Castelul era o construcție modernă, în stil italienesc, cu două aripi și trei peroane, desfășurându-se în josul unei peluze imense pe care pășteau câteva vaci printre pâlcuri rare de arbori seculari; umbrare de arbuști, rododendroni, iasomie și călini își rotunjeau ciufurile inegale de verdeață de-a lungul liniei curbe a aleii acoperite cu nisip. Un râu curgea sub un pod; prin ceață se deslușeau clădiri cu acoperișuri de paie, risipite pe pajiștea mărginită de urcușul lin a două coline împădurite, iar în spatele lor, în desișuri, se ridicau pe două rânduri paralele șoproanele și grajdurile, rămășițe din vechiul castel dărâmat.
Docarul lui Charles se opri în fața peronului din mijloc; ieșiră câțiva servitori; marchizul le veni în întâmpinare și, oferindu-și brațul soției medicului, o conduse în vestibul.
Era pavat cu plăci de marmură, foarte înalt, iar zgomotul pașilor și glasurilor răsuna ca într-o biserică. În față se înălța o scară dreaptă, iar în stânga, o galerie cu vedere spre grădină ducea în sala biliardului, ale cărui bile de fildeș se auzeau încă din ușă ciocnindu-se. Traversând-o pentru a merge în salon, Emma văzu în jurul mesei bărbați cu înfățișare gravă, cu bărbia proptită pe cravate înalte, toți decorați, și care zâmbeau tăcuți, lovind cu tacul. Pe lemnul întunecat al lambriurilor, mari rame aurite purtau pe marginea de jos, scrise cu litere negre, niște nume. Citi: „Jean-Antoine d’Andervilliers d’Yverbonville, conte de la Vaubyessard și baron de la Fresnaye, căzut în bătălia de la Coutras, la 20 octombrie 1587”. Iar pe un altul: „Jean-Antoine-Henry-Guy d’Andervilliers de la Vaubyessard, amiral al Franței și cavaler al ordinului Sfântului Mihail, rănit în bătălia de la Hougue-Saint-Vaast, la 29 mai 1693, mort la Vaubyessard, la 23 ianuarie 1694”. Mai departe de abia se mai puteau distinge cei care urmau, căci lumina lămpilor, concentrată doar pe postavul verde al biliardului, lăsa încăperea scufundată în umbră. Întunecând pânzele așezate pe lat, razele se răsfrângeau în creste fine, ce urmau crăpăturile verniului; și din toate aceste mari pătrate negre, înrămate cu aur, se desprindea, ici și colo, câte-o parte mai luminoasă a picturii, o frunte palidă, doi ochi care te priveau, peruci rostogolindu-și buclele pe umerii pudrați ai hainelor roșii sau catarama unei jartiere în susul unei pulpe durdulii.
Marchizul deschise ușa salonului; una dintre doamne se ridică (era chiar marchiza), veni în întâmpinarea Emmei, o pofti să ia loc alături de dânsa pe o canapea și începu să-i vorbească prietenește, de parcă ar fi cunoscut-o de mult. Era o femeie de vreo patruzeci de ani, cu umeri frumoși, nasul acvilin, glasul tărăgănat și care în seara aceea purta pe părul castaniu o maramă simplă de dantelă, al cărei capăt îi cădea pe spate, în forma unui triunghi. Lângă dânsa, pe un scaun cu spătar înalt, ședea o tânără blondă; iar în jurul căminului, câțiva domni, care purtau câte o floricică la butoniera fracului, conversau cu doamnele.
La ora șapte se servi cina. Domnii, mai numeroși, luară loc la prima masă, în vestibul, iar doamnele la a doua, în sufragerie, cu marchizul și marchiza.
Când intră, Emma se simți învăluită de un aer cald, amestec de parfum de flori și rufărie fină, cu mirosul fripturilor și mireasma trufelor. Lumânările candelabrelor răsfrângeau flăcări lungi pe clopotele de argint; cristalele tăiate în fațete, acoperite de un abur mat, schimbau între ele raze palide; de-a lungul mesei se înșirau buchete de flori, iar în farfuriile cu margine lată, șervețelele, aranjate în chip de mitră episcopală, țineau fiecare în deschizătura dintre cele două cute câte o chiflă ovală. Labele roșii ale homarilor atârnau afară din farfurii; fructe mari erau etajate în panerașe împletite, odihnind pe așternuturi de mușchi uscat; prepelițele își recăpătaseră penele, se înălțau fire de abur; iar majordomul, în ciorapi de mătase și pantaloni scurți, cu cravată albă și jabou, grav ca un judecător, trecând printre umerii comesenilor felurile de mâncare deja tăiate, îți sălta dintr-o mișcare, cu lingura, bucata pe care o alegeai. Pe soba cea mare de porțelan cu vergele de aramă, statuia unei femei înveșmântate până la bărbie privea nemișcată sala plină de lume.
Dna Bovary băgă de seamă că mai multe doamne nu-și puseseră mănușile în pahar.
În acest timp, în capul mesei, singur printre toate aceste femei, aplecat asupra farfuriei pline și cu șervetul înnodat la spate ca un copil, mânca un bătrân căruia îi picura sosul din gură. Avea pleoapele inferioare răsfrânte și purta la spate o codiță, împletită cu o panglică neagră. Era socrul marchizului, bătrânul duce de Laverdière, fostul favorit al contelui d’Artois pe vremea vânătorilor de la Vaudreuil, la marchizul de Conflans, și care fusese, zice-se, amantul reginei Marie-Antoinette, între dnii de Coigny și de Lauzun. Dusese o viață zgomotoasă de desfrâu, plină de dueluri, de pariuri, de femei răpite, își tocase averea și-și băgase familia în sperieți. Un servitor, în spatele scaunului, îi spunea tare, la ureche, cum se chemau felurile de mâncare pe care acesta le arăta cu degetul, gângăvind; și, fără încetare, privirile Emmei se întorceau de la sine către bătrânul cu buzele căzute, ca spre un lucru extraordinar și august. Trăise la Curte și se culcase în patul reginelor!
Se turnă șampanie de la gheață. Emma se înfioră din tot trupul simțindu-i răceala în gură. Nu văzuse niciodată rodii și nu mâncase ananas. Chiar și zahărul pisat i se părea mai alb și mai fin ca în alte părți.
Doamnele urcară apoi în camerele lor pentru a se pregăti de bal.
Emma se dichisi cu grija meticuloasă a unei actrițe care-și face debutul. Își aranjă părul cum o învățase coaforul și își trase pe dânsa rochia de bariș, întinsă pe pat. Pe Charles îl strângeau pantalonii în talie.
— Are să mă jeneze elasticul de sub tălpi când am să dansez — spuse el.
— Când ai să dansezi? — întrebă Emma.
— Da!
— Ai înnebunit! Au să râdă de tine; stai la locul tău. De altfel, nu se cade la un medic — adăugă ea.
Charles tăcu. Se plimba în lungul și în latul odăii, așteptând să fie gata Emma.
O vedea în oglindă, din spate, între două lumânări. Ochii ei negri păreau și mai negri. Părul strâns în bandouri, bombate lin peste urechi, avea reflexe albăstrui; în coc îi tremura pe codița mobilă un trandafir, cu imitații de picături de rouă la vârful frunzelor. Avea o rochie șofran-pal, pe care o înviorau trei buchete de roze mărunte, cu verdeață.
Charles veni s-o sărute pe umăr.
— Lasă-mă! — spuse ea — mă șifonezi.
Se auziră o riturnelă de vioară și sunetele unui corn. Emma coborî scara, stăpânindu-se să nu alerge.
Cadrilurile începuseră. Venea lume. Era înghesuială. Își alese un loc pe o banchetă lângă ușă.
După terminarea contradansului, parchetul rămase liber pentru grupurile de bărbați care stăteau de vorbă în picioare, printre care servitorii în livrea aduceau niște tăvi mari. În șirul femeilor, care stăteau jos, se agitau evantaie pictate, buchetele ascundeau pe jumătate zâmbetele de pe chipuri, iar flaconașele cu dop de aur erau învârtite în mâinile întredeschise, ale căror mănuși albe lăsau să se vadă conturul unghiilor și strângeau carnea la încheietură. Garniturile de dantelă, broșele cu diamante, brățările cu medalion fremătau în corsaje, scânteiau pe piepturi, foșneau pe brațele goale. Coafurile, bine lipite pe frunți și răsucite la ceafă, purtau, în chip de cununi, ciorchini sau ramuri, flori de nu-mă-uita, de iasomie, de rodii, spice, albăstrele. Pașnice, la locurile lor, câteva mame cu fețele posomorâte purtau turbane roșii.
Emmei îi bătu puțin inima când, condusă de cavalerul ei care o ținea de vârful degetelor, se așeză în rândul dansatorilor, așteptând semnalul arcușului ca să pornească. Dar în curând, emoția-i dispăru; și, legănându-se în ritmul orchestrei, înainta lunecând, cu mișcări line ale gâtului. La anumite suavități ale viorii, care uneori cânta singură, pe când celelalte instrumente tăceau, îi apărea pe buze un surâs; se auzea sunetul limpede al ludovicilor de aur răsturnați alături pe postavul meselor; apoi toată orchestra se pornea iar dintr-odată, fligornul răbufnea sonor. Picioarele loveau în cadență, fustele se umflau și se atingeau ușor în treacăt, mâinile se întâlneau și se despărțeau; aceiași ochi, plecându-se în fața ta, se întorceau să se uite țintă într-ai tăi.
Câțiva bărbați (vreo cincisprezece), între douăzeci și cinci și patruzeci de ani, risipiți printre dansatori sau stând de vorbă lângă uși, se deosebeau din mulțime printr-un aer de familie, oricare ar fi fost diferențele de vârstă, de îmbrăcăminte sau de chip.
Hainele lor, mai bine croite, păreau dintr-un postav mai moale, iar părul, adus în bucle către tâmple, părea a luci de pomezi mai fine. Fețele aveau tenul bogăției, tenul alb înviorat de paloarea porțelanurilor, de apele satinului, de lacul mobilelor frumoase, și a cărui sănătate e întreținută cu un regim discret de mâncăruri rafinate. Gâtul li se întorcea în voie pe cravatele joase; favoriții lungi cădeau pe gulerele răsfrânte; își ștergeau buzele cu batiste brodate cu monogramă mare, care răspândeau o mireasmă suavă. Cei care îmbătrâneau deja arătau tineri, pe când pe chipurile celor tineri se citea ceva matur. În privirile lor nepăsătoare plutea calmul dat de satisfacerea zilnică a pasiunilor; și prin blândețea manierelor străbătea acea brutalitate specială pe care o transmite stăpânirea peste lucruri destul de ușor de controlat, cât să-ți încerci puterea și să-ți gâdili vanitatea, cum ar fi conducerea cailor de rasă și societatea femeilor pierdute.
La trei pași de Emma, un cavaler în frac albastru vorbea despre Italia cu o tânără palidă care purta o garnitură de perle. Lăudau grosimea stâlpilor de la San Pietro, Tivoli, Vezuviul, Castellamare și Cassinele, trandafirii de la Genova, Coliseul pe clar de lună. Emma asculta cu cealaltă ureche o conversație plină de cuvinte pe care nu le înțelegea. Se făcuse cerc în jurul unui bărbat foarte tânăr care, cu o săptămână înainte, îi bătuse pe *Miss Arabella* și pe *Romulus*, câștigând două mii de ludovici pentru că sărise un șanț, în Anglia. Unul se plângea că i se îngrășau trăpașii; altul, de greșelile de tipar care-i pociseră numele calului.
În sala de bal aerul era înăbușitor; lumina lămpilor pălea. Lumea se retrăgea în sala de biliard. Un servitor urcă pe un scaun și sparse două geamuri; auzind zgomotul cioburilor, dna Bovary întoarse capul și zări în grădină, lipite de zăbrele, fețe de țărani care se uitau înăuntru. Atunci își aminti de Bertaux. Revăzu ferma, balta mocirloasă, pe tatăl ei în bluză sub meri și se revăzu pe ea, ca altădată, luând cu degetul smântâna de pe oalele din lăptărie. Dar față de fulgurațiile prezentului, viața ei din trecut, atât de limpede până atunci, se risipea în întregime și aproape se îndoia că o trăise vreodată. Se afla acolo; iar de jur împrejurul balului nu era decât umbră, așternută peste tot și toate. Tocmai mânca o înghețată cu maraschino, dintr-o scoică de argint aurit pe care o ținea în mâna stângă, închizând ochii pe jumătate, cu lingurița între dinți.
Alături, o doamnă lăsă să-i cadă evantaiul. Tocmai trecea un dansator.
— Ați fi foarte amabil, domnule — zise doamna — dacă binevoiți a-mi scoate evantaiul, care a căzut după canapea!
Domnul se înclină și, în timp ce întindea brațul, Emma văzu mâna tinerei doamne aruncându-i în pălărie ceva alb, îndoit în triunghi. Domnul, ridicând evantaiul, îl oferi doamnei, respectuos; aceasta îi mulțumi dând din cap și începu să-și miroasă buchețelul.
După supeu, la care se serviră din belșug vinuri din Spania și de Rin, supe de raci și cu lapte de migdale, budinci *à la Trafalgar* și diferite feluri de carne rece, înconjurate cu aspic care tremura în farfurii, trăsurile începură să plece una după alta. Dacă dădeai la o parte colțul perdelei de muselină, vedeai îndepărtându-se în umbră lumina felinarelor. Banchetele se eliberau; rămăseseră numai câțiva jucători; muzicanții își răcoreau vârfurile degetelor, umezindu-le pe limbă; Charles aproape că adormise, rezemat cu spatele de o ușă.
La ora trei dimineața începu cotilionul. Emma nu știa să valseze. Valsa toată lumea, chiar și dra d’Andervilliers și marchiza; nu mai rămăseseră decât gazdele de la castel, vreo douăsprezece persoane.
În vremea asta, unul dintre dansatori, căruia i se zicea familiar „viconte” și a cărui jiletcă foarte răscroită îi cădea ca turnată pe piept, veni a doua oară s-o invite pe dna Bovary, asigurând-o că el o va conduce și c-o să se descurce foarte bine.
Porniră încet, apoi mai repede. Se învârteau; totul se învârtea în jurul lor: lămpile, mobilele, lambriurile, parchetul, ca un disc pe o axă. Când treceau prin dreptul ușilor, poala rochiei Emmei se atingea de pantalonii lui, picioarele lor se împleteau; vicontele își cobora privirile asupra ei, Emma le ridica spre el; se simți toropită și se opri. Porniră din nou; și, cu un ritm mai rapid, vicontele o duse cu el până la capătul galeriei, unde, gâfâind, gata să cadă, Emma își lăsă o clipă capul pe pieptul lui. Apoi, tot învârtindu-se, dar mai domol, o conduse la locul ei; ea se trânti cu spatele de perete și-și acoperi ochii cu mâna.
Când îi redeschise, văzu în mijlocul salonului o doamnă care stătea pe un taburet, având în fața ei trei dansatori îngenuncheați. Doamna îl alese pe viconte și vioara începu iar.
Lumea se uita la ei. Treceau și se-ntorceau; ea, cu bustul nemișcat, cu bărbia coborâtă, iar el cu aceeași ținută, talia cambrată, cotul rotunjit, bărbia înainte. Asta chiar știa să valseze! Dansară multă vreme, până ce obosiră toți ceilalți.
Mai stătură de vorbă câteva minute și, după ce își spuseră adio sau mai bine zis bună dimineața, gazdele de la castel se duseră să se culce.
Charles abia se târa, ținându-se de balustradă; *îi trecuse os prin os*. Stătuse cinci ceasuri de-a rândul în picioare, în fața meselor, uitându-se la jocul de whist, fără să priceapă nimic. De aceea scoase un adânc suspin de ușurare după ce-și trase cizmele.
Emma își puse un șal pe umeri, deschise fereastra și se rezemă de pervaz.
Era o noapte întunecoasă. Cădeau câteva picături de ploaie. Trase în piept aerul umed care-i răcorea pleoapele. Muzica balului îi răsuna încă în urechi și se străduia să rămână trează, pentru a mai prelungi iluzia vieții luxoase, care în curând avea să se destrame.
Se iviră zorii. Privi îndelung ferestrele castelului, încercând să ghicească unde erau odăile tuturor celor pe care-i remarcase în ajun. Ar fi vrut să le cunoască viețile, să pătrundă în ele, să se facă una cu ele.
Însă dârdâia de frig. Se dezbrăcă și se cuibări între cearșafuri, lângă Charles care dormea.
La micul dejun fu multă lume. Masa dură zece minute; nu se servi niciun lichior, ceea ce-l miră pe medic. Apoi, dra d’Andervilliers strânse într-un coșuleț bucăți de cozonac, ca să le dea lebedelor din bazin, și porniră la plimbare prin sera încălzită, unde plante ciudate, păroase, se înălțau în chip de piramide dedesubtul unor vase suspendate, de unde, ca și cum ar fi fost niște cuiburi de șerpi prea pline, atârnau peste margini șnururi lungi și verzi, încolăcite. Oranjeria, care era tocmai la capăt, dădea direct în dependințele castelului. Marchizul, ca să-i facă plăcere tinerei, o duse să vadă grajdurile. Deasupra ieslelor în formă de paner erau niște plăcuțe de porțelan pe care stăteau scrise cu negru numele cailor. Dacă treceai pe lângă el plescăind din limbă, fiecare animal se frământa în boxă. Podelele șelăriei luceau ca parchetul unui salon. Niște hamuri de trăsură erau aranjate în mijloc pe două coloane pivotante, iar zăbalele, bicele, scările, cravașele erau înșirate în ordine de-a lungul peretelui.
În vremea asta, Charles se duse să-l roage pe un servitor să-i înhame calul la *docar*. Îl trase la scară și, după ce înghesuiră înăuntru toate pachetele, soții Bovary, luându-și rămas-bun de la marchiz și de la marchiză, plecară înapoi la Tostes.
Tăcută, Emma se uita cum se învârt roțile. Așezat chiar pe muchia banchetei, Charles conducea cu brațele depărtate, și căluțul buiestra între hulube, fiindcă erau prea largi pentru el. Hățurile, ținute moi, băteau crupa, mânjindu-se de spumă, iar cufărul legat cu o funie la spatele docarului bocănea tare și regulat.
Erau pe dealurile de la Thilbourville, când, deodată, pe lângă ei trecură râzând câțiva călăreți, cu trabucuri în gură. Emma avu impresia că unul dintre ei era vicontele; se întoarse, dar nu mai văzu în zare decât niște capete săltând în cadența inegală a trapului sau a galopului.
La un sfert de leghe mai încolo, fură nevoiți să facă un popas, ca să dreagă cu sfoară opritoarea{45} care se rupsese.
Dar Charles, cercetând hamurile pentru ultima oară, văzu ceva pe jos, între picioarele calului, și ridică o tabacheră, brodată toată cu mătase verde, având la mijloc un blazon, ca portiera unei calești.
— Sunt și două trabucuri înăuntru — spuse el. — Rămân pentru diseară, după masă.
— Cum, fumezi? — îl întrebă Emma.
— Câteodată, când se oferă prilejul.
Puse în buzunar ce găsise și dădu bici căluțului.
Când ajunseră acasă, cina nu era gata. Doamna se înfurie. Nastasie răspunse obraznic.
— Pleacă! — strigă Emma. — Asta-i bătaie de joc, te dau afară!
La cină aveau supă de ceapă și o bucată de vițel cu măcriș. Stând în fața Emmei, Charles spuse, frecându-și mâinile cu un aer fericit:
— E plăcut să te vezi iar la tine acasă!
Se auzeau plânsetele Nastasiei. El ținea un pic la biata femeie; îi ținuse tovărășie multe seri, altădată, pe vremea văduviei, când nu avea ce face. Fusese prima lui clientă, cea mai veche cunoștință din partea locului.
— Ai dat-o afară chiar de-adevăratelea? — întrebă el în cele din urmă.
— Da. Cine mă împiedică? — răspunse ea.
Apoi, până li se pregăti odaia, stătură să se încălzească în bucătărie. Charles începu să fumeze. Fuma țuguindu-și buzele, scuipând mereu, lăsându-se pe spate la fiecare pufăitură.
— O să ți se facă rău — zise ea disprețuitor.
Lăsă trabucul și alergă la pompă să bea un pahar cu apă rece. Emma, înhățând tabachera, o aruncă iute în fundul dulapului.
Ziua următoare i se păru tare lungă. Se plimbă prin grădiniță, tot întorcându-se pe aceleași alei, oprindu-se în fața răzoarelor, în fața spalierului, în fața preotului de ghips, cercetând cu uimire toate aceste lucruri de altădată pe care le cunoștea atât de bine. Ce departe i se părea acum balul! Oare cine punea atâta depărtare între dimineața de alaltăieri și seara de astăzi? Călătoria la Vaubyessard făcuse o gaură în viața ei, precum râpele pe care le sapă uneori furtuna într-o singură noapte, în munți. Se resemnă totuși: își așeză cu evlavie în scrin toaleta cea frumoasă, până și pantofii de satin, ale căror tălpi erau îngălbenite de ceara lunecoasă a parchetului. Inima ei era la fel: frecându-se de bogăție, prinsese și ea deasupra ceva care n-avea cum să se mai șteargă.
Emma își ocupă deci gândul cu amintirea balului. În fiecare zi de miercuri, la deșteptare își spunea: „Ah! acum opt zile… acum cincisprezece zile… acum trei săptămâni… eram acolo!” și, puțin câte puțin, fizionomiile începură să i se amestece în memorie; uită melodia contradansurilor; nu mai deslușea atât de clar livrelele și încăperile; câteva amănunte pieriră, dar regretul îi rămase.
Note
{45} Curea orizontală așezată sub crupă, în care se proptește calul pentru a opri căruța la vale sau a o împinge îndărăt.