Emma coborî prima, apoi Félicité, dl Lheureux, o doică, iar pe Charles fură nevoiți să-l trezească din colțul lui, unde adormise adânc de îndată ce se înnoptase.
Homais se prezentă; exprimă omagiile sale doamnei, respectele sale domnului, spuse că era încântat că le putuse fi de oarece folos și adăugă cu un aer cordial că îndrăznise să se invite singur, soția sa fiind de altfel plecată.
Cum ajunse în bucătărie, dna Bovary se apropie de cămin. Cu două degete își prinse rochia în dreptul genunchilor, ridicând-o până la glezne și, pe deasupra pulpei de berbec pusă la frigare, își întinse către flacără piciorul încălțat într-o botină neagră. Focul o lumina toată, cercetând cu raze crude urzeala rochiei, porii egali ai pielii albe și chiar pleoapele care clipeau din vreme în vreme. O văpaie roșiatică o învăluia de fiecare dată când se făcea curent prin ușa întredeschisă.
De cealaltă parte a șemineului, un tânăr cu plete blonde o privea tăcut.
Cum se plictisea mult în Yonville, unde lucra ca secretar al maestrului Guillaumin, dl Léon Dupuis (el era al doilea client obișnuit al *Leului de Aur*) amâna deseori ora mesei, în speranța că va sosi la han vreun călător cu care să stea de vorbă în seara aceea. În zilele când termina repede lucrul, neavând nimic de făcut, trebuia să ajungă la masă la ora fixată și să suporte compania lui Binet, de la supă și până la brânzeturi. Așa că primi cu bucurie propunerea hangiței de a lua cina cu nou-veniții, și trecură cu toții în sala mare, unde ceruse dna Lefrançois să fie așezate cele patru tacâmuri, pentru mai multă ceremonie.
Homais ceru permisiunea de a-și păstra pe cap fesul grecesc, de teama guturaiului.
Apoi, întorcându-se către vecina sa:
— Doamna este cu siguranță puțin obosită? *Rândunica* noastră hurducă atât de groaznic!
— Așa este — răspunse Emma — dar mutarea mă distrează totdeauna; îmi place să schimb locul.
— E un lucru atât de nesuferit, suspină secretarul, să trăiești țintuit în același loc!
— Dacă ați fi nevoit, ca mine — spuse Charles — să fiți mereu călare…
— Dar — reluă Léon, adresându-se dnei Bovary — mi se pare că nu există ceva mai plăcut; atunci când se poate — adăugă el.
— În plus — spuse farmacistul — exercițiul medicinei nu e chiar așa de penibil pe meleagurile noastre; căci starea drumurilor permite folosirea cabrioletei și, în general, se plătește și bine, agricultorii noștri fiind înstăriți. Din punct de vedere medical, în afară de cazurile obișnuite de enterită, bronșită, afecțiuni biliare etc., avem din când în când ceva friguri intermitente în timpul secerișului; dar, una peste alta, puține situații grave, nimic deosebit de semnalat, dacă nu ținem cont de multe scrofule, care sunt fără îndoială rezultatul condițiilor igienice deplorabile din locuințele țărănești. Oho! veți avea de combătut multe prejudecăți, dle Bovary; toate eforturile făcute de știința dumneavoastră se vor lovi de încăpățânări din deprindere, căci oamenii încă mai apelează la novene, la moaște sau se duc mai degrabă la preot decât la doctor sau la farmacist. Clima însă, ca să fim drepți, nu e deloc rea, chiar avem în comună câțiva nonagenari. Termometrul (după observațiile mele) coboară iarna până la patru grade, iar în anotimpul cald atinge douăzeci și cinci, treizeci de grade, cel mult, ceea ce ne dă douăzeci și patru de grade Réaumur maximum sau altminteri cincizeci și patru de grade Fahrenheit (unitate englezească), nu mai mult! — și, într-adevăr, ne adăpostește de vânturile de la nord pădurea Argueil, pe de o parte; de vânturile de la apus, coasta Saint-Jean, pe de altă parte; iar căldura aceasta, totuși, care din cauza vaporilor de apă degajați de râu și a prezenței unui număr mare de vite pe imașuri, animale care exală, după cum știți, mult amoniac, adică azot, hidrogen și oxigen (ba nu, doar azot și hidrogen, de fapt), căldura aceasta care, pompând în sus humusul din pământ, amestecând toate aceste emanații diferite, unindu-le într-un fascicul, ca să spun așa, și combinându-se de la sine cu electricitatea răspândită în atmosferă, atunci când există, ar putea, cu timpul, ca în țările tropicale, să genereze miasme insalubre; această căldură, cum ziceam, e temperată atât cât este nevoie dinspre partea de unde vine sau mai degrabă de unde ar urma să vie, adică dinspre sud, de către vânturile de sud-est, care, răcorindu-se la trecerea pe deasupra Senei, se abat uneori asupra noastră dintr-odată, ca niște adieri dinspre Rusia!
— Măcar aveți câteva locuri de plimbare prin împrejurimi? — continuă dna Bovary, adresându-i-se tânărului.
— A, prea puține — răspunse el. — Există un loc zis Izlazul, sus pe coastă, la liziera pădurii. Câteodată, duminica, mă duc acolo și rămân așa, cu o carte în mână, privind apusul soarelui.
— Găsesc că nu există ceva mai admirabil decât apusurile de soare — reluă ea — dar mai cu seamă la malul mării.
— O, ador marea — spuse dl Léon.
— Și apoi — adăugă dna Bovary — nu vi se pare că spiritul poate cutreiera mai liber pe această întindere nemărginită, a cărei contemplare îți înalță sufletul și îți dă ideea de infinit, de ideal?
— La fel se întâmplă și cu peisajele din munți — reluă Léon. — Am un văr care a călătorit prin Elveția anul trecut și care îmi spunea că nici nu-ți poți imagina poezia lacurilor, farmecul cascadelor, efectul grandios pe care-l fac ghețarii. Poți vedea pini de o mărime incredibilă, slujind drept punți peste șuvoaie, cabane agățate deasupra prăpăstiilor și, la o mie de picioare sub tine, văi întregi, atunci când norii se întredeschid. Desigur că asemenea spectacole te entuziasmează, te îndeamnă la rugăciune, la extaz! De aceea nu mă mai mir că un muzician celebru avea obiceiul, pentru a-și excita mai tare imaginația, să cânte la pian în fața unei priveliști impresionante.
— Vă ocupați cu muzica? — întrebă ea.
— Nu, dar îmi place mult — răspunse el.
— Ah, nu-l ascultați, dnă Bovary — interveni Homais, aplecându-se deasupra farfuriei — este curată modestie. — Cum, dragul meu?! Mai deunăzi cântai în camera dumitale *Îngerul păzitor*, era fermecător. Te auzeam din laboratorul meu; frazai ca un actor.
Într-adevăr, Léon stătea cu chirie la farmacist, unde ocupa, la etajul al doilea, o cameră micuță cu vedere spre piață. Roși auzind acest compliment venit din partea proprietarului, care se întorsese deja spre doctor și începuse să-i enumere unul câte unul pe cei mai de seamă locuitori din Yonville. Îi povestea anecdote, îi dădea informații. Nu se știa exact ce avere are notarul, și apoi *mai era și casa Tuvache*, care făcea destule încurcături.
Emma reluă:
— Și ce muzică vă place mai mult?
— Oh! muzica germană, care te face să visezi…
— Teatrul Italian îl cunoașteți?
— Nu încă, dar o să am ocazia anul viitor, când voi merge să locuiesc la Paris, să-mi termin studiile de drept.
— Și după cum am avut onoarea să-i spun și domnului, soțul dumneavoastră — continuă farmacistul — despre sărmanul Yanoda, care a fugit: mulțumită nebuniilor făcute de el, vă veți putea bucura de una dintre cele mai confortabile case din Yonville. Ce e mai cu seamă practic pentru un medic e o poartă care dă în *Alee* și care permite să intri și să ieși fără a fi văzut. De altfel, este dotată cu toate cele necesare unei gospodării: spălătorie, bucătărie cu anexă, salon de zi, cămară pentru fructe etc. Flăcăul nu se uita la cheltuială! A pus chiar să i se ridice, în fundul grădinii, lângă apă, un umbrar, special ca să aibă unde bea bere vara, iar dacă doamnei îi place grădinăritul, va putea să…
— Soția mea nu se prea ocupă cu asta — spuse Charles. — Deși i se recomandă să facă mișcare, preferă să stea mereu în odaia ei, să citească.
— Ca și mine — replică Léon. — Într-adevăr, ce e mai bine decât să stai seara lângă foc, cu o carte, la lumina lămpii, în timp ce vântul bate în geamuri?
— Nu-i așa? — spuse ea, ațintindu-și asupra lui ochii mari și negri, larg deschiși.
— Nu te mai gândești la nimic — continuă el — iar ceasurile trec. Te plimbi, fără să te urnești din loc, prin țări pe care ți se pare că le vezi aievea, iar gândul tău, împletindu-se cu închipuirile, se joacă printre amănunte sau urmărește firul aventurii. Se amestecă printre personaje; parcă ești tu cel care palpită de emoție sub acele costume.
— Adevărat! Adevărat! — spunea ea.
— Vi s-a întâmplat vreodată — reîncepu Léon — să întâlniți într-o carte o idee vagă care v-a venit mai demult, vreo imagine nedeslușită de care parcă vă aduceți aminte și un fel de descriere completă a simțămintelor dumneavoastră celor mai subtile?
— Mi s-a întâmplat asta — răspunse ea.
— Iată de ce — zise el — îmi plac mai mult poeții. Găsesc că versurile sunt mai gingașe decât proza, că aduc mai ușor lacrimi în ochi.
— Și totuși te obosesc cu vremea — replică Emma. — Eu acum, dimpotrivă, ador istoriile care se citesc cu răsuflarea tăiată, în care te cuprinde spaima. Îi detest pe eroii obișnuiți și sentimentele moderate, cum sunt în natură.
— Într-adevăr — observă secretarul — asemenea opere ce nu izbutesc să atingă inima se îndepărtează, cred eu, de adevăratul scop al Artei. Este atât de mângâietor ca, printre dezamăgirile vieții, să te poți duce cu gândul la caractere nobile, la afecțiuni pure, la priveliști de fericire! În ce mă privește, trăind aici, departe de lume, asta-i singura mea distracție; aici, în Yonville, posibilitățile sunt atât de limitate!
— Ca și la Tostes, de bună seamă — reluă Emma. — De aceea aveam un abonament permanent la o bibliotecă publică.
— Dacă doamna binevoiește să-mi facă onoarea s-o folosească — interveni farmacistul, care tocmai auzise ultimele cuvinte — îi pun eu însumi la dispoziție o bibliotecă alcătuită din cei mai buni autori: Voltaire, Rousseau, Delille{50}, Walter Scott, *L’Écho des feuilletons* etc. și, pe deasupra, primesc și diferite foi periodice printre care, zilnic, *Le Fanal de Rouen*, la care am avantajul a fi corespondent pentru circumscripțiile Buchy, Forges, Neufchâtel, Yonville și împrejurimi.
Stăteau la masă de două ore și jumătate; fiindcă Artémise, servitoarea, târându-și neglijent pe dale papucii împletiți din cârpe, aducea farfuriile una câte una, uita tot, n-asculta ce i se spune și lăsa mereu deschisă ușa de la sala de biliard, care se izbea cu clanța de zid.
Tot vorbind, fără să-și dea seama, Léon își pusese piciorul pe una dintre stinghiile scaunului pe care ședea dna Bovary. Ea purta o cravată mică de mătase albastră, care ținea drept, ca pe o coleretă, un guler de batist ondulat; și, după cum își întorcea capul, partea de jos a feței se ascundea în pânzeturi ori se înălța molcom dintre ele. Și astfel, unul lângă altul, în timp ce Charles și farmacistul tăifăsuiau, cei doi se angajară într-una din acele conversații vagi, în care înșiruirea întâmplătoare a frazelor se întoarce mereu la centrul fix al unei simpatii comune. Spectacole de la Paris, titluri de romane, cadriluri noi și lumea pe care n-o cunoșteau, Tostes, unde locuise ea, Yonville, unde se aflau acum, dezbătură tot, vorbiră despre toate, până la sfârșitul cinei.
După ce fu servită cafeaua, Félicité plecă să aranjeze camera în casa cea nouă și în curând comesenii sunară retragerea. Dna Lefrançois dormea lângă spuză, în timp ce băiatul de la grajd, cu un felinar în mână, îi aștepta pe dl și dna Bovary ca să-i conducă acasă. Chica roșcovană îi era plină de paie și șchiopăta de piciorul stâng. Luă în cealaltă mână umbrela dlui paroh, și convoiul se urni.
Târgul era adormit. Stâlpii halei aruncau umbre lungi. Pământul era cenușiu, ca într-o noapte de vară.
Dar, casa medicului aflându-se la cincizeci de pași de han, fură nevoiți să-și spună aproape imediat bună seara, și tovărășia se despărți.
Încă din vestibul, Emma simți căzându-i pe umeri, ca o cămașă umedă, răceala tencuielii proaspete. Pereții erau noi; treptele scării de lemn trosneau. În odaie, la primul etaj, o lumină albicioasă pătrundea prin ferestrele fără perdele. Se întrevedeau culmile copacilor și, mai departe, pășunea, pe jumătate înecată în ceața din care, sub lumina lunii, se ridicau aburi acolo unde curgea râul. În mijlocul camerei, claie peste grămadă, se aflau sertare de scrin, sticle, galerii, bastoane aurite, laolaltă cu saltele pe scaune și lighene pe parchet — cei doi oameni care aduseseră mobila trântiseră totul la întâmplare.
Era pentru a patra oară când se culca într-un loc necunoscut. Prima oară fusese în ziua intrării la mănăstire, a doua, când sosise la Tostes, a treia oară la Vaubyessard, iar a patra, acum; și fiecare dintre ele reprezentase ca inaugurarea unei noi faze. Nu credea că lucrurile se pot înfățișa la fel în locuri diferite și, cum felia de viață pe care o trăise fusese rea, fără îndoială că ceea ce rămânea de consumat avea să fie mai bun.
Note
{50} Jacques Delille (1738-1813) era profesor de liceu când a publicat o traducere a *Georgicelor* lui Virgiliu care s-a bucurat de un mare succes. Voltaire a cerut într-o scrisoare deschisă alegerea neîntârziată a tânărului la Academie, deși până atunci nu mai produsese decât versuri despre o proteză, despre folosul artelor etc. Favorit al Mariei-Antoinette, a emigrat în Anglia, apoi s-a întors și a fost reintegrat de Napoleon în Institut. În ultimii ani de viață, a scris mari poeme didactice despre *Milă*, despre agricultură (*L’Homme des champs ou les Géorgiques françaises*), despre *Imaginație*. Cel mai caracteristic este poemul în trei cânturi *Conversația*, culegere de locuri comune, aluzii și anecdote folosite în relațiile mondene.