V

Se întâmplă într-o duminică de februarie, într-o după-amiază cu ninsoare.

Plecaseră cu toții, dl și dna Bovary, Homais și dl Léon, să vadă în vale, la o jumătate de leghe de Yonville, o filatură de in care se construia acolo. Spițerul îi luase pe Napoléon și pe Athalie, ca să facă mișcare, iar Justin îi însoțea, ducând pe umăr umbrelele.

Totuși nimic nu era mai banal decât minunăția aceasta. Un teren pustiu, pe care se aflau, claie peste grămadă, printre mormane de nisip și de pietriș, câteva roți dințate deja ruginite, înconjura o clădire lungă și dreptunghiulară, ciuruită de o grămadă de ferestruici. Nu era terminată, și printre grinzile acoperișului se vedea cerul. Legat de căpriorii fațadei, un buchet de paie cu spice își plesnea în vânt panglicile tricolore.

Homais vorbea. Le explica *persoanelor de față* importanța viitoare a acestei întreprinderi, evalua tăria planșeurilor, grosimea zidurilor, și-i părea tare rău că nu are un baston metric, așa cum avea dl Binet, pentru folosința personală.

Emma, care-l ținea de braț, se sprijinea un pic pe umărul lui și privea discul soarelui strălucind departe, în negură, de o paloare orbitoare; întoarse capul: îl văzu pe Charles. Își trăsese șapca până pe sprâncene, iar buzele-i groase tremurau, ceea ce-i dădea feței un aer prostesc; spinarea lui chiar, spinarea lui liniștită te enerva când o vedeai, și pe redingotă Emma descoperea lăfăindu-se toată platitudinea personajului.

Pe când îl privea astfel, gustând un soi de voluptate depravată în iritarea ei, Léon făcu un pas înainte. Gerul, care-l făcea palid, părea a-i așterne peste chip o langoare mai gingașă; între cravată și gât, gulerul cămășii, cam moale, descoperea pielea; de sub o șuviță de păr i se vedea puțin urechea, iar ochii mari și albaștri, ridicați spre nori, i se părură Emmei mai limpezi și mai frumoși decât lacurile de munte în care se oglindește cerul.

— Nenorocitule! — strigă deodată spițerul.

Și alergă spre fecioru-său, care se vârâse într-un morman de var ca să-și vopsească pantofii în alb. Copleșit de ocări, Napoléon începu să urle, pe când Justin îi ștergea încălțămintea cu un șomoiog de paie. Însă ar fi avut nevoie de un cuțit; Charles îl oferi pe al lui.

— Aha! — își spuse ea. — Umblă cu briceagul în buzunar, ca țăranii!

Se scutura chiciura, și se întoarseră la Yonville.

Seara, dna Bovary nu vru să meargă în vizită la vecini și, după ce plecă Charles, când se simți singură, îi apăru aceeași comparație dintre ei, cu limpezimea unei senzații aproape nemijlocite și cu îndepărtarea de perspectivă pe care le-o dă obiectelor amintirea. Privind din pat focul luminos care ardea, îl vedea din nou, ca mai înainte, pe Léon în picioare, îndoindu-și bastonul de trestie cu o mână și ținând-o cu cealaltă pe Athalie, care sugea liniștită un țurțure. Îl găsea fermecător; nu se mai putea desprinde de el; și își aminti alte atitudini ale lui din alte zile, vorbele pe care le spusese, sunetul vocii, toată ființa lui; și repeta, țuguindu-și buzele ca pentru un sărut:

— Da, fermecător! fermecător!… Iubește oare pe cineva? — se întrebă ea. — Pe cine?… pe mine!

I se așternură dinainte toate dovezile deodată, inima îi tresăltă. Flacăra din cămin făcea să tremure pe tavan o lumină voioasă; se întoarse pe spate, întinzându-se.

Atunci începu veșnica tânguire: „O, dacă cerul ar fi vrut! Dar de ce nu? Ce ne împiedică?…”.

Când Charles se întoarse, la miezul nopții, se prefăcu a se trezi și, fiindcă el făcu zgomot dezbrăcându-se, se plânse de migrenă; apoi îl întrebă nepăsătoare ce se mai întâmplase la serată.

— Dl Léon a urcat în camera lui devreme — zise el.

Ea nu-și putu stăpâni un zâmbet și adormi cu sufletul plin de o nouă încântare.

A doua zi, la căderea nopții, primi vizita dlui Lheureux, negustor de modă. Prăvăliașul acesta era un om uns cu toate alifiile.

Născut gascon, dar devenit normand, adăuga limbariței meridionale viclenia din ținutul Caux. Fața lui grasă, moale și spână părea unsă cu decoct de lemn-dulce{57}, iar părul alb făcea să pară și mai aspră strălucirea brutală a ochișorilor negri. Nu se știa ce fusese pe vremuri: coropcar, ziceau unii, bancher la Routot, după alții. Oricum, era lucru sigur că putea face din cap niște socoteli complicate, de l-ar fi speriat și pe Binet. Politicos până la slugărnicie, stătea mereu cu șalele pe jumătate îndoite, în poziția cuiva care salută sau invită.

După ce-și lăsă la ușă pălăria cu panglică de doliu, puse pe masă o cutie de carton verde și începu să i se plângă doamnei, cu o grămadă de politețuri, că până în acea zi nu izbutise să-i dobândească încrederea. O prăvălie sărăcăcioasă ca a lui nu era în stare s-o ispitească pe o *elegantă*; și apăsă pe acest cuvânt. Totuși, n-avea decât să poruncească, iar el se obliga să-i furnizeze tot ce ar dori, ca mercerie sau lenjerie, tricotaje sau articole de modă; pentru că se ducea la oraș de patru ori pe lună negreșit. Avea relații cu casele cele mai solide. I se putea menționa numele la *Trei Frați*, la *Barba de aur* sau la *Sălbaticul vânjos*; toți acești domni îl cunoașteau ca pe propriile lor buzunare! Astăzi deci venea ca să-i arate doamnei, în trecere, diferite articole pe care se întâmpla să le aibă, printr-o ocazie din cele mai rare. Îi scoase din cutie o jumătate de duzină de gulere brodate.

Dna Bovary le cercetă.

— N-am nevoie de nimic — zise ea.

Atunci dl Lheureux așternu cu grijă trei eșarfe algeriene, mai multe testele de ace englezești, o pereche de papuci de pai și, în sfârșit, patru pahare pentru ouă, din nucă de cocos, ajurate, cioplite de ocnași. Apoi, cu amândouă mâinile pe masă, cu gâtul întins, cu mijlocul îndoit, urmărea cu gura căscată privirea Emmei, care se plimba nehotărâtă printre toate mărfurile. Din când în când, ca pentru a lua o scamă, râcâia cu unghia mătasea eșarfelor, despăturite complet; fâșâiau ușor scânteind, în lumina verzuie a amurgului, din toate paietele de aur cu care erau țesute.

— Cât costă astea?

— Nimica toată — răspunse el — un fleac; dar nu e nicio grabă; când doriți; nu suntem jidani!

Ea se gândi un pic și până la urmă îi mulțumi din nou dlui Lheureux, care, fără să se piardă cu firea, replică:

— Păi, nu-i nimic; o să ne înțelegem altă dată; eu cu doamnele m-am împăcat întotdeauna, numai cu a mea nu!

Emma zâmbi.

— Vreau să zic — reluă el cu o înfățișare de om cumsecade, după gluma pe care o făcuse — că nu banii sunt grija mea… Vă dau eu bani, dacă vă trebuie.

Ea se arătă surprinsă.

— Ei! — făcu el repede, scăzând glasul — nici n-ar trebui să merg departe ca să-i găsesc; puteți să contați pe mine!

Și întrebă de sănătatea lui moș Tellier, stăpânul *Cafenelei Franceze*, pe care-l trata atunci dl Bovary.

— Ce sfântul are moș Tellier?… Tușește de se zguduie toată șandramaua și mă tem că în curând o să-l vedem mai degrabă în pardesiu de scânduri decât în halat de flanelă! Ce de chefuri a tras în tinerețea lui! Oamenii ăștia, doamnă, făceau din noapte zi! S-a pârjolit cu rachiu! Însă e trist, cu toate astea, să vezi cum se prăpădește o cunoștință.

Și, închizându-și cutia, pălăvrăgea astfel despre clientela medicului.

— Din cauza vremii, probabil, sunt toate bolile astea! — zise el, privind spre geamuri cu o mutră posomorâtă. — Nici eu nu mă simt prea în apele mele; ba chiar într-una din zile o să trebuiască să vin să-l consult pe domnul, fiindcă am un junghi în spate. În fine, la revedere, dnă Bovary; la dispoziția dumneavoastră; preaplecată slugă!

Și închise ușa încetișor.

Emma ceru să i se aducă cina în odaie, la colțul focului, pe o tavă; mâncă încet; toate i se păreau gustoase.

— Ce cuminte am fost! — își zise ea, gândindu-se la eșarfe.

Auzi pași pe scară: era Léon. Se ridică și luă de pe comodă, printre cârpele de tivit, pe cea mai de deasupra. Atunci când intră el, părea cu totul absorbită.

Conversația lâncezi, fiindcă dna Bovary o lăsa să se stingă mereu, pe când el însuși părea cam stânjenit. Așezat pe un scăunel, lângă cămin, învârtea între degete tocul de fildeș pentru ace; ea împungea cu acul sau, din vreme-n vreme, încrețea cu unghia țesătura. Nu vorbea; el tăcea, subjugat de tăcerea ei, cum ar fi fost dacă i-ar fi vorbit.

„Sărmanul băiat!” gândea ea.

„Ce nu i-a plăcut la mine?” se întreba el.

În cele din urmă, Léon spuse că într-una din zile trebuia să se ducă la Rouen cu o treabă de la birou.

— Abonamentul dumneavoastră de muzică a expirat, să-l reînnoiesc?

— Nu — răspunse ea.

— De ce?

— De aceea…

Și, făcând gura pungă, trase încet un fir lung gri.

Cusutul ăsta îl enerva pe Léon. Degetele Emmei păreau că se jupoaie la vârf; îi veni în minte o vorbă galantă, dar nu îndrăzni s-o spună.

— Atunci renunțați? — reluă el.

— La ce? — întrebă ea iute. — La muzică? Ah, Doamne, sigur că da! Am o casă de ținut, un bărbat de îngrijit, o mie de treburi, o mulțime de datorii care sunt mai importante.

Se uită la pendulă. Charles era în întârziere. Atunci se prefăcu îngrijorată. Repetă de mai multe ori:

— E un om atât de bun!

Secretarului îi plăcea de dl Bovary. Însă tandrețea asta pentru el îi produse mirare și neplăcere; totuși reluă elogiul medicului, pe care-l făcea în fața tuturor, spunea el, și mai ales a farmacistului.

— A, e un om de treabă — încuviință Emma.

— Sigur că da — întări secretarul.

Și începu să vorbească despre dna Homais, a cărei ținută foarte neglijentă le era un veșnic pretext de glume.

— Și ce-i cu asta? — îl întrerupse Emma. — O bună mamă de familie nu-și bate capul cu toaletele.

Apoi recăzu în tăcere.

La fel se întâmplă și în zilele următoare; felul ei de a vorbi, purtările, totul se schimbă. Fu văzută bătându-și capul cu gospodăria, mergând iarăși regulat la biserică și ținându-și mai din scurt servitoarea.

O scoase pe Berthe de la doică. Félicité o aducea când venea cineva în vizită, și dna Bovary o dezbrăca pentru ca să arate cât e de bine făcută. Declara că adoră copiii; erau mângâierea ei, bucuria ei, nebunia ei, și-și însoțea mângâierile cu expansiuni lirice, care, altora decât locuitorilor din Yonville, le-ar fi amintit de Sachette{58} din *Notre-Dame de Paris*.

Când Charles se întorcea acasă, găsea lângă spuză papucii puși la încălzit. Acum nici jiletcilor lui nu le mai lipsea căptușeala, nici cămășilor nasturii, ba chiar era o plăcere să privești în dulap toate scufiile de bumbac ordonate în teancuri egale. Ea nu se mai strâmba ca altădată când îi propunea să se plimbe prin grădină; nu ieșea din cuvântul lui, deși nu ghicea căror porniri li se supunea astfel fără murmur; și, când Léon îl vedea la colțul vetrei, după cină, cu mâinile împreunate pe burtă, cu picioarele pe fiarele căminului, cu obrazul înroșit de digestie, cu ochii umezi de fericire, cu copila umblând în patru labe pe covor și femeia aceasta mlădioasă venind în spatele fotoliului să-l sărute pe frunte, își spunea:

— Ce nebunie! Cum să ajung până la ea?

I se păru prin urmare atât de virtuoasă și de inaccesibilă, încât îl părăsi orice nădejde, chiar și cea mai vagă.

Dar, prin această renunțare, o punea pe o treaptă extraordinară. În ochii lui, ea se desprinse de calitățile trupești, de la care el nu putea căpăta nimic; și în inima lui, ea se ridică tot mai sus, desprinzându-se magnific din văpaia unei apoteoze plutitoare. Era unul din acele sentimente pure care nu stânjenesc activitățile vieții, simțiri pe care le cultivăm fiindcă sunt rare și a căror pierdere ne-ar întrista mai mult decât ne bucură posesia.

Emma slăbi, obrajii îi păliră, chipul i se lungi. Cu bandourile ei negre, ochii mari, nasul drept, mersul de păsărică și fiind acum mereu tăcută, nu părea a trece prin viață abia atingând-o, purtând pe frunte întipărirea vagă a vreunei predestinări sublime? Era atât de tristă și de calmă, atât de blândă și de rezervată în același timp, încât lângă ea te subjuga un farmec glacial, așa cum te înfiori într-o biserică de parfumul florilor amestecat cu răceala marmurei. Nici măcar ceilalți nu scăpau acestei seducții. Farmacistul zicea:

— E o femeie foarte capabilă și care n-ar fi nelalocul ei într-o subprefectură.

Târgovețele o admirau cât e de econoamă, clienții cât e de amabilă, săracii cât e de miloasă.

Însă era de fapt plină de pofte, de turbare, de ură. Sub rochia cu cute drepte se ascundea o inimă răvășită, al cărei chin nu-l povesteau buzele atât de pudice. Se îndrăgostise de Léon și căuta singurătatea, ca să se poată desfăta în voie cu imaginea lui. Vederea omului tulbura voluptatea acestei meditații. Emmei îi bătea inima când îi auzea pașii, dar, când era de față, emoția dispărea, și nu-i mai rămânea pe urmă decât o mirare imensă care se sfârșea în tristețe.

Léon nu știa, când ieșea deznădăjduit, că ea se ridica să-l mai vadă o dată trecând pe stradă. Își făcea gânduri pentru toate mișcările lui; îi pândea expresia feței; născoci o întreagă poveste ca să aibă pretext să-i viziteze camera. O invidia pe nevasta farmacistului pentru fericirea de a dormi sub același acoperiș cu el; și gândurile i se întorceau fără încetare asupra acestei case, ca și porumbeii de la *Leul de Aur*, care veneau să-și scalde în streșini gheruțele trandafirii și aripile albe. Dar, cu cât își dădea seama mai deplin de iubirea ei, cu atât o înăbușea, ca să nu se vadă și ca s-o scadă. Ar fi vrut ca Léon să bănuiască singur; își imagina întâmplări, catastrofe care ar fi ușurat descoperirea. Ceea ce o reținea era desigur lenea sau spaima, dar și pudoarea. Se gândea că-l respinsese prea tare, că momentul trecuse, că totul fusese pierdut. Apoi, mândria, bucuria de a-și putea spune: „Sunt virtuoasă”, de a se privi în oglindă luând atitudini resemnate, o mai mângâiau un pic de sacrificiul pe care credea că l-a făcut.

Atunci, dorințele cărnii, pofta de bani și melancoliile patimii, toate se contopiră într-o singură suferință; și, în loc să-și mute gândul, insista mai mult, ațâțându-și durerea și căutând pretutindeni prilejuri. Se necăjea că un fel de mâncare nu fusese servit cum trebuie, că o ușă rămăsese întredeschisă, se văita că n-avea catifea, că-i lipsea fericirea, că visurile-i erau prea înalte, iar casa prea neîncăpătoare.

Ceea ce o scotea din sărite era că Charles nu părea deloc a bănui prin ce chinuri trecea ea. El era convins că-i satisface toate trebuințele, fapt care ei i se părea o insultă prostească, iar siguranța lui, o lipsă de recunoștință. Atunci pentru cine se ținea cuminte? Nu el era piedica din calea oricărei încântări, cauza tuturor suferințelor, și precum cuiul ascuțit de la catarama curelei acesteia complexe care o strângea din toate părțile?

Atunci, azvârli asupra lui singur ura multiplă născută din necazuri, și fiecare efort de-a o micșora nu izbutea decât s-o sporească; fiindcă străduința asta zadarnică se adăuga la celelalte motive de deznădejde și contribuia și mai mult la îndepărtarea dintre ei. Se răzvrătea împotriva propriei ei blândeți. Mediocritatea vieții casnice o împingea la fantezii luxoase, tandrețea matrimonială, la dorințe adultere. Ar fi vrut ca Charles s-o bată, ca să-l poată detesta pe bună dreptate, să se răzbune. Câteodată se mira și ea ce presupuneri cumplite îi treceau prin minte; și veșnic oare trebuia să zâmbească, să audă repetându-i-se că era fericită, să se prefacă a fi, să lase să se creadă?

Totuși, era uneori dezgustată de această ipocrizie. O ispitea gândul să fugă cu Léon, undeva, departe, ca să încerce un nou destin; dar îndată în sufletul ei se deschidea o prăpastie nedeslușită, plină de întuneric.

— De altfel, nu mă mai iubește — gândea ea. — Ce să mă fac? de unde să aștept un ajutor, o mângâiere, o ușurare?

Rămânea zdrobită, gâfâind, neputincioasă, hohotind înăbușit, cu chipul plin de lacrimi.

— De ce să nu-i spun domnului? — o întreba servitoarea, când se întâmpla să deschidă ușa în timpul unor asemenea crize.

— Nervii sunt de vină — răspundea Emma. — Nu-i spune nimic, o să se necăjească.

— Aoleu — făcea Félicité — sunteți tocmai ca fata lui moș Guérin, pescarul de la Pollet, pe care-am cunoscut-o la Dieppe, înainte de a fi la dumneavoastră. Era așa de tristă, așa de tristă, încât, dac-o vedeai stând în pragul casei, credeai că vezi doliul la poartă. Boala ei, după cum se pare, era un soi de ceață pe care-o avea în cap, și doctorii nu erau în stare de nimic, nici preotul. Când o apuca prea tare, se ducea de una singură pe malul mării, așa că locotenentul de la vamă, când își făcea rondul, o găsea plângând întinsă pe pietre. Pe urmă, după nuntă, cică i-a trecut.

— Mie după nuntă mi-a venit — răspundea Emma.

Note

{57} Lemnul-dulce (*Glycyrrhiza officinalis*) este o leguminoasă scundă, cu rădăcini cilindrice, gălbui în interior, care conțin o substanță dulce. În Franța, era întrebuințată pentru îndulcirea multor băuturi și poțiuni medicamentoase; aveau căutare în special niște bastonașe preparate din sucul scăzut și concentrat, de culoare brună. La noi, sub numele de lemn-dulce se cunoaște în flora spontană specia *echinata*.

{58} Personaj din romanul lui Victor Hugo. Prostituată, are o fetiță pe care i-o fură țiganii; ea crede că au mâncat-o, și se face pustnică, cerând să fie zidită într-o hrubă care dădea spre Place de Grève. Însuflețită de o ură teribilă împotriva țiganilor, o reține prizonieră pe țiganca Esmeralda, căutată de poliție pentru omor, până în clipa când recunoaște în ea, grație unui pantofior brodat, pe propria ei fiică.