I

Yonville-l’Abbaye (numit astfel după o veche abație de capucini ale cărei ruine nici măcar nu mai există) este un târg așezat la opt leghe de Rouen, între șoseaua spre Abbeville și cea spre Beauvais, pe fundul unei văi scăldate de Rieule, un râuleț ce se varsă în Andelle, după ce a învârtit trei mori în apropierea confluenței și unde sunt câțiva păstrăvi, pe care, duminica, băieții încearcă să-i pescuiască la undiță.

Lași drumul mare la Boissière; apoi mergi pe loc șes până ajungi deasupra coastei de la Leux, de unde descoperi toată valea. Râul care o străbate o taie în două regiuni cu fizionomie distinctă: tot ce e la stânga este pășune, tot ce e la dreapta e ogor. Pajiștile se întind pe sub un brâu de dealuri joase, unindu-se îndărăt cu imașurile din ținutul Bray, în timp ce, pe partea dinspre răsărit, câmpia, urcând ușor, merge lărgindu-se și își așterne cât cuprinzi cu ochii blondele lanuri de grâu. Apa ce curge la marginea ierburilor desparte cu o cărare albă culoarea fânețelor de cea a brazdelor, iar câmpul seamănă astfel cu o mantie mare despăturită, având un guler de catifea tivit cu găitan de argint.

Departe în zare, când ajungi, ai în față stejarii din pădurea Argueil, cu povârnișurile coastei Saint-Jean, dungate de sus până jos cu lungi dâre roșii, inegale; sunt urme lăsate de ploi, iar tonurile cărămizii, contrastând în fâșii înguste pe cenușiul stâncii, vin din mulțimea izvoarelor feruginoase care curg pe partea cealaltă, în împrejurimi.

Aici te afli la hotarele dintre Normandia, Picardia și Île-de-France, ținut corcit unde graiul n-are accent, după cum peisajul e lipsit de caracter. Aici se face cea mai proastă brânză de Neufchâtel din tot arondismentul și, pe de altă parte, cultivarea pământului e costisitoare, deoarece trebuie mult gunoi ca să îngrași pământurile astea fărâmicioase, pline de nisip și pietriș.

Până în 1835 nu exista niciun drum pe care să se poată ajunge la Yonville; dar cam pe vremea aceea se făcu un drum *secundar-local*, între șoseaua spre Abbeville și cea spre Amiens, folosit câteodată de cărăușii care merg de la Rouen în Flandra. Totuși, Yonville-l’Abbaye a rămas neschimbat, deși avea acum *debușeuri noi*. În loc să amelioreze culturile, oamenii se încăpățânează să-și mențină pășunile, deși sunt depreciate, iar târgușorul leneș, îndepărtându-se de șes, a continuat să se întindă de la sine în direcția râului. Îl poți vedea de departe, lungit pe mal, ca un văcar făcându-și siesta lângă marginea apei.

La poalele coastei, după pod, începe o șosea mărginită de plopi tineri, care te duce drept la primele case din sat. Sunt îngrădite cu garduri-vii, în mijlocul unor ogrăzi pline de clădiri răzlețe, teascuri, rotării, velnițe, răspândite pe sub copaci stufoși care au scări, prăjini sau coase atârnate prin crengi. Acoperișurile de paie, asemenea unor căciuli de blană trase pe ochi, acoperă aproape o treime din ferestrele scunde, ale căror ochiuri groase și bombate au câte un gurgui la mijloc, ca fundurile de sticle. Pe peretele tencuit, traversat în diagonală de bârne negre, se agață uneori vreun păr pipernicit, iar ușile de la parter au o mică barieră turnantă, ca să nu intre în casă puii care vin să ciugulească de pe prag bucățele de pâine neagră înmuiate în cidru. Mai departe, curțile se fac din ce în ce mai înguste, casele mai apropiate unele de altele, gardurile-vii dispar; sub o fereastră se leagănă un braț de ferigi în vârful unei cozi de mătură; vine fierăria unui potcovar, apoi un rotar cu două-trei căruțe noi, trase afară, să încurce drumul. Mai încolo, printr-un grilaj, se ivește o casă albă după un rond de iarbă împodobit cu un Amor ținând degetul pe buze; la ambele capete ale peronului e câte un vas de fontă; la poartă strălucesc niște tăblițe: este casa notarului, cea mai frumoasă din sat.

Biserica se află pe partea cealaltă a străzii, douăzeci de pași mai departe, la intrarea în piață. Micul cimitir ce o înconjoară, închis de un zid înalt până la brâu, este atât de plin de morminte, încât vechile pietre, una cu pământul, fac un pavaj neîntrerupt, pe care iarba a desenat singură pătrate verzi și regulate. Biserica a fost complet reconstruită în ultimii ani de domnie ai lui Carol al X-lea. Bolta de lemn a început să putrezească în partea de sus și, din loc în loc, culoarea ei albastră e întreruptă de adâncituri negre. Deasupra ușii, unde ar trebui să fie orga, se află o strană pentru bărbați, cu o scară în spirală ce răsună sub saboți.

Pătrunzând prin vitraliile albe, lumina zilei cade oblic pe băncile așezate de-a curmezișul zidului, tapițat din loc în loc cu câte o rogojină bătută în cuie, sub care stă scris cu litere groase: „Banca dlui Cutare”. Mai departe, în locul unde nava se îngustează, se află de o parte confesionalul, iar de cealaltă o statuetă a Fecioarei, îmbrăcată într-o rochie de satin, având pe cap un văl de tul presărat cu stele de argint, și cu pomeții împurpurați ca idolii din insulele Sandwich; în sfârșit, o copie după *Sfânta Familie, donație din partea Ministrului de Interne*, aplecată deasupra altarului între patru sfeșnice, încheie perspectiva. Stranele corului, din lemn de brad, au rămas nevopsite.

Halele, adică un acoperiș de țiglă susținut de vreo douăzeci de stâlpi, ocupă ele singure aproape jumătate din piața mare din Yonville. Primăria, construită *după desenele unui arhitect din Paris*, este un fel de templu grec, construit pe colț, alături de casa farmacistului. La parter, are trei coloane ionice, iar la primul etaj, o galerie cu boltă cilindrică, la al cărei capăt este un timpan decorat cu un cocoș galic, cu o gheară așezată pe Cartă{46} și ținând în cealaltă balanța justiției.

Dar ceea ce atrage cel mai mult privirile este, vizavi de hanul *Leul de Aur*, farmacia dlui Homais! Mai ales seara, când e aprinsă lampa cu ulei, iar borcanele roșii și verzi, care-i înfrumusețează vitrina, aruncă până departe, pe caldarâm, dâre de lumini colorate, atunci, printre ele, ca printre niște focuri bengale, se întrezărește umbra farmacistului, rezemat în coate de pupitru. Casa lui e acoperită de sus și până jos cu inscripții scrise în caractere englezești, ronde, de tipar: „Apă de Vichy, de Seltz și de Barèges, rob depurativ, doctorie Raspail, racahut din Arabia, pastile Darcet, pastă Regnault{47}, bandaje, băi, ciocolată tonică etc.” Iar pe firma ce se întinde pe toată lățimea prăvăliei, stă scris cu litere de aur: *Homais, farmacist*. Apoi, în fundul prăvăliei, în spatele balanțelor mari, prinse cu șuruburi de tejghea, cuvântul *Laborator* se desfășoară deasupra unei uși cu geamuri, care, pe la jumătatea înălțimii, repetă încă o dată: *Homais*, cu litere de aur pe fond negru.

Nu mai e nimic altceva de văzut în Yonville. Strada (singura), lungă cât o bătaie de pușcă, cu vreo câteva prăvălii de-o parte și de alta, se oprește pe neașteptate la cotitura drumului. Dacă o lași în dreapta și mergi pe sub coasta Saint-Jean, ajungi imediat la cimitir.

În timpul holerei, pentru extindere, s-a demolat o latură a zidului de incintă și s-au cumpărat încă trei acri de pământ alături; dar toată această parte nouă a rămas aproape neocupată, fiindcă mormintele continuă, ca mai înainte, să se înghesuie înspre poartă. Paznicul, care este în același timp și gropar, și paracliser (obținând astfel un câștig îndoit de pe urma cadavrelor din parohie), a profitat de terenul liber ca să pună cartofi. Din an în an, totuși, peticul de ogor se tot îngustează, astfel încât, când izbucnește vreo epidemie, nu știe dacă să se bucure că-s atâtea înmormântări sau să se necăjească pentru că gropile ocupă loc.

— Mănânci cartofi îngrășați de morți, Lestiboudois! — îi spuse până la urmă, într-o bună zi, dl paroh.

Vorbele astea sumbre îi dădură de gândit; lăsă totul baltă pentru o vreme; dar până în ziua de azi continuă să-și lucreze tuberculele, ba chiar susține cu aplomb că răsar de la sine.

După evenimentele pe care le vom povesti mai jos, într-adevăr, nimic nu s-a schimbat în Yonville. Tricolorul de tinichea se învârtește la fel în vârful clopotniței; la prăvălia negustorului de galanterie tot mai flutură în vânt cele două banderole de indiană; fetușii farmacistului, ca niște legături de iască albă, putrezesc mai departe în alcoolul lor mâlos, iar deasupra porții celei mari a hanului, bătrânul leu de aur, spălăcit de ploi, își mai arată încă trecătorilor moațele de caniș.

În seara în care soții Bovary trebuiau să sosească în Yonville, dna văduvă Lefrançois, stăpâna acestui han, avea atâtea treburi, încât nădușea din belșug amestecând prin cratițe. A doua zi era iarmaroc. Așa că trebuia dinainte să tranșeze carnea, să curețe puii, să facă supă și cafea. Pe deasupra, trebuia să se îngrijească și de masa abonaților, a medicului, a soției și a servitoarei lor; sala de biliard răsuna de hohote de râs; trei morari, din săliță, strigau după rachiu; lemnele ardeau, jăraticul trosnea și, pe masa lungă din bucătărie, printre sferturi de oaie crudă, se înălțau teancuri de farfurii, ce tremurau la zguduiturile butucului pe care se toca spanacul. Iar din poiată se auzeau chirăind orătăniile pe care le fugărea servitoarea ca să le taie gâtul.

Un bărbat în papuci de piele verde, puțin ciupit de vărsat și purtând pe cap un fes de catifea cu ciucure de aur, își încălzea spinarea în fața căminului. Chipul lui nu exprima nimic altceva decât mulțumire de sine și arăta la fel de liniștit ca sticletele din colivia de răchită ce-i atârna deasupra capului: era farmacistul.

— Artémise! — striga stăpâna hanului. — Fă surcele, umple garafele, adu rachiu, hai fuguța! Măcar de-aș ști ce desert să le dau persoanelor pe care le așteptați! Milostive Hristoase! Iar încep hamalii să facă tărăboi în sala de biliard! Iar camionul lor a rămas chiar sub poarta mare. *Rândunica* o să-l bușească la intrare! Cheamă-l pe Polyte să-l vâre în șopron!… Când te gândești că de azi dimineață, dle Homais, cred că au jucat vreo cincisprezece partide și-au băut opt oale de cidru!… Ăștia o să-mi rupă și postavul de pe biliard — continuă ea, privindu-i de departe, cu lingura de spumă în mână.

— Mare pagubă n-ar fi — răspunse dl Homais — cumpărați altul.

— Alt biliard! — exclamă văduva.

— Din moment ce ăsta nu mai rezistă, dnă Lefrançois; v-am mai spus, vă faceți singură rău, mult rău. Și pe urmă, astăzi amatorii vor găuri mici și tacuri grele. Nu se mai joacă carambolaj; totul s-a schimbat! Trebuie să țineți pasul cu secolul! Uitați-vă la Tellier, mai degrabă…

Hangița se făcu roșie de ciudă. Farmacistul adăugă:

— Orice ați spune, biliardul lui e mai drăguț ca al dumneavoastră; și dacă i-ar veni ideea să organizeze, de exemplu, un concurs patriotic în folosul Poloniei sau al victimelor inundațiilor din Lyon…

— Nu ne este nouă frică de un coate-goale ca dumnealui! — îl întrerupse hangița, ridicând din umerii zdraveni. — Lasă, lasă, dle Homais, cât timp o să trăiască *Leul de Aur*, lumea o să vină. Noi, ăștia, avem aici tot ce ne trebuie! În schimb, mâine-poimâine o să vedeți *Cafeneaua Franceză* închisă și cu ditamai anunțul pe obloane!… Auzi colo — continuă ea ca pentru sine — să-mi schimb masa de biliard, când îmi împart așa de bine rufele de spălat pe ea, iar în sezon de vânătoare pot pune să doarmă chiar și șase călători!… Și încurcă-lume ăsta de Hivert, ce face de nu mai vine odată?

— Îl așteptați pe el cu cina abonaților? — întrebă farmacistul.

— Cum să-l aștept? Nu l-ați văzut pe dl Binet! La șase fix o să ne pomenim cu el intrând pe ușă, fiindcă în privința punctualității nu mai există altul ca el pe pământ! Nu-i trebuie altceva decât locul lui din săliță. Nu mănâncă la altă masă decât la a lui, să-l tai! și ce pretențios este! și ce mofturi face la cidru! Nu seamănă deloc cu dl Léon, care vine uneori la ora șapte, chiar la șapte și jumătate, și nici măcar nu se uită la ce mănâncă. Ce tânăr cumsecade! Niciodată nu ridică glasul!

— Păi e mare diferență, vezi bine, între cineva care a primit o educație și o fostă cătană care a ajuns perceptor!

Sună de ora șase. Intră Binet.

Era îmbrăcat într-o redingotă albastră care-i cădea drept în jurul trupului slab, iar șapca de piele, cu două clape legate cu șiret în creștet, lăsa să se vadă, pe sub cozorocul ridicat, o frunte cheală, turtită din pricina îndelungii purtări a coifului. Purta o jiletcă de postav negru, cu guler întărit cu păr de cal, pantaloni gri și, pe orice vreme, cizme bine lustruite, care aveau două umflături paralele în dreptul degetelor mari de la picioare. Niciun fir de păr nu depășea linia bărbii blonde în colier{48}, care, urmărind conturul fălcii, îi încadra, ca o bordură de gazon în jurul unui răzor, fața lungă și ștearsă, cu ochi mici și nas coroiat. Tare la toate jocurile de cărți, bun vânător și dăruit cu scris frumos, avea acasă un strung la care îi plăcea să lucreze inele pentru șervete, de care-și umpluse casa, cu orgoliul unui artist și egoismul unui burghez.

Se îndreptă spre sala cea mică; dar trebui ca mai întâi să fie scoși cei trei morari; și, tot timpul până i se puse masa, Binet rămase tăcut lângă sobă; apoi închise ușa și-și scoase șapca, după obicei.

— Ăsta n-o să-și tocească limba cu politețuri! — spuse farmacistul de îndată ce rămase singur cu hangița.

— Nu e niciodată mai vorbăreț de-atât — răspunse ea. — Săptămâna trecută au venit pe-aici doi voiajori cu stofe, băieți plini de haz, care povesteau seara o mulțime de năzbâtii, că-mi curgeau lacrimile de râs; ei bine, el ședea acolo ca o caracudă, fără să zică nici cârc.

— Da — spuse farmacistul — nici pic de imaginație, nicio vorbă de duh, nimic din ce înseamnă un om de lume.

— Se spune totuși că-l duce capul — obiectă hangița.

— Îl duce capul? — replică dl Homais. — Pe ăsta îl duce capul?! La treaba lui, poate — adăugă el pe un ton mai calm.

Apoi reluă:

— Ei, înțeleg ca un negociant cu relații considerabile, un jurisconsult, un medic sau un farmacist să fie atât de preocupați, încât să ajungă suciți sau chiar urâcioși, înțeleg! Istoria citează o mulțime de anecdote de acest fel! Dar măcar se gândesc la ceva. Mie, de pildă, de câte ori nu mi s-a întâmplat să-mi caut pana pe birou ca să scriu o etichetă, și până la urmă să constat că mi-o pusesem după ureche!

În vremea asta, dna Lefrançois ieși în prag să vadă dacă nu sosește *Rândunica*. Tresări. Un om îmbrăcat în negru intră pe neașteptate în bucătărie. La lumina ultimelor licăriri ale amurgului, i se puteau distinge fața rubicondă și trupul atletic.

— Cu ce vă pot servi, dle paroh? — întrebă stăpâna hanului, întinzând mâna spre unul dintre sfeșnicele de aramă așezate în rând pe șemineu, cu lumânările în ele. — Doriți să beți ceva? Puțin lichior de coacăze sau poate un pahar cu vin?

Clericul refuză foarte cuviincios. Venise după umbrela pe care o uitase deunăzi la mănăstirea Ernemont; și, după ce o rugă pe dna Lefrançois să i-o trimită în cursul serii la casa parohială, porni spre biserică, unde suna de *Angelus*.

Când farmacistul nu-i mai auzi pantofii bocănind prin piață, judecă drept tare necioplită purtarea de adineauri a preotului. Refuzul de a bea o băutură răcoritoare i se părea o ipocrizie dintre cele mai odioase; toată popimea le trăgea la măsea când nu-i vedea nimeni, și umblau să ne întoarcă iarăși pe vremea zeciuielii.

Hangița sări să-și apere parohul:

— D-apoi, să știți că pune la pământ patru ca dumneavoastră cu o singură mână. Anul trecut i-a ajutat pe oamenii noștri să strângă paiele: ducea câte șase legături deodată, atâta-i de zdravăn!

— Bravo! — zise farmacistul. — Și mai trimiteți-vă fetele să se spovedească la niște vlăjgani cu așa temperament! Eu unul, dacă aș fi în locul guvernului, aș cere să li se ia sânge preoților o dată pe lună. Da, dnă Lefrançois, în fiecare lună, o flebotomie strașnică, în interesul civilizației și al bunelor moravuri!

— Tăceți, dle Homais, sunteți un necredincios! N-aveți religie!

Farmacistul răspunse:

— Ba am o religie, religia mea, sunt chiar mai religios decât ei toți, cu maimuțărelile și cu jongleriile lor! Tocmai că-l slăvesc pe Dumnezeu. Cred în Ființa supremă, într-un Creator, oricare ar fi el, puțin îmi pasă, care ne-a lăsat aici pe pământ ca să ne ducem la bun sfârșit datoria de cetățean și de cap de familie; dar n-am nevoie să intru într-o biserică, să sărut talgere de argint și să îngraș din buzunarul meu o adunătură de pișicheri care mănâncă mai îndestulat ca noi! Fiindcă îl poți cinsti la fel de bine și într-o pădure, pe câmp sau chiar contemplând tăriile, așa cum făceau anticii. Dumnezeul meu este Dumnezeul lui Socrate, al lui Franklin, al lui Voltaire și al lui Béranger! Eu sunt pentru *Profesiunea de credință a vicarului savoyard*{49} și pentru nemuritoarele principii de la ’89! De aceea nu accept un moșulică Doamne-Doamne, care se plimbă prin grădina lui cu toiagul în mână, care-și găzduiește prietenii în burțile balenelor, moare țipând și învie după trei zile: lucruri absurde în sine și care, de altminteri, contrazic toate legile fizicii; ceea ce ne dovedește, în treacăt, că popii s-au bălăcit întotdeauna într-o ignoranță abjectă, în care se străduiesc să cufunde și populațiile.

Se opri, căutând din priviri un public în jurul lui, căci, în înfierbântarea lui, farmacistul se crezuse un moment în plin consiliu municipal. Însă stăpâna hanului nu-l mai asculta; era cu urechea ciulită la un huruit îndepărtat. Se desluși zgomotul unei trăsuri, amestecat cu un clămpănit de potcoave slăbite care băteau pământul, și *Rândunica*, în sfârșit, se opri în fața porții.

Era o ladă galbenă pusă pe două roți mari care, urcând până în dreptul coviltirului, îi împiedicau pe călători să vadă drumul și-i stropeau cu noroi pe umeri. Ochiurile mici ale ferestrelor strâmte tremurau în cercevele când erau închise și păstrau ici-colo pete de noroi, peste un străvechi strat de praf pe care nici măcar o rupere de nori nu-l mai putea curăța în întregime. Era trasă de trei cai, dintre care primul era înaintaș, și, când cobora pe câte o coastă, diligența dădea cu fundul de pământ la hârtoape.

Câțiva târgoveți din Yonville sosiră în piață; vorbeau toți deodată, cerând vești, explicații și sarsanale; Hivert nu mai știa cui să răspundă. El făcea comisioane la oraș pentru tot ținutul. Mergea prin magazine, aducând baloturi de piele pentru cizmar, fierotenii pentru potcovar, un butoiaș de heringi pentru stăpâna lui, bonete de la modistă, meșe de păr de la coafor; și, pe tot drumul de întoarcere, distribuia pachetele aruncându-le peste gard, stând în picioare pe capră și zbierând din toți bojocii, în timp ce caii țineau drumul mai departe.

Întârziase din cauza unui accident: ogarca dnei Bovary o tulise pe câmp. Fluieraseră după ea mai bine de un sfert de oră. Hivert se întorsese chiar preț de o jumătate de leghe, tot părându-i-se c-o zărește; dar trebuise să-și vadă de drum. Emma plânsese, se înfuriase; dăduse vina pe Charles pentru nenorocire. Dl Lheureux, negustor de stofe, care se afla și el în trăsură, încercase s-o consoleze dându-i o mulțime de exemple cu câini pierduți care-și recunoscuseră stăpânii după ani de zile. Se spunea chiar că unul, zicea el, se întorsese la Paris tocmai din Constantinopol. Altul alergase cincizeci de leghe în linie dreaptă și trecuse patru râuri înot; și chiar tatăl lui avusese un caniș care, după ce lipsise doisprezece ani de acasă, îi sărise deodată în spate, într-o seară, în plină stradă, când se ducea să cineze în oraș.

Note

{46} Carta constituțională, acordată de Ludovic al XVIII-lea în 1814, în vigoare până în 1830.

{47} Apele de Vichy și de Seltz sunt medicinale, au dioxid de carbon și se beau la masă. Apa de Barèges, sulfuroasă-sodică, e folosită mai degrabă pentru băi. Rob este numele unui sirop de fructe, îngroșat prin evaporare și amestecat cu miere. Doctoria lui Raspail este probabil un preparat antiparazitar pe bază de camfor. Racahut se numește un amestec de amidon din cartofi și făină de ghindă dulce, aromatizat cu vanilie.

{48} Barba în colier este aceea lăsată să crească numai pe gât; împrejurul gurii și obrajii se rad.

{49} Pasaj din cartea a IV-a a romanului *Emile* de Rousseau, în care un preot din Savoia își expune, în zorii zilei, pe o colină de lângă Torino de unde se dezvăluie priveliștea Alpilor, crezul într-o religie „naturală”, întemeiată pe sentiment mai degrabă decât pe rațiune. Concepția se opune atât dogmelor catolice, cât și raționalismului filozofilor Luminilor.