De la cele dintâi geruri, Emma își părăsi odaia de sus ca să stea în sală, o încăpere lungă și scundă unde, pe cămin, se afla un coral stufos înfoindu-se în fața oglinzii. Așezată în fotoliu, lângă fereastră, îi vedea trecând pe trotuar pe locuitorii satului.
De două ori pe zi, Léon mergea de la birou la *Leul de Aur*. Emma îl auzea venind de departe; se apleca ascultând; iar tânărul aluneca dincolo de perdea, îmbrăcat mereu la fel și fără a întoarce capul. Dar, în amurg, când, cu bărbia sprijinită în mâna stângă, își lăsase pe genunchi goblenul început, tresărea de multe ori la apariția acestei umbre furișate dintr-odată. Se ridica și poruncea să se pună masa.
Dl Homais apărea în timpul cinei. Cu fesul grecesc în mână, intra pe vârful picioarelor, ca să nu deranjeze pe nimeni și repetând mereu aceeași vorbă: „Bună seara tuturor!”. Apoi, după ce se așeza la locul lui, lângă masă, între cei doi soți, îl întreba pe medic ce-i mai făceau bolnavii, iar acesta îl consulta despre probabilitatea de a obține onorariile. Apoi se vorbea despre *ce scrie la gazetă*. La acel ceas al zilei, Homais o știa aproape pe dinafară; și o recita în întregime, fără să sară reflecțiile jurnalistului, și cu toate povestirile catastrofelor individuale care se întâmplaseră în Franța sau în străinătate. Dar, subiectul istovindu-se, nu întârzia să formuleze anumite observații despre felurile de mâncare pe care le vedea pe masă. Ba chiar câteodată, ridicându-se pe jumătate, îi arăta doamnei bucata cea mai fragedă sau, întorcându-se către fata în casă, îi dădea sfaturi despre manipularea tocanelor și igiena condimentelor; vorbea despre arome, osmazome{56}, sucuri și gelatine de rămâneai tablou. Cum de altminteri avea capul mai plin de rețete decât era farmacia lui de borcane, Homais era mare specialist în dulcețuri, oțeturi aromatice și lichioruri, cunoscând și toate mașinile de gătit economice recent inventate, dimpreună cu arta conservării brânzeturilor și a vindecării vinurilor bolnave.
La ora opt, Justin venea să-l caute ca să închidă farmacia. Atunci dl Homais îl privea batjocoritor, mai ales dacă era de față și Félicité, întrucât băgase de seamă că elevul lui avea o slăbiciune pentru casa medicului.
— Flăcăul ăsta începe să aibă idei — zicea el — și naiba să mă ia dacă nu cred că e îndrăgostit de servitoarea dumneavoastră!
Însă un defect mai grav, și pe care i-l reproșa, era acela de a asculta mereu ce se vorbea. Duminica, de pildă, nu-l puteai urni din salon, unde-l chema dna Homais ca să-i ia pe copii, fiindcă adormeau prin fotolii și mototoleau cu spinările husele de calico, prea largi.
La seratele acestea ale farmacistului nu venea prea multă lume; obiceiul de a bârfi și opiniile lui politice îndepărtaseră de el pe rând diferite persoane respectabile. Secretarul nu lipsea niciodată. De îndată ce auzea clopoțelul, alerga înaintea dnei Bovary, îi lua șalul și așeza deoparte, sub biroul farmaciei, șoșonii groși din cârpe împletite pe care-i purta ea peste încălțăminte când era zăpadă.
Se făceau mai întâi câteva partide de treizeci și unu; apoi dl Homais juca *écarté* cu Emma; în spatele ei, Léon îi dădea sfaturi. În picioare și cu mâinile pe spătarul scaunului, privea dinții pieptenului care-i mușcau din coc. La fiecare mișcare atunci când decarta, rochia i se ridica în partea dreaptă. Din părul ei strâns în creștetul capului îi cobora ca o culoare brună pe spinare și care, pălind progresiv, se pierdea puțin câte puțin în umbră. Mai jos, veșmântul ei cădea de ambele părți pe scaun, înfoiat, plin de cute, și se întindea până pe dușumea. Când Léon simțea câteodată că-și pusese din nebăgare de seamă talpa deasupra, se ferea ca și cum ar fi călcat pe cineva.
După ce se termina partida de cărți, spițerul și medicul jucau domino, iar Emma, schimbându-și locul, se rezema cu coatele pe masă ca să frunzărească *L’Illustration*. Își adusese și revista de modă. Léon se așeza lângă ea; se uitau împreună la gravuri și se așteptau unul pe altul să termine ca să întoarcă pagina. Adesea îl ruga să recite versuri; Léon le declama cu voce tărăgănată pe care-o stingea într-o șoaptă, foarte grijuliu, la pasajele de amor. Dar zgomotul dominourilor îi supăra; dl Homais era foarte tare, îl bătea pe Charles încheind când acesta mai avea încă dublu-șase în mână. După ce făceau trei sute de puncte, se tolăneau amândoi în fața vetrei și nu întârziau să adoarmă. Jăraticul se stingea sub spuză; ceainicul era gol; Léon încă mai citea, Emma îl asculta, învârtind distrată abajurul lămpii, dintr-un voal pe care erau pictați clovni în trăsurici și dansatoare pe sârmă, cu balansiere. Léon se oprea, indica printr-un gest auditoriul adormit; atunci își vorbeau cu glas scăzut, iar conversația li se părea mai plăcută, fiindcă nu era ascultată de nimeni altcineva.
Astfel se institui între ei un fel de asociere, un schimb neîncetat de romanțe și de cărți; dl Bovary, nefiind prea gelos, nu se sinchisea.
De ziua lui primi un frumos cap frenologic, bălțat tot cu cifre până pe torace și vopsit în albastru. Era o atenție din partea secretarului. Mai erau și altele, îi făcea până și comisioanele la Rouen; și, cum cartea unui romancier adusese la modă mania plantelor grase, Léon cumpăra cactuși pentru doamna și-i aducea pe genunchi în *Rândunica*, înțepându-se la degete în spinii lor tari.
Ea ceru să i se fixeze la fereastră o scândură cu o mică balustradă, ca să-și pună ghivecele. Și secretarul își făcu o grădină suspendată; se vedeau la ferestre îngrijindu-și florile.
Una dintre ferestrele satului era și mai des ocupată: fiindcă duminica, de dimineață până noaptea, și în fiecare după-amiază, dacă vremea era bună, se vedea la lucarna unui pod profilul osos al dlui Binet aplecat asupra strungului, al cărui sforăit monoton se auzea până la *Leul de Aur*.
Într-o seară, întorcându-se acasă, Léon găsi în odaie un covoraș de catifea și lână, cu frunzișuri pe fond pal. O chemă pe dna Homais, pe dl Homais, pe Justin, pe copii, pe bucătăreasă; îi vorbi despre el patronului; toată lumea vru să vadă covorașul; de ce-i dădea nevasta medicului *plocoane* secretarului? Lucrul păru ciudat, și toți hotărâră că trebuia să fie *drăguța lui*.
Și el dădea impresia asta, fiindcă nu te slăbea vorbindu-ți despre cât de fermecătoare și de spirituală era, astfel încât, odată, Binet i-o întoarse brutal:
— Ce-mi pasă mie, de vreme ce nu fac parte din societatea dumneaei!
Léon își scormonea creierii să descopere cum *să se declare*; și, șovăind mereu între teama de a-i displăcea și rușinea de a fi atât de bicisnic, plângea de dorință și de descurajare. Apoi lua hotărâri energice; scria scrisori și le rupea, își dădea termene și amâna. Uneori, când pleca de acasă, era hotărât să riște tot; dar hotărârea îi pierea îndată în prezența Emmei și, când Charles, făcându-și apariția, îl invita să vină cu el în docar la vreun bolnav din împrejurimi, se învoia îndată, o saluta pe doamna și dus era. Parcă soțul ei nu era tot o părticică din ea?
Cât despre Emma, nu se întrebă deloc dacă-l iubea. Dragostea trebuia să vină pe nepusă masă, credea ea, cu iluminări și fulgurații — un uragan din cer care se prăvălește pe viața ta, o întoarce cu susul în jos, smulge voințele ca pe frunze și duce cu sine în prăpastie inima întreagă. Nu știa că, pe terasa unei case, apa băltește dacă burlanele se înfundă, și ar fi rămas astfel în siguranță, când descoperi deodată o crăpătură în zid.
Note
{56} Osmazomul este un nume dat de chimistul Thénard (1774-1857) „principiului” care-i dă supei de carne mirosul și gustul – precipitat cu alcool și uscat prin evaporare; este desigur vorba despre un amestec foarte complex de substanțe.