Curând, Léon își luă un aer de superioritate față de colegi, nu mai ieși cu ei și neglijă complet dosarele.
Aștepta scrisorile ei; le citea de mai multe ori. Îi scria. O chema în minte cu toată forța dorinței și a amintirilor lui. În loc să scadă datorită absenței, această poftă de a o revedea se înteți, astfel încât într-o sâmbătă dimineața o șterse de la birou.
Când, din vârful coastei, zări în vale clopotnița bisericii, cu steagul ei de tinichea învârtindu-se în vânt, simți acea desfătare îmbinată cu vanitate triumfătoare și cu înduioșare egoistă pe care o au probabil milionarii, când se întorc să-și vadă satul natal.
Dădu târcoale casei ei. Se vedea lumină în bucătărie. Îi pândi umbra în spatele perdelelor. Nu apăru însă nimic.
Când îl văzu, coana Lefrançois scoase exclamații sonore și găsi că „a crescut și a slăbit”, în timp ce Artémise, din contră, găsi că e „mai voinic și mai bronzat”.
Luă cina în sala mică, la fel ca odinioară, dar singur, fără perceptor; fiindcă Binet, *obosit* să tot aștepte *Rândunica*, își mutase ora de masă mai devreme și acum mânca la cinci fix, ba chiar mereu pretindea că *hârbul ăla de pendulă e în urmă*.
În cele din urmă, Léon se hotărî; merse să bată la ușa medicului. Doamna era în odaia ei, de unde nu coborî decât după un sfert de oră. Domnul păru încântat să-l vadă din nou; dar nu se urni de-acasă toată seara și nici în ziua următoare.
O văzu singură, seara, foarte târziu, în spatele grădinii, pe alee; pe alee, așa cum fusese cu celălalt! Era furtună și stăteau de vorbă sub o umbrelă, la lumina fulgerelor.
Despărțirea lor devenea de nesuportat.
— Mai bine aș muri! — spunea Emma.
Se zvârcolea în brațele lui, plângând.
— Adio!… Adio!… Când o să te revăd?
Se întoarseră pentru a se mai săruta o dată; și atunci ea îi făgădui că va găsi curând, prin orice mijloace, posibilitatea de a se vedea în mod regulat, singuri, măcar o dată pe săptămână. Emma nu se îndoia de asta. Era, de altfel, plină de speranțe. Urmau să-i vină bani.
De aceea, își cumpără pentru camera ei o pereche de perdele galbene, cu dungi late, pe care dl Lheureux i le lăudase ca fiind un chilipir; își dori un covor, și Lheureux, afirmând că „nu era luna de pe cer”, se angajă politicos să-i facă rost de unul. Emma nu se mai putea lipsi de serviciile lui. De douăzeci de ori pe zi trimitea după el, și Lheureux își lăsa imediat treburile baltă, fără să-și îngăduie a crâcni. De asemenea, nimeni nu înțelegea de ce coana Rollet lua în fiecare zi masa de prânz la ea, ba chiar îi făcea vizite între patru ochi.
Cam în perioada aceasta, adică spre începutul iernii, păru cuprinsă de o mare ardoare muzicală.
Într-o seară, când Charles o asculta, începu de patru ori la rând aceeași bucată, necăjindu-se mereu, în timp ce el, fără să remarce diferența, exclama:
— Bravo!… foarte bine!… De ce zici că ai greșit? dă-i înainte!
— O, nu! e mizerabil! mi-au înțepenit degetele.
A doua zi, o rugă *să-i mai interpreteze ceva*.
— Fie, ca să-ți fac plăcere!
Și Charles recunoscu că-și cam pierduse îndemânarea. Greșea portativul, dădea pe alături; apoi se opri brusc:
— Ei, asta a fost! ar trebui să iau niște lecții; dar…
Își mușcă buzele și adăugă:
— Douăzeci de franci lecția, e prea scump!
— Da, așa e… puțin cam scump… — zise Charles, rânjind prostește. — Totuși, mi se pare că putem găsi și mai ieftin; fiindcă există adeseori artiști fără reputație care sunt mai buni decât celebritățile.
— Caută-i — spuse Emma.
A doua zi, când se întoarse acasă, o măsură cu un aer șiret și în cele din urmă nu se putu stăpâni să nu zică vorbele astea:
— Ce încăpățânată ești uneori! Am fost la Barfeuchères astăzi. Ei bine, dna Liégeard m-a asigurat că cele trei domnișoare ale ei, care sunt toate la Miséricorde, luau lecții pentru doi franci și jumătate pe ședință și chiar cu o profesoară renumită!
Emma dădu din umeri și nu mai deschise instrumentul.
Însă când trecea pe lângă el (dacă Bovary se afla prin apropiere), suspina:
— Ah! bietul meu pian!
Și când venea cineva în vizită, nu uita să-i aducă la cunoștință că se lăsase de muzică și acum nu mai putea s-o ia de la capăt din motive de forță majoră. Atunci lumea o compătimea. Era păcat! ea care avea atâta talent! Îi spuseră și lui Bovary. Îi făceau morală, mai ales farmacistul:
— Faceți o greșeală! Niciodată nu trebuie să lăsăm nedesțelenite facultățile naturale. De altfel, gândiți-vă, dragă prietene, că, îndemnând-o pe doamna să studieze, veți economisi mai târziu cu educația muzicală a copilului! Eu cred că mamele trebuie să-și instruiască singure copiii. E o idee a lui Rousseau, poate cam nouă deocamdată, dar va triumfa până la urmă, sunt sigur, precum alăptarea maternă și vaccinarea.
Charles reveni deci asupra acestei chestiuni a pianului. Emma răspunse acru că era mai bine să-l vândă. Să rămână fără acest biet pian, care-i adusese atâtea satisfacții de vanitate, era pentru Bovary un fel de sinucidere nedeslușită a unei părți din ea însăși.
— Dacă ai vrea… — spunea el —, o lecție din când în când nu ne-ar duce, la urma urmei, neapărat la ruină.
— Dar lecțiile — răspundea ea — nu ajută la nimic fără continuitate.
Iată cum procedă ea pentru a obține de la soț permisiunea de a merge în oraș, o dată pe săptămână, ca să-și vadă amantul. După o lună, toată lumea constată că făcuse chiar progrese considerabile.