutanei lustruite la coate și destrămate la poale. Pete de grăsime și de tutun se înșirau, pe pieptul său larg, de-a lungul rândului de nasturi și deveneau mai numeroase pe măsură ce se depărtau de guler, pe care se revărsau cutele îmbelșugate ale pielii stacojii, presărate cu pete galbene ce dispăreau printre perii aspri ai bărbii cărunte. Tocmai luase masa și respira zgomotos.

— Cum vă mai simțiți? — întrebă el.

— Rău — răspunse Emma. — Sufăr.

— Păi, și eu la fel — continuă preotul. — Căldura asta de la începutul verii vă moleșește grozav, nu-i așa? În sfârșit, ce să-i faci! Ne-am născut întru suferință, după cum zice sfântul Pavel. Dar dl Bovary ce părere are?

— A, el…! — exclamă Emma cu un gest de dispreț.

— Cum! — făcu bietul om uimit — nu vă prescrie nimic?

— Ah! — făcu Emma — nu de leacuri pământești am eu nevoie.

Însă, din când în când, preotul tot trăgea cu ochiul în biserică, unde copiii, îngenuncheați la șir, își dădeau câte un brânci cu umărul și cădeau ca popicele.

— Aș vrea să știu… — reluă ea.

— Așteaptă tu, Riboudet — strigă clericul cu glas mânios — că-ți rup eu urechile, pușlama nemernică!

Apoi, către Emma:

— E băiatul lui Boudet, dulgherul; părinții lui sunt oameni înstăriți și-l lasă să-și facă de cap. Dar, dacă ar vrea, ar învăța ușor, că-l duce mintea. Uneori îi zic, în glumă, Riboudet (ca dealul pe care-l urci pe drumul spre Maromme) și-i zic chiar „Riboudet al meu”, ha, ha! Muntele Riboudet{60}! Deunăzi i-am povestit gluma asta și monseniorului, care a râs… A binevoit să râdă. Și dl Bovary ce mai face?

Ea părea că nu-l aude. El continuă:

— E tot timpul foarte ocupat, nu-i așa? Căci noi doi, el și cu mine, suntem cu siguranță oamenii care au cel mai mult de lucru în toată parohia. Numai că el e medicul trupurilor — adăugă el cu un râs nătâng — iar eu al sufletelor!

Emma îl țintui pe preot cu o privire imploratoare:

— Da… — spuse ea — dumneavoastră mângâiați toate suferințele.

— Ah! Nu-mi mai amintiți de asta, doamnă! Chiar în dimineața asta a trebuit să mă duc la Bas-Diauville, la o vacă ce *se umflase*; ei credeau că-i deocheată. Nu știu cum, dar toate vacile lor… Iertați-mă! Longuemarre și Boudet! Derbedeilor! Terminați odată!

Și dintr-o mișcare se năpusti în biserică.

Copiii se tot înghesuiau în jurul tetrapodului, se cățărau pe scăunelul cantorului, deschideau liturghierul; iar alții, pe furiș, voiau să se încumete chiar în confesional. Dar preotul, deodată, împărți asupra tuturor o ploaie de palme. Îi ridica de jos apucându-i de gulerul hăinuței și îi trântea în genunchi pe lespezile corului, cu putere, de parcă ar fi vrut să-i planteze acolo.

— Ei — zise el când se întoarse lângă Emma și-și desfăcu batista mare de indiană, apucând un colț cu dinții — plugarii sunt tare de plâns!

— Mai sunt și alții — răspunse ea.

— Desigur! Muncitorii de la orașe, de pildă.

— Nu ei…

— Iertați-mă, dar am cunoscut printre ei mame sărmane, femei virtuoase, vă asigur, adevărate sfinte, care n-aveau nici măcar o bucată de pâine.

— Dar acelea — începu Emma (și colțurile gurii i se strâmbau în timp ce vorbea) — acelea, dle paroh, care au pâine, dar n-au…

— Căldură iarna — spuse preotul.

— Ei, ce contează asta?

— Cum, ce contează? Mie mi se pare că, atunci când ai căldură destulă, mâncare bună…, pentru că, în sfârșit…

— O, Doamne! O, Doamne! — suspina ea.

— Nu vă simțiți bine? — făcu el, apropiindu-se cu un aer îngrijorat. — E din cauza digestiei, cu siguranță. Trebuie să vă întoarceți acasă, dnă Bovary, și să beți puțin ceai; asta o să vă întremeze; sau un pahar cu apă proaspătă cu zahăr.

— De ce?

Arăta ca o ființă care tocmai s-a trezit dintr-un vis.

— Pentru că duceați mâna la frunte. Am crezut că vă ia amețeala.

Apoi, răzgândindu-se:

— Dar parcă ați venit să-mi spuneți ceva. Despre ce era vorba? Nu mai știu.

— Eu? Nimic…, nimic… — repetă Emma.

Și privirea ei, după ce se plimbă de jur împrejur, coborî încet asupra bătrânului în sutană. Se cercetau amândoi, față în față, fără să-și vorbească.

— Atunci, dnă Bovary — spuse el într-un târziu — cer iertare, dar știți, datoria înainte de toate; trebuie să le zoresc pe haimanalele astea ale mele. Se apropie primele împărtășanii. Mi-e teamă că iar n-o să fim gata la timp! De aceea, de la Înălțare îi țin în fiecare miercuri o oră în plus, scurt pe doi. Bieții copii! Nu e niciodată prea devreme să-i îndreptăm pe căile Domnului, cum ne-a povățuit, de altfel, el însuși, prin cuvântul Fiului său ceresc. Sănătate, doamnă, respectele mele soțului dumneavoastră!

Și intră în biserică, făcând chiar la ușă o genuflexiune.

Emma îl privi dispărând între cele două șiruri de bănci, mergând cu pași grei, cu capul puțin aplecat pe umăr și cu palmele întoarse ușor în afară.

Apoi se răsuci pe călcâie cu totul, ca o statuie pe un pivot, și se îndreptă spre casă. Însă vocea răsunătoare a preotului și cea limpede a puștilor tot mai ajungeau până la ea, continuau în spatele ei.

— Ești creștin?

— Da, sunt creștin.

— Ce este acela un creștin?

— Este acela care, fiind botezat…, botezat…, botezat…

Urcă treptele scării ținându-se de balustradă și, când ajunse în odaia ei, se prăbuși într-un fotoliu.

Lumina albicioasă a geamurilor scădea încet, cu unduiri. Mobilele, la locurile lor, păreau mai nemișcate decât de obicei și se pierdeau în umbră ca într-un ocean tenebros. Focul din cămin era stins, pendula continua să bată, și pe Emma o cuprinse o uimire vagă față de acest calm al lucrurilor, în timp ce în ea se petreceau atâtea prăbușiri. Dar, între fereastră și măsuța de lucru, iat-o și pe micuța Berthe, ce se împleticea cu botoșeii ei tricotați și încerca să se apropie de maică-sa ca să-i apuce capătul panglicilor de la șorț.

— Lasă-mă! — zise aceasta, dând-o la o parte cu mâna.

Însă peste puțin fetița veni iar, și mai aproape, lângă genunchii ei; și, sprijinindu-se în mâini, ridică spre ea ochii mari, albaștri, în timp ce un fir de salivă cristalină i se prelingea de pe buze pe mătasea șorțului.

— Lasă-mă! — repetă tânăra scoasă din sărite.

Chipul ei o înspăimântă pe fetiță, care începu să țipe.

— Da’ lasă-mă odată! — făcu ea, împingând-o cu cotul.

Berthe căzu la picioarele scrinului, lovindu-se de butonul de aramă; se tăie la obraz, și sângele începu să curgă. Dna Bovary se repezi s-o ridice, rupse cordonul clopoțelului, strigă din răsputeri după servitoare și era gata să se blesteme, când apăru Charles. Era ora cinei, se întorcea acasă.

— Uite, dragul meu — îi spuse Emma cu o voce liniștită — asta mică, jucându-se, a căzut și s-a rănit.

Charles o liniști, cazul nu era deloc grav, și se duse să caute un diachylum{61}.

Dna Bovary nu coborî la masă; ținu să rămână singură ca să-și supravegheze fetița. Atunci, privind-o cum doarme, îi dispăru treptat orice urmă de îngrijorare și se socoti prea proastă și prea bună că s-a agitat adineauri pentru atâta lucru. Într-adevăr, Berthe nu mai plângea. Acum, răsuflarea ei ridica abia simțit plapuma de bumbac. Lacrimi mari se opreau în colțul pleoapelor pe jumătate închise, care lăsau să se vadă, printre gene, două pupile palide, adâncite; plasturele lipit pe obraz îi trăgea oblic pielea întinsă.

— Lucru ciudat — se gândea Emma — cât e de urâtă copila asta!

La unsprezece seara, când Charles se întoarse de la farmacie (unde se dusese după cină să dea înapoi ce-i mai rămăsese din diachylum), își găsi soția în picioare lângă leagăn.

— Dacă-ți spun eu că n-o să fie nimic — îi zise, sărutând-o pe frunte. — Nu-ți mai face griji, sărmănico, o să te îmbolnăvești!

Charles stătuse mult la spițer. Deși nu se arătase foarte mișcat, dl Homais se străduise totuși să-l îmbărbăteze, să-i *ridice moralul*. Vorbiseră cu ocazia asta despre diversele primejdii care-i pândesc pe copii și despre cât de zăpăciți sunt servitorii. Dna Homais știa ce înseamnă asta, căci mai avea și acum pe piept semne de la un blid de jăratic pe care, odată, o bucătăreasă i-l scăpase în șorțuleț. De aceea, acești părinți grijulii luau tot felul de măsuri. Cuțitele nu erau niciodată ascuțite, nici podelele ceruite. La ferestre erau gratii de fier, iar la pervazuri bare groase. Copiii lui Homais, cu toată firea lor independentă, nu puteau să se miște fără cineva după ei, să-i supravegheze; la cea mai mică răceală, tatăl îi îndopa cu siropuri pectorale, și până după patru ani purtau toți, fără discuție, bentițe matlasate{62}. Drept e că asta era o manie a dnei Homais; soțul era mâhnit în forul său interior, temându-se de rezultatele posibile ale unei asemenea compresiuni asupra organelor intelectului, și-i scăpa câte un comentariu:

— Ce, vrei să faci din ei niște caraibi sau niște botocuzi?

În tot acest timp, Charles încercase de mai multe ori să întrerupă conversația.

— Aș vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră — șoptise la urechea secretarului, care o luă înaintea lui pe scări.

„O fi bănuind ceva?” se întreba Léon. Îi bătea inima și se pierdea în tot felul de presupuneri.

În sfârșit, după ce închise ușa, Charles îl rugă să se intereseze personal la Rouen la ce prețuri se putea obține un dagherotip frumos; era vorba de o surpriză sentimentală pentru soția lui, o atenție delicată: portretul lui în frac. Dar voia să știe dinainte *cam la cât să se aștepte*; comisionul n-avea cum să-l încurce pe dl Léon, de vreme ce mergea la oraș aproape în fiecare săptămână.

De ce se ducea? Homais bănuia că aici se ascundea vreo *poveste de flăcău*, vreo intrigă. Dar se înșela; Léon nu avea niciun amor. Era mai trist ca niciodată, și dna Lefrançois își dădea bine seama de asta, după câtă mâncare lăsa acum în farfurie. Vrând să știe mai multe, îl descusu pe perceptor; Binet răspunse pe un ton bățos că *nu e în solda poliției*.

Tovarășul lui i se părea totuși foarte ciudat; căci adesea Léon se lăsa pe spătarul scaunului, desfăcând brațele, și se plângea în termeni vagi de existență.

— Asta-i pentru că nu vă distrați destul — spunea perceptorul.

— Și cum să mă distrez?

— Eu, în locul dumneavoastră, mi-aș lua un strung!

— Păi nu știu să strunjesc — răspunse secretarul.

— Ah, așa-i! — zicea celălalt, mângâindu-și bărbia cu un aer de dispreț amestecat cu satisfacție.

Léon se săturase să iubească fără niciun rezultat; și apoi, începea să simtă apăsarea pe care ți-o dă repetarea aceleiași vieți atunci când nu e călăuzită de niciun interes și nu se sprijină pe nicio speranță. Era atât de plictisit de Yonville și de yonvillezi, încât numai când vedea anumiți oameni sau anumite case, nu-și mai putea stăpâni nervii; iar farmacistul, cât era el de cumsecade, îi devenise de-a dreptul insuportabil. Cu toate astea, perspectiva unei situații noi îl speria în aceeași măsură în care-l atrăgea.

Teama i se prefăcu repede în nerăbdare și atunci Parisul începu să agite din depărtare, pentru el, fanfara balurilor mascate și râsetele grizetelor. Și de ce nu pleca, de vreme ce trebuia să-și termine acolo studiile de drept? Cine-l împiedica? Și începu să facă preparative interioare: își hotărî ocupațiile dinainte. Își mobilă, în minte, un apartament. O să ducă o viață de artist! O să ia lecții de chitară! O să poarte un halat de casă, o beretă, niște papuci de catifea albastră! Și admira de pe acum, deasupra căminului, două florete încrucișate, cu un cap de mort și cu chitara deasupra.

Cel mai greu lucru era să obțină consimțământul maică-sii; totuși părea a fi lucrul cel mai rezonabil. Chiar patronul lui îl îndemna să lucreze și într-un alt birou notarial, unde ar putea să se dezvolte mai departe. Alegând deci o cale de mijloc, Léon căută un loc de ajutor de secretar la Rouen, nu găsi; și-i scrise în sfârșit maică-sii o lungă scrisoare amănunțită, în care-i arăta motivele pentru care trebuia să plece imediat să locuiască la Paris. Ea se învoi.

Nu se grăbi deloc. În fiecare zi, timp de o lună întreagă, Hivert îi cără de la Yonville la Rouen și de la Rouen la Yonville cufere, valize și pachete; și, după ce Léon își refăcu garderoba, tapiță din nou cele trei fotolii, își cumpără o provizie de fulare, într-un cuvânt își luă mai multe măsuri decât pentru o călătorie în jurul lumii, începu să amâne plecarea de pe o săptămână pe alta, până când primi de la mama lui o a doua scrisoare, prin care-l zorea să plece, de vreme ce intenționa să-și dea examenul înainte de vacanță.

Când sosi clipa îmbrățișărilor, dna Homais începu să plângă, Justin hohotea; Homais, ca bărbat dur, își ascunse emoția; ținu să-i ducă el însuși pardesiul prietenului până la grilajul notarului, care-l conducea pe Léon la Rouen cu trăsura. Tânărului îi mai rămăsese puțin timp ca să-și ia rămas-bun de la dl Bovary.

După ce urcă scările, se opri, simțind că-și pierduse răsuflarea. Când intră pe ușă, dna Bovary se ridică iute.

— Tot eu sunt! — zise Léon.

— Eram sigură.

Emma își mușcă buzele, și un val de sânge i se răspândi sub piele, care deveni trandafirie, de la rădăcina părului până la marginea coleretei. Stătea în picioare, rezemată cu umărul de lambriuri.

— Domnul nu e aici? — continuă el.

— E plecat.

Și repetă:

— E plecat.

Apoi se lăsă tăcere. Se priviră; și gândurile lor, contopite în aceeași spaimă, se îmbrățișau strâns, ca două piepturi ce palpită.

— Aș vrea s-o sărut pe Berthe — spuse Léon.

Emma coborî câteva trepte și o strigă pe Félicité.

El aruncă în jur o privire cuprinzătoare, pe pereți, pe etajere, pe cămin, ca și cum ar fi vrut să pătrundă tot, să ia totul cu el.

Emma intră înapoi, și servitoarea o aduse pe Berthe, care scutura pe o sfoară o moară de vânt atârnată cu susul în jos.

Léon o sărută pe gât de mai multe ori.

— Adio, sărmană copilă! Adio, micuța mea dragă, adio!

Și i-o înapoie mamei.

— Du-o de aici — zise aceasta.

Rămaseră singuri.

Dna Bovary stătea cu spatele și cu obrazul sprijinit de geam; Léon își ținea șapca în mână, bătându-se ușor cu ea peste coapsă.

— O să plouă — spuse Emma.

— Am manta — răspunse el.

— Ah!

Ea se întoarse iar spre fereastră, cu bărbia plecată și cu creștetul înainte. Lumina îi luneca pe frunte ca pe o bucată de marmură, până la arcul sprâncenelor, fără să se poată ghici ce privea în depărtare, nici ce gândea în sinea ei.

— Haidem, adio! — suspină el.

Ea ridică atunci capul cu o mișcare bruscă.

— Da, adio…, pleacă!

Înaintară unul spre altul; el întinse mâna, ea ezită.

— Deci englezește — făcu ea, lăsându-și mâna într-a lui și străduindu-se să râdă.

Léon i-o simți între degete, și i se părea că toată esența ființei ei coboară în această palmă umedă.

Apoi el desfăcu mâna; privirile li se mai întâlniră o dată, și Léon dispăru.

Când ajunse în hale, se opri și se ascunse în spatele unui stâlp ca să privească pentru ultima oară casa aceasta albă cu cele patru jaluzele verzi. I se păru că vede o umbră la fereastră, în cameră; dar perdeaua, desprinzându-se din cordonul ei de parcă nimeni n-ar fi atins-o, își undui încet lungile falduri oblice, care se desfășurară toate deodată, și rămase dreaptă, mai nemișcată ca un zid. Léon o luă la fugă.

Zări de departe, pe șosea, cabrioleta patronului, și lângă ea un om într-un șorț de pânză groasă, care ținea calul. Homais și dl Guillaumin stăteau de vorbă. Îl așteptau.

— Îmbrățișează-mă — zise spițerul cu ochii în lacrimi. — Uite-ți pardesiul, dragă prietene, vezi să nu răcești! Îngrijește-te! Ferește-te!

— Hai, Léon, urcă! — zise notarul.

Homais se aplecă peste aripa trăsurii și, cu o voce întretăiată de suspine, rosti aceste două cuvinte triste:

— Drum bun!

— Bună seara — răspunse dl Guillaumin. — Dă-i drumul!

Plecară, și Homais se întoarse acasă.

Dna Bovary deschisese fereastra dinspre grădină și privea norii.

Se adunau la apus, înspre Rouen, și-și rostogoleau iute volutele negre, de după care ieșeau razele lungi ale soarelui, ca săgețile de aur ale unui trofeu suspendat, în timp ce restul cerului gol avea albeața unui porțelan. Dar o rafală de vânt încovoie plopii și dintr-odată începu să plouă; picurii răpăiau pe frunzele verzi. Apoi soarele se ivi din nou, găinile începură să cotcodăcească, vrăbiile își scuturau aripile în tufișurile umede, iar băltoacele de pe nisip duceau cu ele, scurgându-se, florile roze ale unui salcâm.

— Ah, ce departe trebuie să fie acum! — gândi ea.

Dl Homais veni, ca de obicei, la ora șase și jumătate, în timpul cinei.

— Ei bine — zise el, așezându-se — îl expediarăm adineauri pe tânărul nostru?

— Așa se pare! — răspunse medicul.

Apoi, răsucindu-se pe scaun:

— Și ce mai e nou pe la dumneavoastră?

— Mai nimic. Doar că soția mea a fost, în după-amiaza asta, puțin emoționată. Știți, femeile se tulbură așa, din nimic! Mai ales a mea! Și am greși dacă ne-am revolta din cauza asta, fiindcă organizarea lor nervoasă este mult mai maleabilă decât a noastră.

— Săracul Léon! — zise Charles. — Cum o să trăiască el la Paris?… Oare o să se obișnuiască?

Dna Bovary suspină.

— Lăsați, lăsați! — zise farmacistul, plescăind din limbă. — Chefuri cu femei prin birturi! Baluri mascate, șampanie, o să-i meargă din plin, credeți-mă.

— Nu cred c-o s-apuce pe o cale greșită — obiectă Bovary.

— Nici eu! — se grăbi să adauge dl Homais — deși va fi nevoit totuși să se ia după ceilalți, ca să nu-l creadă iezuit. Nici nu știți ce fel de viață duc șmecherii ăia, în Cartierul Latin, cu actrițele! De altfel, studenții sunt foarte bine văzuți la Paris. Dacă au cât de cât vreun talent de a se face plăcuți, sunt primiți în cele mai bune saloane, și sunt chiar doamne din cartierul Saint-Germain care se îndrăgostesc de ei, ceea ce le oferă, mai târziu, prilejul unor căsătorii grozave.

— Dar — zise doctorul — mi-e cam teamă pentru el că…, acolo…

— Aveți dreptate — îl întrerupse spițerul — acesta e reversul medaliei! și trebuie să fii mereu cu mâna-n pungă. Să presupunem că ești într-o grădină publică, de pildă; vine la tine un individ, bine îmbrăcat, chiar cu decorație, pe care l-ai putea lua drept diplomat; ți se adresează: stai de vorbă cu el; ți se bagă sub piele, îți oferă o priză de tutun sau îți ridică pălăria de pe jos. Apoi vă apropiați mai mult unul de altul; te duce la cafenea, te invită în casa lui de la țară, între două pahare cu vin îți dă prilejul să cunoști tot felul de oameni, și asta, în trei sferturi dintre cazuri, numai ca să-ți sustragă punga sau să te atragă în tot felul de afaceri pernicioase.

— Așa e — răspunse Charles. — Dar eu mă gândeam mai mult la boli, de exemplu la febra tifoidă, care-i atacă pe studenții din provincie.

Emma tresări.

— Din cauza schimbării de regim — continuă farmacistul — și a perturbării pe care o provoacă în economia generală. Și apoi, apa din Paris, sigur că da! mâncarea de la restaurant și toate alimentele acelea condimentate ajung să-ți înfierbânte sângele și, orice s-ar spune, nu fac cât un rasol bun. În ce mă privește, am preferat întotdeauna bucătăria tradițională: e mai sănătoasă! De aceea, pe când eram student în farmacie la Rouen, am stat într-o pensiune; mâncam cu profesorii.

Și continuă să-și expună concepțiile generale și preferințele personale, până veni Justin să-i spună că trebuia să prepare un lapte de pasăre.

— N-ai nicio clipă de liniște! — exclamă el. — Mereu la treabă! Nu pot să lipsesc nici măcar un minut! Trebuie să muncesc ca un cal de plug, până curge apa de pe mine! Ce jug nenorocit!

Apoi, când ajunse la ușă:

— Apropo, ați aflat vestea?

— Ce veste?

— E foarte probabil — reluă Homais, înălțând sprâncenele și luând o înfățișare cât mai serioasă cu putință — că anul acesta comițiile agricole{63} ale Senei Inferioare se vor ține la Yonville-l’Abbaye. Cel puțin ăsta-i zvonul care circulă. Ziarul de azi dimineață pomenea ceva. Pentru arondismentul nostru ar fi ceva de maximă importanță! Mai vorbim noi despre asta. Văd foarte bine, mulțumesc; Justin e cu felinarul.

Note

{59} Buxus (fr. *buis*) sau cimișir, arbust plantat adesea în grădini și al cărui lemn, foarte tare, e folosit în sculptură. În Franța există obiceiul de a binecuvânta o ramură de buxus în ziua de Florii.

{60} Joc de cuvinte greoi în limba franceză; „mon Riboudet” (Riboudet al meu) are aceeași pronunție ca și „Mont Riboudet” (Muntele Riboudet, colină de la Rouen).

{61} Plasture pe pânză, cu grăsime, ulei de măsline, ceară, terebentină etc.

{62} Un fel de colăcei umpluți cu câlți, pe care copiii îi purtau pe cap pentru a nu se lovi atunci când cădeau.

{63} Asociații fondate în 1785 de Berthier de Sauvigny, intendent-general al Parisului, apoi suspendate în 1789 și reînființate de guvern în 1820, cu scopul de a îmbunătăți procedeele agricole și cele mai productive rase de animale domestice. La serbarea comițiilor se decernau premii agricultorului care a obținut cel mai mare succes într-un anumit gen de cultură, celui care are cele mai frumoase turme etc. În Antichitatea romană, comițiile erau adunări la care poporul roman era convocat în formații militare, după curie, trib sau centurie, pentru a-și alege magistrații sau pentru a hotărî în treburi publice. În text, termenul trezește un ecou ironic, deoarece guvernul din vremea aceea urmărea să reînvie tradiții romane (și prerevoluționare).