IX

De multe ori, când Charles era plecat, se ducea să ia din dulap, dintre rufele împăturite, unde-o lăsase, tabachera îmbrăcată în mătase verde.

O privea, o deschidea și chiar îi mirosea aroma căptușelii, amestec de verbină și tutun. A cui o fi?… A vicontelui. Era poate un cadou de la amantă. O brodase pe vreun gherghef de palisandru, obiect mic și drăguț ținut ascuns de orișice privire, care-i umpluse multe ceasuri, și asupra căruia se aplecaseră buclele moi ale lucrătoarei furate de gânduri. O răsuflare îndrăgostită trecuse printre ochiurile etaminei; fiecare împunsătură de ac fixase o nădejde sau o amintire, și toate firele acestea de mătase întrețesute nu erau decât continuitatea aceleiași pasiuni fără glas. Apoi, într-o dimineață, vicontele o dusese cu el. Despre ce se va fi vorbit oare, când tabachera se odihnea pe șemineuri cu pilaștri lați, între vaze cu flori și pendule Pompadour? Ea era la Tostes. Iar el era acum la Paris; acolo! Cum era acest Paris? Ce nume nemărginit! Îl repeta în șoaptă, fiindcă-i făcea plăcere; îi răsuna în urechi ca un clopot de catedrală; i se învăpăia în fața ochilor până și de pe eticheta borcănașelor cu pomadă.

Noaptea, când negustorii de pește treceau cu căruțele pe sub ferestrele ei cântând *La Marjolaine*, se trezea; și, ascultând huruitul roților șinuite, care, la ieșirea din sat, se ostoia cum dădeau de pământ, își spunea:

— Mâine au să fie acolo!

Și-i urmărea cu gândul, urcând și coborând dealurile, străbătând satele, trecând pe drumul mare la lumina stelelor. După o distanță oarecare, exista întotdeauna un loc nedeslușit, unde visul i se stingea.

Își procură un plan al Parisului și, cu vârful degetului pe hartă, făcea cumpărături prin capitală. Cobora bulevardele, oprindu-se la fiecare colț, între liniile străzilor, în fața pătratelor albe care închipuie casele. Când îi oboseau ochii, în cele din urmă, își închidea pleoapele și vedea în tenebre răsucindu-se în vânt flacăra becurilor de gaz și scările caleștilor, care se aliniau cu mare zarvă în fața peristilului teatrelor.

Se abonă la *Corbeille*, jurnalul femeilor, și la *Sylphe des salons*. Înfuleca pe nemestecate, fără să sară o iotă, toate cronicile premierelor, curselor și seratelor, se interesa de debutul unei cântărețe, de deschiderea unui magazin. Știa care sunt módele noi, adresele croitorilor buni, zilele când se ieșea în Bois de Boulogne sau se mergea la Operă. Studie, din cărțile lui Eugène Sue, descrieri de mobilier; îi citi pe Balzac și pe George Sand, căutând la ei satisfacții imaginare pentru poftele personale. Venea cu cartea chiar la masă și întorcea paginile, în timp ce Charles mânca vorbindu-i. Amintirea vicontelui revenea mereu în lecturile ei. Făcea apropieri între el și personajele inventate. Însă cercul al cărui centru era el se lărgi încetul cu încetul, iar aureola pe care o avea, îndepărtându-se de chipul lui, se revărsă mai departe, ca să lumineze alte visuri.

Parisul, mai vast decât oceanul, scânteia deci în ochii Emmei într-o lumină împurpurată. Viața multiplă care forfotea în această larmă era totuși despărțită în compartimente, clasificată în tablouri deosebite. Pentru Emma nu existau decât două-trei, care i le ascundeau pe toate celelalte și care, ele singure, reprezentau omenirea întreagă. Lumea ambasadorilor călca pe parchete lucioase, în saloane cu pereții acoperiți de oglinzi, în jurul unor mese ovale, acoperite cu un covor de catifea cu ciucuri de aur. Mai erau acolo rochii cu trenă, taine mari, neliniști mascate sub surâsuri. Venea apoi societatea duceselor: toată lumea era palidă; se trezeau la ora patru; femeile — niște îngeri — purtau dantelă englezească la poalele juponului, iar bărbații — care erau niște capacități, în ciuda aparențelor ușuratice — se întreceau până crăpau caii sub ei, se duceau la Baden să-și petreacă sezonul de vară, iar pe la vreo patruzeci de ani se căsătoreau în cele din urmă cu moștenitoarele unor mari averi. În separeurile restaurantelor, unde se supează după miezul nopții, râdea în lumina lumânărilor o mulțime pestriță de literați și de actrițe. Ăștia erau risipitori ca niște regi, plini de ambiții ideale și de deliruri fantastice. Existența lor era mai presus de celelalte, între cer și pământ, în miezul furtunilor, ceva sublim. Cât despre restul lumii, se pierduse, fără vreun loc precis, ca și cum n-ar fi existat. De altfel, cu cât lucrurile îi erau mai apropiate, cu atât gândul i se îndepărta de ele. Tot ce o înconjura nemijlocit — satul plicticos, mic-burghezii imbecili, mediocritatea existenței — i se părea a fi o excepție în lume, o întâmplare anume în care fusese prinsă, pe când mai încolo se întindea, cât vezi cu ochii, nemărginita țară a fericirii și a pasiunilor. În dorința ei, confunda senzualitățile luxului cu bucuriile inimii, cu eleganța obiceiurilor și gingășiile simțirii. Oare iubirii nu-i trebuiau, ca și plantelor indiene, pământuri special pregătite, o temperatură anume? Suspinele sub clar de lună, îndelungile îmbrățișări, lacrimile ce se preling pe mâinile lăsate în voia celuilalt, toate fierbințelile trupului ori lâncezirile tandreții nu se puteau despărți deci de balconul marilor castele pline de desfătări, de un budoar cu storuri de mătase și covor gros de tot, cu ghivece pline de flori, cu un pat urcat pe o estradă, și nici de scânteierea pietrelor prețioase sau de eghileții livrelelor.

Băiatul de la stația de poștă, care venea în fiecare dimineață să îngrijească iapa, străbătea coridorul cu saboții lui mari; bluza-i era găurită, picioarele goale în cipici. Acesta era *groom*-ul în pantaloni scurți cu care trebuia ea să se mulțumească! După ce-și isprăvea treaba, nu mai dădea pe acolo în restul zilei; fiindcă Charles, când se întorcea, își ducea singur calul în grajd, îi scotea șaua și-i punea căpăstrul, în timp ce servitoarea aducea un braț de paie și-l arunca, așa cum putea, în iesle.

În locul Nastasiei (care plecă în cele din urmă din Tostes, vărsând șiroaie de lacrimi), Emma luă în serviciu o fetiță de paisprezece ani, orfană și cu o înfățișare blândă. Nu-i dădu voie să poarte bonete de bumbac, o învăță că trebuia să ți se adreseze la persoana a treia, să aducă paharul cu apă pe o farfurioară, să bată la ușă înainte de a intra, să calce, să scrobească, s-o îmbrace; într-un cuvânt, vru să facă din ea camerista ei. Noua fată în casă se supunea fără crâcnire, ca nu cumva s-o dea afară; și cum de obicei doamna lăsa cheia în ușa bufetului, Félicité lua în fiecare seară o mică provizie de zahăr, pe care o mânca singură, în pat, după ce-și făcuse rugăciunea.

După-amiaza, câteodată, se ducea vizavi să stea de vorbă cu surugiii. Doamna rămânea sus, în camera ei.

Purta un capot foarte deschis, care lăsa să se vadă între reverele late ale corsajului o șemizetă plisată, cu trei nasturi de aur. Mijlocul îi era încins cu un șnur gros, cu ciucuri mari, iar papucii mititei de culoare grena aveau o floare de panglici late, care se înfoia peste gleznă. Își cumpărase sugativă, o trusă de scrisori, un toc și plicuri, cu toate că n-avea cui să-i scrie; ștergea praful de pe etajeră, se privea în oglindă, lua o carte, apoi, visând printre rânduri, o lăsa să-i cadă pe genunchi. Avea poftă să plece în călătorii sau să se întoarcă să trăiască la mănăstire. Dorea în același timp și să moară, și să locuiască la Paris.

Charles, fie ploaie sau ninsoare, călărea pe șleauri. Mânca omletă pe masa câte unei ferme, își vâra mâna prin așternuturi jilave, primea în obraz țâșnitura călduță a sângelui luat din vână, asculta horcăituri, cerceta lighene, sufleca multă lenjerie murdară; dar în fiecare seară găsea acasă un foc aprins, o masă pusă, ustensile comode și o femeie în toaletă fină, fermecătoare și mirosind a proaspăt, că nici nu știai de unde vine acea mireasmă sau dacă nu cumva chiar pielea ei îi parfuma cămașa.

Îl încânta printr-o mulțime de drăgălășenii: când cu un soi nou de rondele de hârtie pe care să se scurgă ceara lumânărilor, când cu un volan schimbat la rochie sau dând un nume extraordinar unui fel de mâncare foarte simplu, pe care fata în casă nu-l nimerise, dar pe care Charles îl înghițea, până la ultima îmbucătură, cu plăcere. Văzu la Rouen niște doamne care purtau la ceas un ciorchine de brelocuri; își cumpără brelocuri. Vru să aibă pe șemineu două vaze mari de sticlă albastră, și puțin timp după aceea, o trusă de cusut din fildeș, cu un degetar din argint aurit. Cu cât Charles înțelegea mai puțin aceste eleganțe, cu atât îl subjugau mai tare. Adăugau ceva la plăcerea simțurilor lui și la dulceața căminului. Erau ca o pulbere de aur presărată pretutindeni pe cărăruia vieții lui.

Era sănătos, arăta bine; reputația lui era acum pe deplin consolidată. Țăranilor le era drag fiindcă nu era fudul. Îi mângâia pe copii, nu intra niciodată în cârciumă și, pe de altă parte, inspira încredere prin ținuta morală. Avea succes îndeosebi cu guturaiurile și bolile de piept. Într-adevăr, temându-se foarte mult să nu-și omoare clientela, Charles nu prea recomanda decât poțiuni calmante, din când în când un vomitiv, o baie de picioare sau lipitori. Și nu că l-ar fi speriat chirurgia; mi ți-i sângera strașnic, ca pe cai, iar la scos măsele avea *mână de fier*.

În sfârșit, *ca să fie la curent cu noutățile*, se abonă la *Ruche médicale*, un ziar nou, pentru care primise un prospect. Citea puțin din el, după cină, dar căldura din odaie, la care se adăuga digestia, îl adormea după cinci minute; și rămânea acolo, cu bărbia pe amândouă mâinile, cu părul revărsat ca o coamă până la piciorul lămpii. Emma se uita la el, ridicând din umeri. De ce măcar n-avea și ea ca soț unul dintre bărbații aceia a căror văpaie taciturnă îi face să lucreze noaptea-n terfeloage și care la șaizeci de ani, când vine vârsta reumatismelor, poartă în cele din urmă o broșă de aur cu mai multe decorații pe fracul negru, prost croit! Ar fi vrut ca numele acesta de Bovary, pe care-l purta, să fie ilustru, să-l vadă lăfăindu-se în librării, repetat în ziare, cunoscut de toată Franța. Însă Charles n-avea deloc ambiție! Un medic din Yvetot, împreună cu care se aflase nu demult la o consultație, îl cam umilise, chiar lângă patul bolnavului, în fața rudelor adunate. Seara, când Charles îi povesti pățania, Emma se făcu foc și pară împotriva confratelui. Charles fu înduioșat. O sărută pe frunte cu lacrimi în ochi. Dar ea era exasperată de rușine; îi venea să-l bată, se duse pe coridor să deschidă fereastra și trase în piept aerul rece ca să se liniștească.

— Ce mototol! Ce mototol! — murmura ea, mușcându-și buzele.

De altfel, o enerva și mai tare acum. Cu vârsta, căpăta obiceiuri stupide; la desert, tăia dopul de la sticlele goale; după ce mânca, își curăța dinții cu limba; la supă, scotea un cloncănit la fiecare înghițitură și, cum începuse să se îngrașe, ochii lui, și așa mititei, păreau a urca spre tâmple din pricina buhăielii pomeților.

Câteodată, Emma îi îndesa la loc sub jiletcă marginea roșie a tricourilor, îi îndrepta cravata sau îi azvârlea mănușile decolorate pe care se pregătea să și le pună; și asta nu pentru dânsul, cum își închipuia el; o făcea pentru ea, printr-o extindere a egoismului, simțindu-se călcată pe nervi. Uneori, îi mai vorbea și despre lucruri pe care le citise, de pildă un pasaj dintr-un roman, despre o piesă nouă ori o anecdotă din *lumea mare* povestită într-un foileton; căci, oricum, Charles era totuși un om, o ureche mereu dispusă să asculte, o aprobare dinainte pregătită. Doar și ogarcei îi făcea confidențe! Le-ar fi făcut de fapt și butucilor din cămin, și pendulului din cutia ornicului.

În adâncul sufletului, cu toate astea, Emma aștepta un eveniment. Ca marinarii în ceasul de restriște, își plimba privirile disperate peste singurătatea vieții, căutând în depărtare vreo pânză albă în negurile orizontului. Nu știa prin ce întâmplare, ce vânt îl va împinge până la ea, spre ce țărm o va purta, dacă va fi șalupă sau corabie cu trei punți, încărcată cu neliniști sau plină de fericire până la saborduri. Dar, în fiecare dimineață, când se trezea, spera că va veni chiar în ziua aceea și pândea toate zgomotele, sărea din pat, se mira că nu venea; apoi, la amurg, din ce în ce mai tristă, își dorea să fie deja mâine.

Se întoarse primăvara. Avu niște sufocări în primele zile de căldură, când înfloriră perii.

Chiar de la începutul lui iulie, numără pe degete câte săptămâni rămâneau până în octombrie, crezând că poate marchizul d’Andervilliers va da iar un bal la Vaubyessard. Însă toată luna septembrie se scurse fără nicio scrisoare și fără vizite.

După supărarea acestei dezamăgiri, inima-i rămase din nou pustie, și atunci reîncepu colanul mereu acelorași zile.

De acum încolo aveau să urmeze tot așa, în șir, mereu aidoma, nenumărate, fără să aducă nimic! Celelalte existențe, oricât de serbede ar fi fost, aveau cel puțin șansa unui eveniment. O aventură aducea câteodată peripeții fără sfârșit, și decorul se schimba. Dar ei nu i se întâmpla nimic, era voința lui Dumnezeu! Viitorul era un coridor întunecos, iar ușa din capăt era bine zăvorâtă.

Se lăsă de muzică. De ce să cânte? Cine s-o asculte? De vreme ce nu va putea niciodată ca, într-o rochie de catifea cu mâneci scurte, lovind cu degete ușoare clapele de fildeș ale unui pian Érard, într-un concert, să simtă ca pe o adiere plutind în jurul ei un murmur de extaz, nu merita plictisul să studieze. Uită în dulap mapele de desen și tapiseria. Ce folos? Ce folos? Cusutul o enerva.

— Am citit tot — își spunea.

Își petrecea timpul înroșind cleștele în foc sau uitându-se cum plouă.

Ce tristă era, în zilele de duminică, la ceasul când sună de vecernie! Asculta, cu o atenție nătângă, una câte una, bătăile dogite ale clopotului. Câte o pisică, pășind încet pe acoperișuri, își încovoia spinarea către razele palide ale soarelui. Vântul, pe șosea, ridica pale de praf. Departe, câteodată, urla un câine; iar clopotul, în răstimpuri egale, își continua dangătul monoton care se risipea pe câmpie.

Apoi lumea ieșea de la biserică. Femeile în saboți lustruiți, țăranii cu bluze noi, țâncii cu capul gol, țopăind înaintea lor, toți se întorceau acasă. Cinci-șase oameni, mereu aceiași, rămâneau până noaptea să joace dopul în fața porții celei mari de la han.

Iarna fu geroasă. În fiecare dimineață geamurile erau înflorite de gheață și lumina alburie ce străbătea prin ele ca printr-o sticlă mată rămânea uneori neschimbată toată ziua. Trebuia aprinsă lampa de pe la patru după-masă.

În zilele când era frumos, cobora în grădină. Roua lăsase pe verze dantele de argint, cu ațe lungi strălucitoare care se întindeau de la una la alta. Nu se auzeau păsărelele, totul părea că doarme, spalierul învelit în paie și vița ca un mare șarpe bolnav sub scufia zidului, pe care, dacă te-apropiai, vedeai târându-se cârcâiaci cu picioare nenumărate. În brădet, lângă gardul-viu, preotul cu tricorn care-și citea cartea de rugăciuni își pierduse piciorul drept, ba chiar, ghipsul cojindu-se de ger, căpătase niște pecingini albe pe obraz.

Pe urmă, Emma se urca din nou în odaie, închidea ușa, netezea jăraticul și, moleșită de căldura vetrei, simțea căzând asupră-i o plictiseală și mai grea. Ar fi coborât bucuroasă să stea de vorbă cu fata în casă, dar o anume pudoare o reținea.

În fiecare zi, la aceeași oră, învățătorul, cu o scufie de mătase neagră pe cap, dădea în lături obloanele casei și trecea jitarul, cu sabia încinsă peste bluză. Seara și dimineața, caii de poștă, trei câte trei, traversau strada ca să se adape la baltă. Din vreme-n vreme, clinchetea clopoțelul de la ușa vreunei cârciumi; și, când bătea vântul, se auzeau scârțâind pe cele două vergele lighenașele de aramă ale frizerului, care slujeau drept firmă la prăvălie. Aceasta mai avea ca podoabă o veche gravură de modă, lipită de geam, și un bust de femeie din ceară, cu părul galben. Frizerul se plângea și el că vocația i s-a împotmolit aici, că și-a nenorocit viitorul și, visând la o prăvălioară într-un oraș mare, ca Rouen de pildă, către port, lângă teatru, se plimba toată ziua în sus și-n jos, între primărie și biserică, mohorât, așteptându-și clientela. Când dna Bovary își ridica privirile, îl vedea mereu acolo, ca o santinelă în post, cu fesul grecesc pe o ureche, în vesta de lastic.

Câteodată, după-amiaza, apărea la geamul sălii un cap de bărbat, un cap ars de soare, cu favoriți negri, care surâdea alene, cu un zâmbet larg și blând, arătându-și dinții albi. Îndată începea un vals și, deasupra flașnetei, într-un salonaș, câțiva dansatori înalți cât degetul, femei cu turban roz, tirolezi în jachete, maimuțe în fracuri, domni în pantaloni scurți se învârteau, se învârteau printre fotolii, canapele și console, repetându-se în bucățile de oglindă lipite la colțuri cu o fâșie de hârtie aurită. Bărbatul învârtea de manivelă, privind în dreapta, în stânga și spre ferestre. La răstimpuri, trimițând un lung jet de salivă neagră asupra bornei de încălecat, își sălta cu genunchiul instrumentul, a cărui curea îl tăia pe umeri; iar muzica, ba duioasă și tărăgănată, ba veselă și grăbită, ieșea din cutie zdrăngănind printr-o perdea de tafta trandafirie, de sub o gheară de aramă cu arabescuri. Erau melodii de altundeva, interpretate de orchestrele teatrelor, cântate prin saloane sau pe care se dansa seara sub lustrele aprinse, ecouri din lumea largă care ajungeau până la Emma. În capul ei se desfășurau sarabande interminabile și, ca o baiaderă pe florile unui covor, gândul îi sălta odată cu notele, se legăna trecând din vis în vis, din tristețe în tristețe. După ce omul își primea pomana în șapcă, învelea flașneta cu o pătură veche de lână albastră, o punea în spinare și se îndepărta cu pas greoi. Emma îl privea plecând.

Dar mai ales la ora mesei nu mai putea să rabde, în sala aceea mică de la parter, cu soba care scotea fum, ușa care scârțâia, pereții igrasioși, lespezile jilave; i se părea că i se servește în farfurie toată amărăciunea existenței și, prin aburii rasolului, i se înălțau parcă din fundul sufletului ca niște învolburări de greață. Charles era încet la mâncare; ea ronțăia câteva alune sau, rezemată în cot, omora timpul trăgând linii pe mușama cu vârful cuțitului.

Acum lăsa totul în gospodărie la voia întâmplării, iar când dna Bovary-mama veni să petreacă la Tostes o parte din postul Paștelui, se miră foarte mult de această schimbare. Într-adevăr, Emma, atât de îngrijită altădată și de mofturoasă, rămânea acum zile întregi fără să se îmbrace, purta ciorapi gri de bumbac, folosea lumânări de seu. Spunea întruna că trebuia să facă economii, fiindcă nu erau bogați, adăugând că era foarte mulțumită, foarte fericită, că-i plăcea mult la Tostes și alte fraze noi, care-i închideau gura soacrei. De altminteri, Emma nu părea mai dispusă ca altădată să-i urmeze sfaturile; ba chiar odată, când dnei Bovary i se năzări să pretindă că stăpânii ar trebui să supravegheze dacă servitorii își îndeplinesc îndatoririle creștine, îi răspunse cu o privire atât de mânioasă și cu un zâmbet atât de rece, încât coana mare nu-și mai vârî nasul.

Emma devenea dificilă, capricioasă. Își comanda feluri de mâncare numai pentru ea, nu se atingea de ele, azi nu bea decât lapte fără nimic, iar a doua zi cești de ceai cu duzina. Adesea se încăpățâna să nu iasă din casă, apoi simțea că se înăbușă, deschidea ferestrele, își punea o rochie ușoară. Dacă-i trăgea o săpuneală zdravănă servitoarei, îi făcea după aceea cadouri sau o trimitea să se plimbe pe la vecine, după cum uneori arunca săracilor toate monedele de argint din pungă, cu toate că nu era prea miloasă de felul ei, nici nu se lăsa ușor înduioșată de emoțiile altuia, asemenea celor mai mulți oameni născuți din țărani, al căror suflet rămâne mereu cumva bătătorit, ca palmele părinților.

Spre sfârșitul lui februarie, moș Rouault, în amintirea vindecării, îi aduse chiar el ginerelui o curcă grozavă și rămase trei zile la Tostes. Charles fiind dus la bolnavii lui, Emma îi ținu tovărășie. Bătrânul fumă în odaie, scuipă pe fiarele căminului, vorbi despre agricultură, viței, vaci, orătănii și despre consiliul municipal; așa încât, atunci când plecă, Emma închise ușa după el cu un sentiment de satisfacție, care-o surprinse și pe ea. De altfel, nu-și mai ascundea disprețul pentru toți și toate; iar uneori se apuca să exprime păreri ciudate, condamnând ceea ce aproba lumea și aprobând lucruri perverse sau imorale, ceea ce-l făcea pe soț să holbeze ochii.

Nefericirea asta va dura în veci? Oare n-o să mai scape niciodată de ea? Totuși, nu era cu nimic mai prejos de toate celelalte, care duceau o viață fericită! Văzuse la Vaubyessard unele care erau ducese, cu talia mai groasă și cu apucături mai de rând decât avea ea, și blestemă nedreptatea lui Dumnezeu; se rezema plângând cu capul de pereți; invidia existențele tumultuoase, nopțile mascate, plăcerile nerușinate, cu toate extazele pe care le ofereau probabil, iar ei îi rămâneau necunoscute.

Era tot mai palidă și avea palpitații. Charles îi administră valeriană și băi cu camfor. Însă tot ce încerca părea că-i crește iritarea.

În unele zile, pălăvrăgea febril și fără încetare; după aceste exaltări urmau stări de toropeală când rămânea fără să scoată o vorbă, fără să se miște. Atunci își revenea numai dacă-și turna un flacon de apă de colonie pe brațe.

Cum se plângea fără încetare de Tostes, Charles își imagină că pricina bolii era desigur legată de vreo influență locală și, fixându-se pe ideea asta, se gândi serios să se mute în altă parte.

De atunci, Emma începu să bea oțet ca să slăbească, se alese cu o tuse uscată și-și pierdu complet pofta de mâncare.

Lui Charles îi venea greu să plece din Tostes după patru ani de ședere și tocmai în momentul în care începea *să se împământenească*. Dar dacă trebuia! O duse la Rouen, s-o vadă fostul lui profesor. Era o boală nervoasă: trebuia să schimbe aerul.

După ce căută în dreapta și-n stânga, Charles află că în arondismentul Neufchâtel era un târg mai mare, numit Yonville-l’Abbaye, al cărui medic, un refugiat polonez, tocmai plecase cu o săptămână înainte. Atunci îi scrise farmacistului de acolo ca să afle câți locuitori erau, la ce depărtare se găsea cel mai apropiat confrate, cât câștiga pe an predecesorul său etc.; iar răspunsurile fiind mulțumitoare, se hotărî să se mute către primăvară, dacă sănătatea Emmei nu se îmbunătățea.

Într-o zi, pe când Emma făcea, în vederea plecării, ordine într-un sertar, se înțepă la deget în ceva. Era o sârmuliță de la buchetul ei de mireasă. Bobocii de portocal se îngălbeniseră de praf, iar panglicile de satin tivite cu fir de argint se destrămau pe margini. Îl aruncă în foc. Se aprinse mai repede ca paiele uscate. Apoi se făcu un fel de tufiș roșu deasupra cenușii, mistuindu-se încet. Îl privi arzând. Bobițele de carton pocneau, sârmele de alamă se răsuceau, ceaprazul se topea; și corolele de hârtie, scorojite, legănându-se ca niște fluturi negri în susul plăcii căminului, își luară în sfârșit zborul pe horn.

Când plecară din Tostes, în luna martie, dna Bovary era însărcinată.