III

A doua zi dimineața, când se trezi, îl zări pe secretar în piață. Ea era în halat. El ridică privirea și salută. Ea se înclină repede și închise fereastra.

Léon așteptă toată ziua să se facă șase seara, dar, intrând în han, nu-l zări decât pe dl Binet, la masă.

Cina din ajun era pentru el un eveniment considerabil; niciodată până atunci nu discutase vreme de două ceasuri la rând cu o *doamnă*. Cum i-a putut deci împărtăși, ba încă în asemenea limbaj, atâtea lucruri pe care înainte nu le-ar fi putut formula așa de bine? Era de obicei timid și păstra acea rezervă care ține în același timp de pudoare și de prefăcătorie. La Yonville se considera că avea maniere *cum se cuvine*. Îi asculta pe oamenii în vârstă când își desfășurau raționamentele și nu părea deloc exaltat în politică, lucru demn de luat aminte la un tânăr. Apoi avea talente, picta în acuarelă, citea notele în cheia sol și se ocupa bucuros cu literatura după cină, atunci când nu juca cărți. Dl Homais îl stima pentru că era instruit; dna Homais ținea la el pentru că era serviabil; fiindcă îi plimba adeseori prin grădină pe tinerii Homais, niște țânci veșnic năclăiți, foarte prost crescuți și cam limfatici, precum mama lor. Pe lângă fata în casă, avea grijă de ei și Justin, elevul farmacist, un văr îndepărtat al dlui Homais, luat de milă, care în același timp era și slugă.

Spițerul se arătă cel mai bun vecin. O informă pe dna Bovary care erau furnizorii, îl chemă special pe negustorul de la care lua el cidru, gustă băutura personal și avu grijă ca butoiul să fie așezat cum se cuvine în pivniță; mai arătă cum se putea obține o provizie de unt ieftin și încheie o înțelegere cu Lestiboudois, paracliserul, care, pe lângă funcțiile sale sacerdotale și mortuare, avea grijă de principalele grădini din Yonville, cu ora sau cu anul, după dorința persoanelor.

Nu numai imboldul de a se ocupa de semeni îl împingea pe farmacist la atâta cordialitate slugarnică; la mijloc era și un plan.

Încălcase legea din 19 *ventôse* anul XI{51}, art. 1, care interzice practicarea medicinei oricărui individ care nu deține o diplomă; astfel încât, urmare a unor denunțuri tenebroase, Homais fusese convocat la Rouen, la dl procuror regal, în cabinetul său privat. Magistratul îl primise în picioare, în robă, cu hermina pe umăr și toca pe cap. Era dimineața, înainte de ședință. Pe coridor se auzeau trecând cizmele jandarmilor și ca un zgomot îndepărtat de zăvoare grele care se închideau. Farmacistului îi țiuiră urechile, de crezu că o să aibă un atac de apoplexie; i se părea că vede hrube noroioase, familia înlăcrimată, farmacia vândută, toate borcanele împrăștiate; și fu nevoit să intre într-o cafenea să ia un pahar cu rom cu apă de Seltz, ca să-și vină în fire.

Puțin câte puțin, amintirea mustrării slăbi, și el continuă să dea, ca și altădată, consultații banale în odăița din spate. Dar primarul i-o cocea, unii confrați erau geloși, se putea întâmpla orice; dacă îi crea dlui Bovary obligații prin politețurile lui, acesta i-ar fi fost recunoscător și n-ar fi vorbit mai târziu, dacă și-ar fi dat seama de ceva. De aceea, în fiecare dimineață, Homais îi aducea ziarul, și de multe ori după-amiaza își lăsa farmacia și venea să converseze cu ofițerul sanitar.

Charles era trist: nu-i veneau clienții. Ședea pe scaun ceasuri întregi, fără să scoată o vorbă, se ducea să doarmă în cabinet sau se uita la nevastă-sa cum coase. Ca să-și treacă vremea, făcu diverse munci grele, ba chiar încercă să vopsească podul casei cu un rest de vopsea pe care-l lăsaseră zugravii. Însă lipsa de bani îl îngrijora. Cheltuise atât pentru reparațiile de la Tostes, pentru toaletele doamnei și pentru mutat, încât în doi ani se dusese toată zestrea, mai mult de trei mii de scuzi. Apoi, câte lucruri nu se stricaseră sau se pierduseră în timpul transportului de la Tostes la Yonville, fără a pune la socoteală preotul de ghips, care căzuse din căruță la un hop și se făcuse mici fărâme pe caldarâmul din Quincampoix!

Avea însă acum și o grijă mai plăcută, și anume sarcina nevestei. Pe măsură ce se apropia sorocul, o îndrăgea și mai tare. Era o altă legătură trupească ce se instala între ei, ca un simțământ continuu al unei uniri mai complexe. Când îi vedea de departe mersul leneș și talia răsucindu-se domol pe șoldurile fără corset, când, stând amândoi față în față, o privea pe săturate, iar ea, șezând, lua atitudini obosite în fotoliu, atunci nu-și mai putea stăpâni fericirea; se ridica, o săruta, o mângâia pe obraz, îi zicea „mămico”, încerca să danseze cu ea și rostea, râzând și plângând în același timp, tot soiul de glume duioase, cum îi treceau prin cap. Ideea că zămislise îl desfăta. Acum nu-i mai lipsea nimic. Cunoștea existența umană în toate aspectele și se înscăuna într-însa temeinic și senin.

Mai întâi Emma simți o mare uimire, apoi dori să nască pentru a afla ce înseamnă să fii mamă. Dar, neputând face cheltuielile pe care le dorea, să aibă un leagăn în formă de bărcuță, cu perdeluțe de mătase roz și cu scufițe brodate, renunță la trusou într-o toană de necaz și-i comandă un set complet unei lucrătoare din sat, fără să aleagă nimic și nici să se tocmească. Prin urmare, nu-și trecu vremea cu pregătirile acelea în care duioșia mamelor își deschide pofta, și poate de aceea, chiar de la început, afecțiunea ei fu un pic atenuată.

Totuși, cum Charles vorbea la fiecare masă de bebelușul lui, curând începu și ea să se gândească mai statornic la copil.

Își dorea un fiu; avea să fie voinic, brunet; îl va boteza Georges și ideea asta de a avea un băiat era ca speranța unei revanșe împotriva tuturor neputințelor de odinioară. Măcar un bărbat e liber; poate străbate pasiunile și țările, învinge obstacolele, gusta din fericirile cele mai îndepărtate. Însă o femeie e veșnic împiedicată de ceva. Inertă și flexibilă în același timp, are împotrivă-i slăbiciunile trupului și servituțile legii. Voința ei, precum voaleta de la pălărie prinsă cu un șiret, se zbate la orice boare; mereu câte o dorință o poartă, câte o conveniență o reține.

Născu într-o duminică, pe la ora șase, când răsărea soarele.

— E fată! — zise Charles.

Ea întoarse capul și leșină.

Aproape imediat veni în grabă dna Homais, care o sărută, ca și coana Lefrançois de la *Leul de Aur*. Farmacistul, bărbat discret, îi adresă doar câteva firitiseli provizorii, prin ușa crăpată. Ținu să vadă copilul și găsi că e bine conformat.

În timpul lehuziei, își bătu mult capul să găsească un nume pentru fetiță. Le trecu în revistă mai întâi pe toate cele care aveau o terminație italiană, precum Clara, Louisa, Amanda, Atala; i se părea că Galsuinde merge, dar nu așa ca Yseult sau Léocadie. Charles dorea să-i pună numele maică-sii; Emma se împotrivea. Cercetară calendarul de la cap la coadă, ba se sfătuiră și cu străinii.

— Dl Léon, cu care vorbeam deunăzi — spuse farmacistul — se miră de ce nu alegeți Madeleine, care e teribil de la modă acum.

Dar bătrâna Bovary protestă din răsputeri contra acestui nume de păcătoasă. Dl Homais avea o slăbiciune pentru toate numele care aduceau aminte de un om mare, o faptă ilustră sau o concepție generoasă și își botezase cei patru copii după acest sistem. Astfel Napoléon reprezenta gloria, și Franklin libertatea; Irma era probabil o concesie în fața romantismului; dar Athalie era un omagiu adus celei mai nemuritoare capodopere a scenei franceze. La el convingerile filozofice nu stânjeneau admirațiile artistice; gânditorul nu înăbușea într-însul omul simțitor; știa să facă distincții, să deosebească între imaginație și fanatism. În tragedia cu pricina, de pildă, condamna ideile, dar admira stilul; deplora concepția, dar aplauda toate detaliile și îl enervau toate personajele, deși felul lor de a vorbi îl entuziasma. Când citea pasajele cele mai mărețe, era în extaz; dar, când se gândea că boaitele de popi trăgeau spuza pe turta lor, era profund mâhnit și, în această vâltoare de sentimente în care se afla prins, ar fi vrut în același timp să-l încununeze pe Racine cu mâinile lui și să-i tragă un perdaf zdravăn de vreun sfert de ceas.

În fine, Emmei îi veni în minte că la castelul de la Vaubyessard o auzise pe marchiză strigând-o pe o tânără Berthe; din acea clipă numele fu ales și, cum moș Rouault nu putea lipsi de acasă, îl rugară pe dl Homais să fie naș. Drept daruri, el aduse tot produse de la prăvălia lui, adică: șase cutii de jujubă, un borcan întreg de racahut, trei cutioare cu pastă de nalbă și, pe deasupra, șase sfori de zahăr candel pe care le descoperise într-un dulap. În seara ceremoniei, avu loc o cină festivă; venise și preotul; spiritele se încinseră. La lichioruri, dl Homais intonă *Dumnezeul oamenilor de treabă*{52}, dl Léon cântă o barcarolă, iar dna Bovary-mama, care era nașă, o romanță de pe vremea Imperiului; în fine, dl Bovary-tatăl ceru să fie adus copilul din cameră și începu să-l boteze cu un pahar de șampanie din care-i turna pe cap. Această batjocorire a celei dintâi dintre sfintele taine îl indignă pe abatele Bournisien; moș Bovary răspunse cu un citat din *Războiul zeilor*{53}; preotul vru să plece; doamnele implorau; Homais interveni, și izbutiră să-l facă pe cleric să stea jos, după care el își luă iarăși, liniștit, farfurioara cu ceașca de cafea băută doar pe jumătate.

Dl Bovary-tatăl rămase încă o lună la Yonville, pe ai cărui locuitori îi uimi purtând dimineața o superbă bonetă soldățească cu galoane de argint, când își fuma pipa în piață. Obișnuind să bea și mult rachiu, o trimitea deseori pe servitoare la *Leul de Aur* ca să-i ia câte o sticlă, cerând să fie trecută în contul fiului; iar ca să-și înmiresmeze fularele, întrebuință toată provizia de colonie a nurorii.

Acesteia nu-i displăcea deloc tovărășia lui. Era om umblat: vorbea de Berlin, de Viena, de Strasbourg, de vremea când era ofițer, de amantele pe care le avusese, de marile ospățuri la care luase parte; apoi se arăta amabil, ba chiar uneori, pe scară sau în grădină, o prindea de talie, strigând:

— Charles, atențiune!

Drept care coana mare se temu pentru fericirea fiului, și, ca nu cumva soțul ei să aibă cu timpul o influență imorală asupra ideilor tinerei, se grăbi să hotărască plecarea. Poate că avea și motive mai serioase de neliniște. Din fire, dl Bovary nu respecta nimic.

Într-o zi, pe Emma o apucă dintr-odată dorul să-și vadă fetița, care era la doică, la nevasta tâmplarului; și, fără să se mai uite în calendar să vadă dacă era încă în cele șase săptămâni ale Fecioarei{54}, o porni către locuința lui Rollet, aflată în capul satului, la poalele coastei, între șosea și fânețe.

Era la amiază: casele aveau obloanele închise, iar acoperișurile de ardezie, care luceau sub lumina aspră a unui cer siniliu, păreau a scăpăra scântei din muchia fațadelor triunghiulare. Bătea un vânt înăbușitor. Emma, mergând, se simțea slăbită; bolovanii din trotuar îi vătămau tălpile; șovăi dacă să se întoarcă acasă ori să intre undeva ca să șadă jos.

În clipa aceea ieși dl Léon pe o ușă din vecinătate, cu un teanc de hârtii sub braț. Se apropie s-o salute și o duse la umbră în fața prăvăliei lui Lheureux, sub prelata cenușie.

Dna Bovary spuse că se ducea să-și vadă copilul, dar că începea să se simtă obosită.

— Dar dacă… — reluă Léon, fără a îndrăzni să continue.

— Aveți treabă undeva? — întrebă ea.

Și, la răspunsul secretarului, îl rugă s-o însoțească. În aceeași seară, faptul fu cunoscut în Yonville, și dna Tuvache, soția primarului, îi declară servitoarei că *dna Bovary se compromite*.

Ca să ajungă la doică, trebuiau s-o ia la stânga din stradă, pe drumul spre cimitir, iar apoi să urmeze, printre curți și căsuțe, o cărăruie mărginită cu arbuști de lemn-câinesc. Erau în floare, la fel ca șopârlița, măceșii, urzicile și rugii care țâșneau ușori din tufișuri. Prin golurile din gardurile-vii, se vedeau, în gospodăriile oamenilor, câte un purcel pe mormanul de gunoi sau niște vaci înhămate cu pieptare și frecându-și coarnele de trunchiurile copacilor. Amândoi, alături, mergeau cătinel, ea rezemându-se de el, el măsurându-și pașii după ai ei; în fața lor se învârtea un nor de muște, bâzâind în aerul cald.

Recunoscură casa după un nuc bătrân ce-i purta umbră. Scundă, acoperită cu țigle înnegrite, era împodobită, sub ferestruica de la pod, cu o sfoară de cepe. Niște legături de nuiele, puse în picioare lângă gardul de porumbe, înconjurau un pătrat de salată, câteva fire de levănțică și niște mazăre înflorită urcată pe rame. Prin iarbă curgeau zoaie și erau împrăștiate zdrențe de nerecunoscut, ciorapi de bumbac, un camizol de indiană roșie și un cearșaf mare de pânză groasă întins pe gardul-viu. La scârțâitul barierei, apăru în prag doica, ținând un prunc la sân. Cu mâna cealaltă trăgea după ea un biet țânc pirpiriu, plin de scrofule pe față, fiul unui negustor de tricotaje din Rouen, pe care părinții, fiind prea ocupați cu negoțul, îl lăsau la țară.

— Intrați — spuse ea. — Fetița dumneavoastră e acolo, doarme.

Odaia, la parter, singura de altfel din locuință, avea în fund, lângă zid, un pat larg fără perdele, pe când în latura ferestrei, cârpită cu un soare de hârtie albastră, se afla covata de frământat. În ungher, după ușă, niște bocanci cu ținte lucitoare erau înșirați sub placa lavoarului, lângă o sticlă plină cu ulei în gura căreia era pusă o pană; un *Mathieu Laensberg*{55} zăcea pe căminul prăfuit, printre pietre de cremene, căpețele de lumânare și bucăți de iască. În sfârșit, ultima podoabă a acestui apartament era o Faimă suflând în două trâmbițe, o poză tăiată din vreo reclamă de parfumerie, prinsă pe zid cu șase cuișoare de saboți.

Copilul Emmei dormea într-un leagăn de răchită. Îl luă împreună cu cuvertura în care era înfășurat, și începu să-i cânte încetișor, legănându-se.

Léon se plimba prin odaie; i se părea ciudat s-o vadă pe această frumoasă doamnă cu rochie de nankin în mijlocul unei asemenea mizerii. Dna Bovary se înroși; el se întoarse, crezând că privirea lui păruse impertinentă. Apoi ea o culcă la loc pe micuță, care tocmai îi vărsase pe gulerul de dantelă. Doica veni numaidecât cu o cârpă, asigurând-o că nu se va mai cunoaște.

— Câte nu-mi face mie — zicea ea. — Toată ziua numai o spăl! Dacă ați avea bunătatea să-i porunciți lui Camus, băcanul, să mă lase să iau un pic de săpun când am nevoie, ar fi chiar mai comod pentru dumneavoastră, nu v-aș mai deranja.

— Bine, bine! — zise Emma. — La revedere, coană Rollet!

Și ieși ștergându-și picioarele în prag.

Femeia o însoți până în capătul curții, povestind ce greu îi venea să se tot trezească noaptea.

— Mă simt așa de zdrobită, că uneori adorm pe scaun; de aceea, ar trebui să-mi dați măcar o livră de cafea măcinată, care mi-ar ajunge o lună și aș bea-o dimineața cu lapte.

După ce îndură și mulțumirile ei, dna Bovary plecă; și ajunsese destul de departe pe cărare, când auzi un zgomot de saboți; întoarse capul: era doica.

— Ce-i?

Atunci țăranca, trăgând-o la o parte după un ulm, începu să-i vorbească de bărbatu-său, care, cu meseria lui și cu cei șase franci pe an pe care căpitanul…

— Zi odată — spuse Emma.

— Păi bine — reluă doica, suspinând la fiece vorbuliță — mă tem să nu i se facă nu știu cum dacă mă vede bând cafea numai eu singură; știți cum sunt bărbații…

— Dacă-ți spun că o să ai — repeta Emma — o să-ți dau!… Nu mă bate la cap!

— Vai, doamnă dragă și scumpă, are niște crampe grozave în piept, din cauza rănii. Zice că cidrul îl înmoaie.

— Hai odată, coană Rollet!

— Deci — începu cealaltă, făcând o reverență — dacă nu vă cer prea mult… — mai făcu o reverență — când o să vreți (privire rugătoare), o cărăfioară de rachiu — zise ea în cele din urmă — și o să-i fac frecție cu el la picioare fetiței dumneavoastră, că are niște tălpi gingașe ca limba.

Scăpând de doică, Emma luă din nou brațul dlui Léon. Păși iute câtăva vreme; apoi merse mai încet, iar privirea, întorcându-se, întâlni umărul tânărului, a cărui redingotă avea un guler de catifea neagră. Peste el cădea părul lui castaniu, neted și bine pieptănat. Îi remarcă și unghiile, care erau mai lungi decât se purtau la Yonville. Întreținerea lor era una dintre marile griji ale secretarului; și ținea în acest scop un briceag special în birou.

Se întoarseră la Yonville pe malul apei. În anotimpul cald, prundișul mai lat dezvelea până la temelie zidurile grădinilor, care aveau o scară cu câteva trepte ducând la râu. Acesta curgea fără zgomot, iute și părea rece; ierburi lungi și subțiri se încovoiau împreună, după curentul care le trăgea, și în limpezimea apei se răsfirau ca niște plete verzi, lăsate în voie. Câteodată, pe vârful trestiilor sau pe frunzele de nufăr, se așeza ori se plimba vreo insectă cu lăbuțe fine. Soarele înțepa cu o rază globurile albastre ale undelor, care plesneau urmându-se fără odihnă; cioturile sălciilor bătrâne își oglindeau în apă scoarța căruntă; mai departe, de jur împrejur, pajiștea părea pustie. În gospodării era ora cinei, iar tânăra și tovarășul ei n-auzeau, mergând, decât cadența pașilor pe pământul potecii, cuvintele pe care le schimbau și fâșâitul rochiei Emmei care foșnea împrejurul ei.

Zidurile grădinilor, înzestrate cu cioburi de sticle pe creastă, erau calde ca geamurile unei sere. Printre cărămizi crescuse ridiche sălbatică și, trecând, dna Bovary scutura cu marginea umbreluței desfăcute câteva flori ofilite, ca pe o pulbere aurie; sau câte un vrej de caprifoi ori clematite, atârnând, întârzia o clipă pe mătase, agățându-se de franjuri.

Vorbeau despre o trupă de dansatori spanioli, așteptată în curând la teatrul din Rouen.

— O să mergeți? — întrebă ea.

— Dacă pot — răspunse el.

Nu mai aveau oare nimic altceva să-și spună? Ochii lor erau totuși plini de conversații mai serioase; și, pe când se străduiau să găsească fraze banale, simțeau cum îi cuprinde pe amândoi aceeași tânjire; era ca un murmur al sufletului, profund, continuu, care-l domina pe cel al glasurilor. Luați prin surprindere de această suavitate nouă pentru ei, nu se gândeau să-și împărtășească senzația sau să-i descopere pricina. Fericirile ce vor veni, precum țărmurile de la tropice, împrăștie asupra imensității care le precedă moliciunile lor natale, o adiere parfumată, și ațipim sub acest farmec, fără măcar să ne întrebăm de ce nu zărim orizontul.

Într-un loc, pământul se surpase sub pașii vitelor; trebuiră să treacă folosind niște pietroaie mari și verzi, puse ici și colo în noroi. Câteodată, ea se oprea o clipă ca să se uite unde pune botina — și, clătinându-se pe bolovanul care se mișca, cu coatele ridicate, cu mijlocul aplecat, cu privirea nehotărâtă, râdea atunci, de frică să nu cadă în băltoace.

Când ajunseră în dreptul grădinii ei, dna Bovary împinse portița, urcă treptele alergând și dispăru.

Léon se întoarse la birou. Șeful lipsea; aruncă o privire prin dosare, își ascuți o pană, în fine își luă pălăria și plecă.

Se duse la Izlaz, în susul coastei de la Argueil, sub streașina pădurii; se întinse pe jos sub brazi și privi cerul printre degete.

— Ce tare mă plictisesc! — își spunea el. — Ce tare mă plictisesc!

Se considera de plâns, pentru că trăia în satul ăsta, avându-i doar pe Homais drept prieten și pe dl Guillaumin drept maestru. Acesta din urmă, mereu ocupat cu afaceri, purtând ochelari cu hulube de aur și favoriți roșii pe o cravată albă, nu pricepea deloc delicatețurile spiritului, deși afecta un gen țeapăn și englezesc, care-l impresionase pe secretar la început. Cât despre soția farmacistului, era cea mai bună dintre soțiile normande, blândă ca o oaie, iubindu-și copiii, tatăl, mama, verii, plângând la durerile altora, lăsând totul în plata Domnului în gospodărie și detestând corsetele; dar atât de greu de urnit, atât de plicticos de ascultat, cu o înfățișare așa de banală și cu o conversație așa de sărăcăcioasă, încât nu-i trecuse niciodată prin cap, deși ea avea treizeci de ani, iar el douăzeci, deși dormeau ușă-n ușă și deși vorbeau în fiecare zi, că ea ar fi putut fi privită ca femeie de cineva sau că ar fi avut din zestrea sexului ei altceva decât rochia.

Și apoi, cine mai era? Binet, câțiva negustori, doi-trei cârciumari, preotul, în sfârșit dl Tuvache, primarul, cu cei doi fii ai lui, oameni chiaburi, ciufuți, tâmpiți, lucrându-și singuri pământurile, chefuind în familie, bisericoși de altfel și cu totul insuportabili în societate.

Dar pe fondul comun al tuturor acestor fețe omenești, figura Emmei se desprindea izolată și în același timp mai îndepărtată; fiindcă între ea și el se simțeau nedeslușite prăpăstii.

La început, venise pe la ea de mai multe ori în tovărășia farmacistului. Charles nu păruse din cale-afară de dornic să-l primească; iar Léon nu știa cum să procedeze, între teama de a fi indiscret și dorința unei intimități pe care o considera aproape imposibilă.

Note

{51} Noul calendar republican intrase în vigoare în 1793, retroactiv, începând cu echinocțiul de toamnă precedent, adică 22 septembrie 1792, care devenea 1 *vendémiaire*, prima zi a anului I (întâmplător în acea zi fusese proclamată republica). Lunile aveau fiecare câte 30 de zile și erau urmate, înaintea Anului Nou, de cinci zile libere. Lunile se numeau, în ordine, *vendémiaire, brumaire, frimaire, nivôse, pluviôse, ventôse, germinal, floréal, prairial, messidor, thermidor, fructidor*. Calendarul republican, căzut repede în desuetudine, a fost abolit oficial începând cu 1 ianuarie 1806 (11 *nivôse* anul XIV).

{52} Cântec de Béranger (1780-1857), versificator liberal, anticlerical și bonapartist; Flaubert îl disprețuia profund. Béranger a atins o mare popularitate în timpul monarhiei din iulie, când a și executat o pedeapsă cu închisoarea pentru cântecele lui, transmise din gură în gură. El a propagat mitul poporului eroic și virtuos, ce nu așteaptă decât un conducător genial să-l poarte spre glorie; prin aceasta, a pregătit într-un fel drumul spre putere al lui Napoleon al III-lea, ceea ce a făcut ca în ultimii ani ai vieții să aibă amărăciunea de a se vedea detestat de oamenii simpli.

{53} Poem antireligios publicat în 1799 de Parny (1753-1814). Celebru cu un volum de *Poezii erotice*, Parny a intrat la Academie în 1803.

{54} Perioada de lehuzie de patruzeci de zile, în care femeia n-are voie să meargă la biserică. Modelul acestui obicei creștin este regula evreiască, respectată și de Fecioara Maria (Levitic, 12, 1-2; Luca, 2, 22).

{55} Almanah popular, publicat prima dată la Liège în 1636, sub numele unui canonic Mathieu Laensberg, care însă n-a existat. Împreună cu calendarul pe anul în curs, aici se găseau profeții meteorologice și altele, indicații despre zilele norocoase etc.