II

Când ajunse la han, dna Bovary se miră că nu vede nicăieri diligența. Hivert, care o așteptase cincizeci și trei de minute, plecase în cele din urmă.

Nimic n-o silea de fapt să plece, decât că făgăduise să se întoarcă în acea seară. Pe de altă parte, Charles o aștepta; simțea deja în suflet acea supunere lașă, care este pentru multe femei atât pedeapsa, cât și răscumpărarea adulterului.

Repede-și făcu bagajele, achită nota, luă din curte o cabrioletă și, zorindu-l pe rândaș, încurajându-l, întrebând în fiecare minut cât e ceasul și câți kilometri făcuseră, izbuti să ajungă din urmă *Rândunica*, în dreptul primelor case din Quincampoix.

De îndată ce se așeză în colțul ei, închise ochii și nu-i mai deschise până în josul coastei, când o recunoscu de departe pe Félicité, care stătea de strajă în fața casei potcovarului. Hivert struni caii, și bucătăreasa, înălțându-se până la ferestruică, zise cu un aer tainic:

— Doamnă, trebuie să mergeți îndată la dl Homais. E ceva grabnic.

Satul era tăcut ca de obicei. La colțul străzilor zăceau mormane trandafirii și aburinde, fiindcă era perioada dulcețurilor și toată lumea la Yonville își confecționa proviziile în aceeași zi. Dar, în fața prăvăliei farmacistului, se putea admira un morman mult mai mare, care le întrecea pe celelalte cu superioritatea unei oficine farmaceutice asupra mașinilor de gătit burgheze, a nevoilor obștești față de mofturile individuale.

Intră. Fotoliul cel mare era răsturnat, până și *Le Fanal de Rouen* zăcea pe jos, întins între două pisăloage. Împinse ușa de la culoar; și, în mijlocul bucătăriei, printre oalele brune umplute cu boabe de coacăze desprinse din ciorchini, printre zahăr pudră și căpățâni sparte, printre cântarele de pe masă și oalele de aramă de pe foc, îi zări pe toți membrii familiei Homais, cu mic, cu mare, cu șorțurile până la bărbie și cu furculițele în mână. Justin, care stătea în picioare, ținea capul plecat, și farmacistul striga:

— Cine ți-a spus să-l iei din *Capernaum*{87}?

— Ce e? Ce s-a întâmplat?

— Ce s-a întâmplat? — răspunse spițerul. — Facem dulcețuri: dau în clocot; dar erau cât pe-aici să dea pe-afară din cauza focului prea mare, și cer alt căzănel. Atunci, dumnealui, de lene, de puturoșenie, s-a dus în laboratorul meu să ia din cui cheia de la *Capernaum*!

Era numele pe care spițerul îl dădea unei odăițe din pod, umplute cu ustensile și cu mărfuri folosite în meseria lui. Adesea, petrecea acolo ore întregi singur, lipind etichete, transvazând lichide, legând pachețele cu sfoară; și pentru el nu era doar o simplă magazie, ci un adevărat sanctuar, de unde ieșeau apoi, preparate cu mâna lui, tot felul de buline, boluri{88}, ceaiuri, loțiuni și poțiuni, care urmau să-i răspândească faima prin împrejurimi. Nimeni pe lume nu punea piciorul în acel loc; și-l respecta atât de tare, încât îl mătura singur. În fine, dacă farmacia, deschisă tuturor, era locul unde-și etala orgoliul, *Capernaum* era refugiul unde, concentrându-se egoist, Homais se delecta făcând ce-i plăcea mai mult; de aceea, nebăgarea de seamă a lui Justin îi părea o monstruoasă lipsă de respect; și, cu obrazul mai roșu decât coacăzele, repeta întruna:

— Da, de la *Capernaum*! Cheia cu care sunt încuiați acizii și alcaliile caustice! Să ia el un căzănel de rezervă! un căzănel cu capac! și pe care n-o să-l folosesc poate niciodată! Fiecare lucru are importanța lui în operațiile delicate ale artei noastre! Dar, ce naiba, trebuie să existe niște hotare, să nu se întrebuințeze în treburi aproape casnice ceea ce e destinat necesităților farmaceutice! E ca și cum ai tăia cu scalpelul o puică îndopată, ca și cum un magistrat…

— Dar calmează-te odată! — îi spunea dna Homais.

Și Athalie, trăgându-l de redingotă:

— Tata! tata!

— Nu, lăsați-mă! — o lua de la capăt spițerul. — Lăsați-mă! Ei drăcie! Mai bine mă fac băcan, pe cuvântul meu de onoare! Așa, hai! nu respecta nimic! sparge! distruge! dă drumul la lipitori! dă foc la nalba mare! pune castraveți la murat în bocale! sfâșie bandajele!

— Dar aveați… — spuse Emma.

— Nu acum! — știi tu la ce te expuneai?… N-ai văzut nimic, în colț, la stânga, pe a treia policioară? Vorbește, răspunde, bolborosește ceva!

— Nu… știu — îngăimă băiatul.

— A, nu știi! Ei bine! eu știu! Ai văzut o sticlă albastră, sigilată cu ceară galbenă, care conține un praf alb și pe care am scris cu mâna mea: *Pericol de moarte*! și știi ce era înăuntru? Arsenic! și tu pui mâna pe ea! Ca să iei un căzănel de alături.

— Alături! — țipă dna Homais, împreunându-și mâinile. — Arsenic? Puteai să ne otrăvești pe toți!

Și copiii începură să țipe, de parcă simțeau deja în măruntaie dureri atroce.

— Sau să otrăvesc vreun bolnav! — continuă spițerul. — Voiai să mă vezi pe banca acuzaților, la Curtea cu Juri? să mă ducă la eșafod? Ignori grija cu care procedez la fiecare manipulare, în ciuda bogatei mele experiențe. Mă înspăimânt adesea eu însumi când mă gândesc la răspunderea pe care o am! Fiindcă guvernul ne persecută, și legislația absurdă din ziua de azi e o adevărată sabie a lui Damocles atârnată deasupra capului nostru!

Emma nu se mai gândea să întrebe de ce o chemase, iar farmacistul își continua frazele gâfâind.

— Așa ești tu recunoscător pentru bunătatea care ți s-a arătat! Așa mă răsplătești tu pentru toată grija cu adevărat părintească cu care te înconjur! Fiindcă, fără mine, unde ai ajunge? Ce te-ai face? Cine îți dă mâncare, învățătură, îmbrăcăminte și tot ce trebuie pentru a intra într-o zi cu cinste în rândurile societății? Însă pentru asta trebuie să trudești din greu și să faci, cum se spune, bătături la mâini. *Fabricando fit faber, age quod agis*{89}.

Cita din latină, într-atât era de exasperat. Ar fi citat din chineză și din groenlandeză, dacă ar fi cunoscut aceste limbi; deoarece trecea printr-una din acele crize în care sufletul scoate la iveală, de-a valma, tot ce ascunde, precum Oceanul care își dezvelește, în timpul furtunii, algele brune de la mal, ba chiar și nisipul din adânc.

Continuă:

— Încep să mă căiesc amarnic că mi-am luat grija ta. Ar fi trebuit să te las atunci să clocești în mizeria și jegul în care te-ai născut! N-o să fii niciodată bun la altceva decât să paști vacile! N-ai nicio aptitudine pentru științe! Abia dacă știi să lipești o etichetă! și la mine o duci boierește, ca un pașă, toată ziua te îndopi!

Dar Emma zise, întorcându-se către dna Homais:

— Am fost chemată…

— A, Dumnezeule — o întrerupse femeia cu o înfățișare întristată —, cum să fac să vă spun?… E o nenorocire!

Nu isprăvi. Spițerul tuna și fulgera:

— Golește-o! curăț-o! du-o la loc! mișcă-te mai repede!

Și, cum îl scutura pe Justin de gulerul bluzei, acestuia îi căzu o carte din buzunar.

Băiatul se aplecă. Homais fu și mai iute și, ridicând volumul, se holba la el, cu ochii cât cepele și cu gura căscată.

— *Amorul… conjugal*! — spuse el, rostind rar aceste două cuvinte. — A! foarte bine! foarte bine! foarte frumos! Cu gravuri!… A! E prea de tot.

Dna Homais se apropie.

— Nu, să nu te atingi de asta!

Copiii cerură să vadă pozele.

— Ieșiți afară! — strigă el furios.

Și ieșiră.

Măsură odaia în lung și-n lat, cu pași mari, ținând în mână volumul deschis, bolovănindu-și ochii, sufocat, tumefiat, apoplectic. Apoi se îndreptă glonț către discipol și se înfipse în fața lui cu brațele încrucișate:

— Păi, ai chiar toate viciile, amărâtule ce ești?… Ai grijă, ești la marginea prăpastiei!… Nu te-ai gândit că această carte nerușinată ar putea pica în mâinile copiilor, ar putea să le încingă mințile, să pângărească puritatea lui Athalie, să-l corupă pe Napoléon! E conformat deja ca un bărbat. Ești măcar sigur că n-au citit-o? Poți să-mi garantezi?…

— Dar, domnule — zise Emma —, ce aveați să-mi spuneți…?

— Așa e, doamnă… A murit socrul dumneavoastră!

Într-adevăr, dl Bovary-tatăl tocmai decedase cu două zile înainte, dintr-odată, făcând un atac de apoplexie când se ridicase de la masă; și, din exces de precauție pentru sensibilitatea Emmei, Charles îl rugase pe dl Homais să-i anunțe cu menajamente vestea aceasta groaznică.

Se gândise mult la fraza pe care avea s-o spună, îi dăduse rotunjime, netezime, ritm; era o capodoperă de prudență și de tranziții, de întorsături fine și de delicatețe; dar supărarea azvârlise retorica pe gârlă.

Emma, renunțând să mai ceară amănunte, părăsi deci farmacia; fiindcă dl Homais își reluase beșteleala. Se calma totuși, și acum bombănea pe un ton patern, făcându-și vânt cu fesul grecesc.

— Nu c-aș dezaproba în totalitate lucrarea! Autorul era medic. Sunt acolo niște aspecte științifice pe care nu-i rău ca un bărbat să le cunoască și, aș îndrăzni să spun, pe care un bărbat trebuie să le cunoască. Însă mai târziu, mai târziu! Așteaptă măcar să te faci bărbat și să ți se modeleze temperamentul.

Când Emma bătu la ușă, Charles, care o aștepta, o întâmpină cu brațele deschise și-i spuse cu o voce plângăcioasă:

— Ah! dragă prietenă…

Și se aplecă ușor să o sărute. Însă, la atingerea buzelor lui, îi veni în minte imaginea celuilalt; și își trecu mâna pe față, înfiorându-se.

Cu toate astea răspunse:

— Da, știu… Știu…

Îi arătă scrisoarea în care mama lui povestea evenimentul fără niciun fel de ipocrizie sentimentală. Regreta numai că soțul ei se stinsese fără alinarea pe care ți-o aduce religia, căci murise la Doudeville, pe stradă, în pragul unei cafenele, după un dejun patriotic cu niște foști ofițeri.

Emma îi înapoie scrisoarea; apoi, la cină, ca o femeie educată ce era, se prefăcu a nu avea poftă de mâncare. Dar, cum el o îndemna mereu, se puse serios pe mâncat, în timp ce Charles, în fața ei, stătea nemișcat, într-o atitudine copleșită.

Din vreme-n vreme, ridicându-și capul, îi arunca o privire lungă, plină de mâhnire. Într-un rând zise suspinând:

— Aș fi vrut să-l mai văd o dată!

Ea tăcea. În cele din urmă, înțelese că era de cuviință să spună și ea ceva.

— Ce vârstă avea tatăl tău?

— Cincizeci și opt de ani!

— A!

Și asta fu tot.

După un sfert de oră, el mai adăugă:

— Biata mama!… ce-o să se facă ea acum?

Emma dădu din umeri.

Văzând-o atât de tăcută, Charles presupuse că era îndurerată și se strădui să nu spună nimic pentru a nu răscoli această suferință care-l înduioșa. Dând-o deoparte pe a sa proprie, întrebă totuși:

— Te-ai distrat bine ieri?

— Da.

Când fu luată fața de masă, Bovary nu se ridică. Nici Emma. Și, pe măsură ce-l cerceta cu privirea, monotonia spectacolului alungă din inima ei, puțin câte puțin, orice urmă de înduioșare. I se părea bicisnic, mototol, incapabil, într-un cuvânt, un biet om, în toate privințele. Cum să se descotorosească de el? Și seara asta nu se mai termina! Ceva stupefiant ca un abur de opium o amorțea.

Auziră în vestibul un zgomot sec de lemn bocănind în podea. Era Hippolyte care aducea bagajele doamnei.

Ca să le pună jos, descrise anevoie un sfert de cerc cu piciorul de lemn.

— Nici nu se mai gândește la ce-a pățit! — își zise ea, uitându-se la amărâtul din a cărui hălăciugă deasă și roșcată se scurgeau picături de sudoare.

Bovary căuta un pitac în fundul pungii; și, fără să pară a pricepe cât de umilitoare era simpla prezență a acestui bărbat, care stătea acolo, ca un reproș întrupat pentru tâmpenia lui incurabilă, spuse, zărind pe șemineu violetele de la Léon:

— Ia uite! ce buchet drăguț ai!

— Mda… — făcu ea indiferentă. — E un buchet pe care l-am cumpărat adineauri… de la o cerșetoare.

Charles luă violetele și, răcorindu-și cu ele ochii roșii de plâns, le mirosi delicat. Ea i le luă repede din mână și se duse să le pună într-un pahar cu apă.

A doua zi sosi dna Bovary-mama. Și ea, și fiul ei plânseră mult. Emma, sub pretext că trebuie să dea ordine servitorilor, se făcu nevăzută.

A treia zi trebuiră să se gândească la lucrurile necesare doliului. Merseră să se așeze, cu cutiile pentru cusut, la marginea apei, sub bolta de verdeață.

Charles se gândea la tatăl său și se mira că simte atâta afecțiune pentru un om pe care până atunci crezuse că nu-l iubea cine știe ce. Dna Bovary-mama se gândea la soțul ei. Până și cele mai rele zile de altădată i se păreau de invidiat. Totul se ștergea sub regretul instinctiv al unei obișnuințe atât de îndelungate. Și, din vreme-n vreme, cum împungea cu acul, o lacrimă mare îi cobora de-a lungul nasului și rămânea o clipă suspendată.

Emma se gândea că, în urmă cu abia patruzeci și opt de ore, erau împreună, departe de lume, cuprinși de beția simțurilor și devorându-se din priviri. Încercă să retrăiască cele mai imperceptibile detalii ale acelei zile. Dar prezența soacrei și a soțului o stânjenea. Ar fi vrut să n-audă nimic, să nu vadă nimic, pentru a nu i se tulbura reculegerea iubirii care se stingea, orice-ar fi făcut ea, sub senzațiile exterioare.

Descosea căptușeala unei rochii, ale cărei bucăți zăceau împrejur; dna Bovary-mama, fără să ridice ochii, mânuia zgomotos foarfecele, iar Charles, cu papucii împletiți și cu vechea redingotă maro pe care o folosea ca halat de casă, stătea cu mâinile în buzunar și nu zicea nici el nimic; lângă ei, Berthe, cu un șorțuleț alb, râcâia cu lopățica nisipul de pe alei.

Deodată, îl văzură intrând pe la barieră pe dl Lheureux, negustorul de stofe.

Venea să-și ofere serviciile, *în urma fatalului eveniment*. Emma îi răspunse că, probabil, se puteau lipsi de ele. Negustorul nu se dădu însă bătut.

— Mii de scuze — spuse el —, aș dori să am o întrevedere privată cu dumneavoastră.

Apoi, cu glas scăzut:

— E în legătură cu treaba aceea…, știți?

Charles se făcu stacojiu până în vârful urechilor.

— A! da…, într-adevăr.

Și, în tulburarea sa, se întoarse către nevastă:

— N-ai putea tu…, draga mea?…

Ea păru a înțelege, fiindcă se ridică, iar Charles îi spuse mamei sale:

— Nu-i nimic! pesemne mărunțișuri de-ale gospodăriei.

Nu voia să afle și ea de istoria cu polița, deoarece se temea de observațiile ei.

De îndată ce rămaseră singuri, dl Lheureux începu, în termeni destul de limpezi, s-o felicite pe Emma pentru moștenire, apoi să vorbească despre lucruri indiferente, despre spaliere, recoltă și despre propria sănătate, care era tot *așa și-așa, nici în car, nici în căruță*. De fapt, muncea ca un rob, deși nu izbutea, așa cum clevetea lumea, să pună un ban la ciorap.

Emma îl lăsa să vorbească. Se plictisea atât de tare de două zile încoace!

— Ei, acum v-ați revenit complet? — continua el. — Ehe, în ce hal l-am văzut pe bietul dumneavoastră soț! E un băiat de treabă, deși am avut niște neplăceri unul cu altul.

Ea vru să știe ce neplăceri, căci Charles îi ascunsese contestarea furniturilor.

— Păi, știți prea bine! — făcu Lheureux. — E vorba de fanteziile acelea ale dumneavoastră, cuferele de călătorie.

Își trăsese pălăria pe ochi și, cu mâinile la spate, zâmbind și fluierând, o privea drept în ochi, într-un fel insuportabil. Bănuia oare ceva? Era descumpănită de tot soiul de temeri. La urmă însă, negustorul începu iar:

— Ne-am împăcat și veneam acum să-i propun o altă învoială.

Voia să reînnoiască polița semnată de Bovary. Domnul, de altminteri, o să facă așa cum poftește; nu trebuia deloc să se frământe, mai ales acum, când avea să aibă o grămadă de buclucuri.

— Și ar face chiar foarte bine să-i paseze cuiva treaba asta, dumneavoastră, de pildă; cu o procură, ar fi foarte simplu, și atunci am putea face împreună niște mici afaceri…

Ea nu înțelegea. El tăcu. Apoi, trecând la negoțul lui, declară că doamna nu putea să nu cumpere ceva de la el. Avea să-i trimită niște bariș negru, doisprezece metri, ca să-și facă o rochie.

— Asta pe care o aveți acum e bună pentru acasă. Vă trebuie alta pentru vizite. Am văzut asta dintr-o privire, de când am intrat. Eu am un ochi american.

Nu trimise stofa, o aduse personal. Mai veni o dată pentru măsurarea stofei; veni și cu alte pretexte, încercând de fiecare dată să fie amabil, serviabil, înfeudându-se, cum ar fi zis Homais, și strecurându-i mereu Emmei câte un sfat în legătură cu procura. Nu vorbea deloc despre poliță. Ea nici nu se mai gândea la asta; la începutul convalescenței, Charles îi spusese ceva; dar prin mintea ei trecuseră atâtea tumulturi, că nu-și mai amintea. De altfel, se feri să deschidă orice discuție de afaceri; coana Bovary se cam miră și puse schimbarea de dispoziție pe seama sentimentelor religioase pe care le dobândise cât fusese bolnavă.

Dar, de îndată ce ea plecă din casa lor, Emma nu întârzie să-l uimească pe Bovary cu simțul ei practic. Va trebui să se informeze, să verifice ipotecile, să vadă dacă era cazul să facă o licitație sau o lichidare.

Cita termeni tehnici, la întâmplare, rostea vorbe mari precum ordine, viitor, prevedere și exagera neîncetat ponoasele legate de moștenire, astfel încât, într-o bună zi, îi arătă modelul unei autorizații generale pentru „a-i gestiona și administra afacerile, pentru a face orice împrumuturi, a semna și a andosa orice poliță, a face orice plăți etc.”. Profitase de lecțiile lui Lheureux.

Charles o întrebă naiv de unde venea hârtia asta.

— De la dl Guillaumin.

Și, cu cel mai desăvârșit sânge rece, adăugă:

— N-am prea multă încredere. Notarii au o reputație așa de proastă! Ar trebui poate să consultăm pe cineva… Nu cunoaștem decât… o, pe nimeni.

— Doar dacă Léon… — răspunse Charles după o clipă de gândire.

Însă era greu să se înțeleagă prin corespondență. Atunci se oferi să facă ea călătoria. El refuză. Ea insistă. Se întrecură în menajamente. Emma exclamă în cele din urmă pe un ton de răzvrătire jucăușă:

— Nu, te rog, o să mă duc eu.

— Cât ești de bună! — spuse el, sărutând-o pe frunte.

A doua zi chiar, se sui în *Rândunica* pentru a merge la Rouen să-l consulte pe dl Léon; și rămase acolo trei zile.

Note

{87} Orașul unde Iisus, părăsind Nazaretul, și-a început propovăduirea (*Mt* 4, 13). În limba franceză, *capharnaüm* înseamnă încăpere unde sunt îngrămădite în dezordine o mulțime de vechituri.

{88} Pilule mari în formă de sâmbure de măslină.

{89} *Ca să ajungi fierar trebuie să bați fierul, fii atent la ceea ce faci* (lat.).